Epoca în care s-a născut
şi viaţa lui îndelungată
l-au făcut pe Zygmunt
Bauman un martor direct
şi implicat în evenimentele
dramatice ale
ultimului secol şi în
transformările accelerate de
la începutul noului mileniu.
Poziţia lui subiectivă foarte
particulară i-a permis să se
apropie, într-o manieră critică
şi, în acelaşi timp, lipsită de
prejudecăţi, deopotrivă de
lumea veche şi de cea nouă. În
fiecare etapă a vieţii sale,
Bauman a reuşit să găsească
instrumentele conceptuale
necesare pentru a interpreta
realitatea. La cumpăna dintre
secole, propunerea lui de a
introduce un semnificant lichid
drept cheie de lectură a avut
un impact imediat.
Succesul acestui concept a fost
atât de răsunător încât uneori s-a
dovedit excesiv: toată lumea intelectuală
s-a identificat imediat cu ceva care,
neîndoios, pătrundea în esenţa
schimbărilor generate de noua
paradigmă a discursului capitalist,
schimbări care s-au datorat, în mare
parte, evoluţiilor tehnologice şi a
căror viteză de expansiune a fost
stabilită prin legea lui Moore. În
1965, Gordon Moore, cofondator al
corporaţiei Intel, a formulat o
lege empirică, lipsită de relevanţă
ştiinţifică, dar care cuantifică
schimbările în domeniul tehnicii
computaţionale. De pildă, la fiecare
doi ani se dublează numărul de
tranzistori dintr-un microprocesor.
Această progresie, care continuă
să se adeverească astăzi, a permis
expansiunea planetară a noilor
tehnologii, fără de care n-ar fi
fost posibile, printre altele, trecerea
de la economia bazată pe producţie
la economia globalizată, bazată
pe fluxurile financiare, pe care o
cunoaştem astăzi, nici schimbarea
claselor sociale, a diferenţelor şi
relaţiilor dintre ele, precum şi a
felului cum se comportă.
Conceptul de lichid e mult mai
mult decât o metaforă, un termen
cu care să descrii dispariţia
semnificanţilor tari care susţineau
ideologiile socio-politice tradiţionale,
ca şi efectele ce pot fi văzute atât în
planul comportamentului individual
cât şi în acela al grupurilor umane.
Bauman a intuit factorul care a dus
la creşterea exponenţială a vitezei
de transformare a informaţiei în
discursul social. Toate fenomenele
care corespund conceptului de lichid
decurg, în chip fundamental, din
importanţa crucială pe care a căpătat-o
viteza ca factor şi, în acelaşi timp,
consecinţă a progresului. Subiectivitatea
contemporană a fost remodelată în
funcţie de viteză, ingredientul esenţial
al vieţilor noastre. Dacă acceptăm
că timpul comprehensiunii (ca interval
scurs între clipa când aflăm ceva
şi momentul când tragem o concluzie)
s-a scurtat violent, putem să ne dăm
seama că legăturile sociale nu
pot, nici ele, rămâne neschimbate.
Viaţa în întregul ei suferă de pe urma
acestei accelerări, un soi de maraton
generalizat care implică o concepţie
asupra progresului ca insatisfacţie
cronică şi căutare disperată a mirajului
fericirii mereu proiectate în viitor,
susţinută de realitatea că nimic
nu te mai poate mulţumi şi că niciodată
nu vei atinge acele culmi pe care
eşti permanent încurajat să le crezi
accesibile prin voinţă.
În ultima vreme, asistăm la o
dezbatere căreia Zygmunt Bauman
i-a fost un veritabil precursor:
incidenţa, domeniul de aplicare,
limitele şi responsabilităţile în
cadrul reţelelor sociale. Fără îndoială,
existenţa şi utilitatea lor sunt evidente
(cu excepţia acelor spirite care nu
recunosc că Gutenberg a inventat
tiparul...), ceea ce nu ne împiedică
să recunoaştem diverse patologii.
Donald Trump a ajuns la putere, în
ciuda tuturor statisticilor (singurul
instrument ştiinţific a cărui relevanţă
descreşte evident în timp), ceea ce
a dus la o discuţie aprinsă asupra
implicării Facebook-ului şi Twiterului
în rezultatul alegerilor. Mark
Zuckerberg a fost nevoit să trimită
o scrisoare deschisă în care a negat
orice implicare ideologică a companiei
lui. A atras atenţia asupra ştirilor
false, care sunt răspândite peste tot
în lume şi luate în calcul de cetăţeni,
jurnalişti şi lideri de opinie. Uşurinţa
cu care se pot lansa astfel de ştiri
şi folosirea lor de partea adversă,
dacă are mijloace tehnice avansate,
e o problemă care nu poate fi controlată
în mod constant şi sistematic. Deşi
Bauman n-a abordat explicit ceea
ce acum se numeşte „post-Adevăr”
(o idee pe care Goebbles o avansa
la modul intuitiv la începutul anilor
’30 ai secolului trecut, când se
spunea, în mod corect, că o minciună
repetată de o mie de ori devine
adevăr), conceptul de lichid a anticipat
cumva această discuţie. În vreme
ce relativitatea adevărului îşi are
locul ei în tradiţia filosofică, noutatea
este că pe lângă argumentele prin
care adevărul poate fi prezentat,
lichiditatea îi fixează consecinţele.
Expansiunea unui discurs globalizat,
care transmite o ideologie goală
şi fără urmări, e ceea ce Bauman
percepe şi descrie cu fineţe în fiecare
din cărţile sale. Chiar şi Trump s-a
mirat de puterea de convingere a
enunţurilor sale false şi manipulatoare.
A afirmat, pe drept cuvânt, că şi
dacă ar fi mers înarmat pe Fifth
Avenue şi ar fi început să tragă la
întâmplare în mulţime, pesemne că
oamenii tot l-ar fi votat. Probabil
că imaginea e exagerată dar, tocmai
de aceea, lucidă: prin excesul de
entertaiment, discursul contemporan
suplineşte lichefierea semnificanţilor
tari. Bauman, care a făcut din textul
freudian Civilizaţia şi neajunsurile
ei un ghid care i-a călăuzit abordarea
sociologică, a înţeles foarte bine că
acea carte era cheia spre a înţelege
noua paradigmă care în anii ’30 era
încă departe de a fi evidentă. El
şi-a dat seama, ca şi Lacan, că textul
lui Freud era traversat de o schimbare
profundă în dinamica subiectului.
Reprimarea pulsiunilor sexuale,
resortul prin care Freud explica
secretele simptomelor de nevroză,
a fost depăşit de descoperirea că
fiinţa umană e controlată de acţiunea
secretă a unei instanţe, supereul,
care o împinge spre o satisfacţie
supremă, înrudită cu pulsiunea
morţii. O satisfacţie din care discursul
contemporan, ancorat în omnipotenţa
tehnologiilor (care devorează
fundamentul însuşi al dezvoltării
ştiinţifice) a făcut esenţa ştirilor
false. Cele cu adevărat false (lăsând
deoparte anecdotica acelor conţinuturi
nerealiste bazate pe manipulări
intenţionate ale realităţii) provin
din difuzarea pe scară largă a
unei ideologii comune. Nu e adevărat
că paradigma liberală presupune
sfârşitul ideologiilor. Din contră,
a impus una, şi nu tocmai lichidă,
cum vom vedea.
Faptul istoric care a inaugurat era
lichidă a fost, potrivit lui Bauman,
schimbarea de 180 de grade în echilibrul
dintre libertate şi siguranţă. Pe vremea
când scria Freud Civilizaţia şi neajunsurile
ei, accentul cădea pe recucerirea unei
libertăţi care fusese mortificată de
opera civilizatoare a culturii. Renunţarea
la pulsiuni, pe care Freud o considera
factorul determinant al nevrozei, a
instituit, în acelaşi timp, legăturile
sociale şi a fost condiţia nenegociabilă
a contractului care reglementează
convieţuirea dintre oameni. Drama
individului, însă, vine din faptul că
această renunţare presupune ce nu
va reuşi niciodată, dimpotrivă. Nu
ajunge că oamenii au făcut eforturi
incredibile să-şi revină din această
pierdere, renunţarea se reînscrie în
însăşi legătura socială, şi revine în
forme ale distrugerii sinelui şi a celorlalţi.
Modernitatea şi Holocaustul, una din
operele cele mai lucide ale lui Bauman,
demonstrează că barbaria nu este un
accident în procesul civilizator, ci face
cu totul parte din el. Aşa cum au
procedat Freud şi Lacan în psihanaliza,
iar Hanna Arendt şi alţii în reflecţia
filosofică, Bauman a transpus în sociologie
critica necruţătoare a proiectului iluminist.
De aceea, nu trebuie să cădem în
capcana de a face din lichid un conceptsinteză
al operei lui Bauman. Modernitatea
şi Holocaustul, Pagube colaterale, Vieţi
irosite, Consumerismul, munca şi noii
săraci – pentru a cita doar câteva titluri
– stau mărturie că analiza lui merge
mult mai departe de conceptul care
i-a asigurat o celebritate mediatică
indiscutabilă, cucerită şi prin extraordinarul
lui talent de comunicator şi printr-un
suflet tânăr, dovadă că are cititori
cu miile în intervalul de vârstă 25-35
de ani.
Bauman a fost conştient de
consecinţele zelului postmodern
de a obţine siguranţa sacrificând
libertatea. Prima promisiune
nu se va împlini niciodată, a
doua, în schimb, da. Libertatea, cu
toate că este o utopie pe care Lacan
o descria (cu argumente credibile)
drept delir, ajunge să fie tot mai
amputată în regimuri care pot fi
chiar numite democratice. După ce
a cercetat, câţiva ani, fenomenele
lumii lichide, autorul nostru a ajuns
la concluzia că urmează o nouă
perioadă, în care comportamentele
sociale decurg din concepte solide.
Corespondenţa pe care am purtat-o
cu el a ajuns chiar în acest punct,
al predicţiei sale că lumea lichidă
se apropie de sfârşit şi că o nouă
şi solidă ideologie este impusă prin
mijloacele reunite ale tehnologiei,
ale economiei delocalizate, ale
behaviorismului, ale metodologiilor
de evaluare extrapolate la toate
nivele existenţei, ale sacrificării
registrului poetic al vieţii omeneşti
de dragul reprezentării algoritmice
şi ale altor asemenea demersuri
care duc cu orice preţ (şi de dragul
progresului) la eliminarea ultimelor
urme de umanitate: limbajul, sexul
şi moartea, care sunt esenţa vieţii
noastre, cele trei permanenţe pe
care psihanaliza le-a cuprins în
conceptul de castrare. Zygmunt
Bauman a fost unul din sociologii
care au cercetat cel mai bine
neruşinarea cu care susţinătorii
progresului se încăpăţânează să
discrediteze castrarea. Când credem
că totul va fi posibil, consecinţa e
chiar contrariul: viaţa însăşi devine
imposibilă.
Gustavo Dessal
(traducere din spaniolă
de Simona Vasilache)
