Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Zero şi infinitul de Angelo Mitchievici

Misiune în spaţiu (Gravity, 2013)
Regia: Alfonso Cuarón.
Scenariu: Rodrigo García, Jonás Cuarón, Alfonso Cuarón: Sandra Bullock, George Clooney.
Genul filmului: SF, Thriller.
Durata: 90 minute.
Premiera în România:04.10.2013.
Produs de: WarnerBros. Pictures.
Distribuit în România de: MediaPro Distribution.

Într-una dintre povestirile sale cu parfum de parabolă, Jorge Luis Borges imagina înfruntarea dintre doi regi care, pe rând, dispun unul de celălalt în urma unor confruntări sângeroase.

Primul îşi închide adversarul într-un complicat labirint, care solicită inteligenţa şi imaginaţia regelui captiv pentru a ieşi cu dificultăţi imense, după o lungă rătăcire prin capcana construită anume pentru el. Umilit, cel scăpat din labirintul ucigaş îşi prinde adversarul şi îl poartă în mijlocul deşertului unde înainte de a-l abandona îi înfăţişează cel mai cumplit labirint: infinitul de posibilităţi către nimic, golul imens al pustietăţii. Acest gol în filmul lui Alfonso Cuarón este spaţiul sideral având drept fundal imensitatea planetei albastre care accentuează senzaţia de insignifianţă pe care o au aceste minuscule fiinţe laborioase, cosmonauţii unei misiuni americane. Ei devin puncte flotante în spaţiu în urma impactului cu o ploaie de reziduuri provenite de la pulverizarea unui satelit rusesc, probabil un satelit destinat spionajului distrus la comandă. Mai puţin obişnuit pentru un blockbuster, Gravity este un film cu doi actori, – cel de-al treilea, Shariff (Paul Sharma) iese repede din scenă – şi anume Ryan Stone (Sandra Bullock), bioinginer şi liderul misiunii spaţiale, Matt Kowalsky (George Clooney), care nici el nu rezistă mult pe ecran, cu o scurtă revenire onirică. După momentul spectaculos al distrugerii navei mamă şi a pierderii contactului cu centrul de control, valsul stelar şi dialogul înconjurat de marele vid celest al celor doi cosmonauţi au ceva din acea solitudine originară a izgonirii cuplului adamitic rătăcit printre aştri în drumul său către o terra ferma aşteptat cu disperare şi de către Columb şi marinarii săi. Mă refer la cei doi ca la un cuplu pentru că în spaţiu solitudinea devine cu adevărat copleşitoare. Întrebată de Matt ce îi place aici sus, în spaţiu, Ryan îi răspunde: „Liniştea. M-aş putea obişnui cu ea.” Or, liniştea va deveni în următoarele momente insuportabilă, principalul adversar al celui rămas să înfrunte singur imensitatea spaţiului sideral. Însă aici mai este ceva, background-ul psihologic al celor doi cosmonauţi iese la suprafaţă în situaţia de criză. Ryan preferă această linişte, o caută pentru că ea vindecă sau ar trebui să umple ca şi munca ei asiduă golul lăsat de moartea prematură, într-un accident stupid, a fiicei ei. Guralivinfatigabilul Matt are o mulţime de istorioare amuzante, devenite deja folclor în echipa NASA care coordonează misiunea. Nu ştim cât de reale sunt, cât de fabricate, dar toate au în comun un eşec sentimental. Felul în care este tratat eşecul stabileşte şi diferenţa, Matt este tipul extravertitului, Ryan cel al introvertitului, dacă acceptăm tipologia jungiană. Matt nu-şi pierde nicio clipă controlul, ceea ce înseamnă ironie şi jovialitate, chiar în împrejură rile cele mai dramatice, şi atunci când se sacrifică o face fără niciun accent dramatic, continuând să îşi ofere suportul în timp ce corpul său se pierde în spaţiu. Mai mult chiar, se reîntoarce în vis pentru a-i oferi lui Ryan un ultim imbold într-un moment critic când ea este pe punctul de a ceda dificultăţilor aparent insurmontabile. Sigur, această aparentă uşurinţă, această maximă detaşare combinată cu altruism pare atât de firească încât trecem mai departe fără să ne mai întrebăm ce anume o determină şi de unde această împăcare cu sine şi cu sfârşitul la un om atât de plin de viaţă precum Matt Kowalsky. Suntem lăsaţi fără răspuns şi pentru că regizorul mizează pe altceva, clasic şi eficient, reţeta succesului, o povestire despre supravieţuire într-un mediu insolit: spaţiul sideral. Dacă ne impresionează numaidecât dramatismul experienţei lui Ryan, disperarea şi speranţa care se succed ameţitor de la o situaţie la alta, Matt cel zâmbitor rămâne pentru mine personajul nedescoperit, misterios al filmului.
Recentul All is Lost (2013) al lui J.C. Chandor cu Robert Redford în rolul unui naufragiat pe oceanul Indian spune tot o poveste de supravieţuire, însă pe mare, o altă expresie a imensităţii, ca să nu mai vorbim de Viaţa lui Pi (2012) al lui Ang Lee, o altă istorie transformată în parabolă, cu un naufragiat adolescent silit să confrunte nu numai intemperiile, ci şi sălbăticia pură sub forma unui tigru bengalez. Şi aici, dificultăţile concrete care solicită tot curajul, energia, intrepiditatea şi inteligenţa eroinei îi redau dorinţa de a trăi, şi îmblânzesc trauma, ajută rănii să se cicatrizeze. Am remarcat în aceste filme cu naufragiaţi moştenirea pe care strămoşul Robinson Crusoe o lasă tuturor naufragiaţilor din viitor, un spirit bricoleur, spiritul unui tâmplar talentat capabil ca din resturi să înjghebe ceva, să facă să funcţioneze maşinăria gripată, să realizeze cu piese în minus acelaşi castel. Există o linişte care vine din această forţă a concretului, mai ales acolo unde acesta este ameninţat de imensele pustiuri siderale, de goluri galactice sau marine. Când comenzile nu mai funcţionează, Ryan rezolvă lucrurile din cheie deşurubând şi eliberând cabluri, folosind un extinctor ca propulsor, un sistem de aterizare pe post de accelerator etc. Această ingeniozitate reprezintă un aliaj de tenacitate, încredere, gândire pozitivă şi isteţime care configurează un manifest, a statement, o expresie a ethos-ului american, care-l transformă pe supravieţuitor într-un challenger cu numele dat unor navete spaţiale americane. Competiţia aici nu este cu cineva anume, ci cu vastitatea universului. A se revedea în acest sens şi Apollo 13 al lui Ron Howard, unde acelaşi spirit intrepid combinat cu ingeniozitatea tehnică aduce ieşirea din impas într-o situaţie disperată. Cucerirea spaţiului este parte a unei odisei pe care o deschidea cucerirea Far West-ului şi în această lumină se cuvine să privim această eroină-astronaut care-şi caută drumul înapoi către Pământ sărind din staţie orbitală în staţie orbitală cu graţia unei balerine de la Teatrul Balşoi din Moscova. În acelaşi timp, pentru a vedea diferenţa trebuie comparate toate aceste filme cu Solaris al lui Tarkovski, ale cărui subtilităţi filmul lui Alfonso Cuarón le tentează, măcar prin aluzie – vezi fotografia icoanei unui sfânt creştin în modulul Souyuz sau statueta lui Budha în staţia chinezească. Regizorul încearcă să transgreseze către simbol nivelul well done al activităţii americane în cosmos. O vedem pe Ryan abandonându-se parcă unei reverii amniotice într-o poziţie fetală pe care o accentuează prezenţa cablului de prindere a costumului similar unui cordon ombilical, urletele de lup aruncate în eter sub semnul unei singurătăţi copleşitoare, sau ridicarea din mâlul propriei planete ca un efort prometeic de edificare a umanităţii victorioase. În toate aceste situaţii, umanitatea este cartea pe care o joacă neîncetat cel supus provocării celei mai mari, infinitul, nu doar ca noţiune abstractă, ci ca prezenţă concretă a imensităţilor galactice. Şi, interesant, singurul cuvânt atât de potrivit în context, menit să răspundă poate unor interogaţii grave, lipseş te. Acest cuvânt care nu e pronunţat decisiv în film este Dumnezeu.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara