Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Zona lirică de Daniel Cristea-Enache

Esenţializarea care îi reuşeşte ultimului Sorescu pînă într-atît încît volumul Puntea să numere o serie neobişnuită de capodopere este operată pe două planuri. În primul, e vorba despre o selecţie drastică a elementelor de imaginar poetic, o comprimare a existentului şi a metafizicului la ceea ce le formează structura, cu eliminarea multitudinii de aspecte pitoreşti urmărite şi exploatate în La Lilieci.
Particularul comunitar şi local, cu savoarea decupajului intelectual al unei materii de viaţă rurală, lasă loc general-umanului, acestui sigiliu universal al morţii ce se apropie de omul fără altă speranţă decît mîntuirea.
Sorescu găseşte, pe patul de moarte, puterea de a se ridica deasupra propriei experienţe de sfîrşit, de a o circumscrie şi a o integra, punînd-o în versuri la persoana I singular, dar scuturate de biografismul epicizat. Din Puntea lipsesc, aşadar, nu numai istorisirile suculente de tipul celor din La Lilieci, ci şi „poveştile” în formă parabolică ori în format alegoric – cu excepţia acelui Pe front îndatorat vechiului mod al lui Sorescu de a înţelege şi a scrie poezia. Astfel că esenţializarea imaginarului se realizează împreună şi coextensiv cu o esenţializare a lirismului însuşi, eliberat de parcursurile epice şi de structura dramatică, dialogată, pe roluri şi personaje, cu voci şi experienţe diferite.
Dacă „lumea” se reduce acum la elementele ei fundamentale şi la puntea care o desparte, încă, de un dincolo întrezărit, poezia nu mai poate fi desfăşurată şi pletorică, acordată cu discursul fiecărui personaj, dialogică şi monologică într-un chip susţinut. Ea va fi de un lirism aproape pur, centrat pe experienţa eului care traversează boala, bolile, observîndu- se şi observîndu-le efectele.
Poetul e mai mereu un observator lucid şi ironic al propriilor suferinţe şi un interpret al lor, uneori. În timp ce durerea creşte pînă la stadii insuportabile, iar „ruina obrazului” şi a întregului corp este tot mai vizibilă, poezia din Puntea păstrează distanţa, creînd şi utilizînd o perspectivă, folosind un unghi fie religios, fie filozofic, fie, pur şi simplu, omenesc pentru a asimila creativ suferinţele, pentru a le da o formă artistică şi un sens major. Pentru că omul este, fundamental, singur în faţa morţii, Sorescu creează – cu el însuşi ca personaj – un decor al solitudinii ultime; un mediu de spital din care lipsesc cu totul siluetele şi vocile celor ce încearcă să vindece ori să aline.
În Sora mea de dincolo, volumul Ilenei Mălăncioiu, medicul putea fi un personaj, fiindcă lupta cu moartea încă se purta. Suferinţa era un parcurs şi un proces mai lung, cu speranţe intercalate, în ele, ale familiei şi ale sorei-martor, cu reprize de optimism şi proiecţii de scenariu al vindecării. În Puntea, toate aceste posibilităţi, realiste sau fanteziste, ale vieţii sînt tăiate de la bun început şi excluse din cadrul poetic. Lirica, în prezentul dat al celor mai multe dintre versuri, se focalizează pe experienţa preliminară sfîrşitului, pe anticamera morţii în care bolnavul este singur, îngrozitor de singur, în mijlocul lumii ce nu mai poate face nimic pentru el.
Soresciană, adică inteligent-ironică şi modulată pe roluri, e o poezie ce are încă aderenţe la viaţa din jur şi la semnalele ei. Poetul închipuie dialoguri cu consolări reciproce pînă la finalul acoperit de tăcere. Fiindcă aceasta se asociază cu singurătatea la care, mai devreme sau mai tîrziu, se va ajunge: „Arăt atît de îngrozitor/ Încît pierd mult timp/ Consolîndu-i pe cei/ Care vin să mă vadă.// }ipă, îşi pun mîinile la ochi,/ Blestemă./ «De ce tocmai tu», se răstesc la mine./ Doamne, unde eşti, Tu exişti?// Eu încerc să le ridic moralul/ - Ei, lăsaţi, nu-i chiar aşa cum vi se pare./ Săptămîna trecută arătam şi mai rău/ Boala e boală, totuşi./ Face ravagii, unde se încuibă/ Şi la urma urmei, toţi murim/ Şi vorba lui Hamlet «Dacă-i acum/ Nu va fi altă dată».// Dacă n-ar fi durerea asta îngrozitoare/ Aş accepta senin, mioritic,/ Chiar şi figura asta de schingiuit.// Lumea e sinceră,/ Lumea suferă pentru mine./ «Curaj»/ Aud din toate părţile/ Şi eu ce pot face?/ Îi consolez pe toţi, cum pot,/ Numai mie nu ştiu ce să-mi mai spun,/ Cînd rămîn singur.”
Tăcerea de la final, a suferindului rămas singur, distonează semnificativ cu agitaţia verbală şi comportamentală a vizitatorilor impresionaţi de boala lui. Aceştia ţipă, blestemă, se răstesc, îşi pun mîinile la ochi, invocă Divinitatea, îl încurajează cum pot pe bolnav, suferă pentru el... În schimb, pacientul e de o filozofică resemnare şi găseşte chiar resurse de umor stoic şi consolator. El îşi pune încă pe obraji o mască a vieţii, dînd replici spirituale, citînd din clasici şi mîngîindu-i pe cei care, văzîndu-l cum arată, ţipă şi blestemă. După care, odată aceştia plecaţi, masca este dată deoparte şi bolnavul fără speranţă rămîne singur cu suferinţa lui.
Spaţiul în care sînt desfăşurate, la o intensitate rar întîlnită în lirica noastră, experienţele poetului care va muri se decupează, tot mai frecvent, din această lume a vizitatorilor mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi, a familiei şi a tovarăşei de viaţă. Viaţa se retrage, din cadru, cu ei; ca şi cu animalul credincios, cu copacii care trimit „răvaşe” de încurajare şi semnale de susţinere; cu obiectele domestice, atît de familiare, personale, lăsate în aria vechii existenţe, în acelaşi contur, tot mai îndepărtat, al lumii. Printr-o uimitoare convergenţă, poezia se dispensează de „straturile” ce o fac aderentă la viaţă (a suferindului şi a celorlalţi) şi, implicit, de variatele registre puse în valoare, anterior, prin mobilitatea soresciană. Deşi impulsul autorului este de a rămîne, aşa zicînd, un Sorescu tipic, de a apela la ironie, la codificare parabolică, la structură dramatică şi la inserturi comic-reflexive ori subtil-parodice (ca în Experienţă: „Ei spun că eu/ Trebuie să dau din mîini/ Şi să mă zbat./ Ştiinţa nu dispune/ De fonduri suficiente,/ Perioadă de austeritate.”), instinctul de mare poet corectează unghiul şi îşi creează zona lirică în care se poate manifesta.
Patru dintre cele mai puternice poezii ale volumului sînt duse exact în această zonă şi făcute să intre în rezonanţă cu ea. Ele sînt distribuite aproape simetric, în deschiderea cărţii morţii şi la finalul ei. La început, cititorul este introdus, prin Singurătate, în spaţiul de suferinţă a personajului şi de nouă expresie lirică a poetului: „La căpătîiul bolnavului/ Doar căpătîiul –/ Şi-a ridicat capul de pe el/ Şi, de parcă acum l-ar vedea/ Îl întreabă:/ - Ai venit şi tu să stai cu mine,/ Căpătîiule?// - Da!/ Trebuie să fie cineva lîngă tine/ În ceasurile astea,/ Fiindcă eşti tare bolnav.”. Peste cîteva pagini, parcurgem capodopera Scară la cer: „Un fir de păianjen/ Atîrnă de tavan,/ Exact deasupra patului meu.// În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos./ Mi se trimite şi/ Scara la cer / zic,/ Mi se aruncă de sus!// Deşi am slăbit îngrozitor de mult,/ Sînt doar fantoma celui ce am fost,/ Mă gîndesc că trupul meu/ Este totuşi prea greu/ Pentru scara asta delicată.// - Suflete, ia-o tu înainte,/ Pîş! Pîş!”.
Poeziile de final nu mai au titluri, ca şi cum poetul nu ar mai avea nevoie nici de această convenţie pentru a exprima, în cîteva versuri, ceea ce este şi nu este exprimabil. O rugăciune: „Am ajuns în rugăciunile mele/ Să nui mai cer lui Dumnezeu/ Cîţiva ani, sau un an,/ Ci să-i cer doar cîte-o zi,/ Cîteo noapte:// - Doamne, ajută-mă să trec cu bine/ Şi noaptea asta./ Doamne, fă ca ziua aceasta/ Să fie mai blîndă.”. Şi o amintire, „procesată” exemplar de un mare poet aflat la propriul sfîrşit: „Mi-am amintit/ Toţi cîinii noştri/ Cînd să moară,/ De bătrîneţe,/ Stăteau ascunşi pe sub magazine,/ Pe sub pătul./ Le duceai mîncare, apă,/ Deschideau încet pleoapele,/ Se uitau, înălţau ochii/ Şi spre tine/ Şi-i închideau la loc/ Nu mai puteau să dea/ Şi din coadă,/ Să- ţi mulţumească.// Cumplită e intrarea asta/ La strungă/ Şi pentru om şi pentru animal.”



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara