Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
ZECE ANI SI O SEARĂ de Sânziana Pop




Nu mai tin minte nici anul, nici ziua când l-am cunoscut pe scriitorul vest-german Günter Grass. Memoria mea refuză cu ostentatie cifrele. Si, în general, tot ce are legătură cu ele: o ordine prea exactă, infailibilă, aplicată pe existenta omului ca un grătar. Ea selectează haotic, doar ce îi place, dar am încredere în capacitatea ei de selectie, fiindcă este o capacitate de îndrăgostire, un adevărat "coup de foudre" care o mistuie si o inflamează si amintirile sunt însotite mereu de jerbe scăpărătoare, usor de reperat după trecerea timpului.
Ca într-o cercetare stelară tin minte, deci, doar candelabrul de aur, oamenii îmbrăcati toti în negru, spatiul gol din mijlocul încăperii, în mijlocul spatiului un fotoliu si pe fotoliu (ca în povestea cu sfecla) un bărbat căruia dacă cineva i-ar fi asezat pe cap un sombrero, ar fi fost Miguel Gonzales de Silva, celebrul solist mexican de la "The Nashville stringband", cu vestitele sale succese. "Los banditos" si "Vaya con dios mujer". Dar Mexicul era pe atunci o tară pe cale de dezvoltare, iar bărbatul de pe fotoliu afisa o dezinvoltură pe care America de Sud era greu să o dobândească, zguduită prea des de revolutiile si schimbările ei de guvern. Asa că în ciuda tenului măsliniu, a mustătii "babane" si a modului ucigas în care privea, individul acela care în respectul înghetat al multimii nu ezita să-si tină un picior ridicat peste celălalt, lăsând vederii niste ciorapi de culoarea proaspătă a spanacului, nu putea fi - cineva mă împingea către el cu o decizie militară - decât Günter Grass, cel mai mare scriitor german în viată, poposit si în România, cu prilejul turneului său de documentare prin tările Europei de Răsărit. Tradusesem, cu un chin fără margini, capitole întregi din Toba de tinichea, publicasem o mare parte din Pisica si soarecele, si cum nimeni altcineva nu se încumetase să intre în "Cea mai mare aventură a limbii germane" (extras din presă), iată-mă în postura (era limpede că cel care mă împingea de la spate către mijlocul încăperii era însusi Zaharia Stancu, presedinte al Uniunii Scriitorilor pe atunci) de traducătoare "oficială" a celui mai "en vogue" prozator vest-german.
Asa arăta deci. Mi-l imaginasem altfel, cu toate că temperamentul frenetic care îi bântuia cărtile ducea clar către un strămos de altă obârsie decât cea germană, ceva mai din sud, pierdut în istoria atât de amestecată a nationalitătilor din vechiul imperiu prusac.
Mă văzuse si mă astepta cu o veselie nebună. Stia că am să vin. Trebuia, nu-i asa, să existe si o traducătoare! si iată-mă îmbrăcată în negru, îmbrăcată si eu - spre superba lui fericire - din cap până-n picioare în negru, în tinuta de gală "obligatorie", dar pe care o avem, oricum, cu totii la îndemână, pentru ocaziile atât de rare în care ne putem remarca; împinsă în fată, păsind demn, "miza zilei", smolită si reculeasă, spre ciorapii de culoarea proaspătă a spanacului. Un regal!
Murea de râs. Cu tigara în dinti, prăbusit pe speteaza fotoliului, atât de singur, dar atât de sigur în cercul de stimă, râdea ca pe scenă, un râs perfect, de actor, pentru public, lăsând vederii două siruri de dinti ca două dovezi absolute de copilărie îndopată cu calciu, în ciuda declansării celui de-al doilea război mondial.
- Si dacă-as întinde-o? mi-am zis. Pur si simplu.
Dar din toate oglinzile de cristal care înconjurau încăperea, un Zaharia Stancu multiplicat (dacă mai era nevoie de asta!) mă privea impasibil, tintuindu-mi programul pe care îl fixasem în amănunte, care trebuia dus la îndeplinire oricum si în orice conditii, fiindcă era temelia unui ambitios proiect cultural. Günter Grass venise cu impresii bune din Iugoslavia, chiar foarte bune, socialismul tării prietene si vecine îi plăcuse, îl găsise concret, lipsit de demagogie, un model chiar si pentru social-democratia germană, căreia el îi era port-drapel, servind-o cu abnegatie si credintă, ilustrându-si programul în conferinte si presă si în campanii de propagandă alături de Willy Brandt. Ar fi fost neplăcut, dacă nu chiar stânjenitor, ca Bucurestiul - erau proiectate mai multe întâlniri, în medii sociale diverse - să-i lase oaspetelui vest-german o altă impresie decât aceea pe care o merita. Ce-i drept, nu i se tipărise până atunci nici o carte, dar garantia păsea spre el în vârful picioarelor (sprijinită de seara aceea de gală în care sampania nu înceta să pocnească), vie, palpabilă, în mare tinută de protocol.
Am privit încă o dată multimea aceea învesmântată în negru, decorată cu pene si papioane, cu paiete si cu metale care puteau trece drept aur pe durata unui cocteil, lumea "bună", artistică, rămasă la moda seratelor dintre cele două războaie, mirosind "istoric" a naftalină, dar la fel de istoric decisă să răspundă invitatiei de a oferi traditionala dragoste si ospitalitate unui oaspete de onoare, întâmpinat cu aplauze vii, cu zâmbete si, mai ales, cu minunatele vinuri vechi, românesti.
Băuse? Fireste! Toate protocolurile din lume cedează în fata Cotnarului si a sampaniei de Jidvei. Observat mai de aproape, râsul către care mă îndreptam începuse să sune mai omeneste, ceva mai adânc, cu toate că si mai nesigur, si-am avut curajul (contextul începuse să-mi fie "intim") să intru în mijlocul cercului.
- Guten Tag.
Un brat de meduză gigantică aruncat după talie si o ventuză pe gură si iată-mă în pozitia ideală de "cheeck to cheeck" cu marele Günter Grass. Nu era mai înalt de statură ca mine, asa că putea să-si lipească obrazul de al meu si să-mi soptească, tandru si pupăcios, ca un prieten regăsit după atâta amar de vreme.
- Credeam că mă traduce si aici o babă, ca-n Iugoslavia!
Asta era deci! Punct propus, punct lovit! Privirile lui Stancu văzuseră si de data asta departe, schimburile literare româno-vest-germane debutau sub auspicii de exceptie.
- N-am mai văzut atâta doliu de la moartea soacră-mi! spuse.
- Tot e bine, Herr Grass, am spus. Noi n-am mai văzut niciodată la o serată de gală un invitat cu ciorapi verzi. Uitati-vă cum vă privesc!
Alesesem bine momentul, cuplul tandru pe care îl jucam în cercul de stimă era, într-adevăr, de privit!
- De ce? spuse.
- Fiindcă v-au citit cărtile. V-au citit absolut toate cărtile. Unii direct în germană, altii în franceză sau în engleză si vă citeau chiar dacă ati fi scris în sanscrită. Nu trebuia să veniti cu sosete verzi!
- Dar de ce? întrebă iar, privindu-mă cu tandrete.
- Fiindcă momentele de cultură adevărată sunt rare si ne place să le celebrăm.
Îmi dărui o nouă sărutare istorică în protocolul relatiilor externe si mă trase, făcându-si loc prin multime, într-un colt al salonului unde (ce surpriză!) o măsută joasă, cu două fotolii si două pahare, era deja pregătită, abia asteptând să faciliteze un "tête-à-tête".
- Sag! zise. Spune!
- Was soll ich sagen? m-am mirat. Ce să spun?
Voia să-i mai povestesc despre cititorii din România? Să-l asigur că, desi nu-i apăruse încă o carte, era cunoscut si stimat? Că ceea ce ar fi trebuit să vadă, într-adevăr, în călătoria sa de documentare prin România, era încrederea neclintită în artă a oamenilor? Speranta lor uriasă că literatura le putea garanta binele? Că scriitorii, după anii grei ai dogmatismului, îsi recâstigaseră publicul? Ar fi izbutit să înteleagă? Oare cortina de fier fusese doar o metaforă politică sau o barieră reală între două moduri complet diferite de comportament? Singurul meu avantaj la măsuta tratativelor tandre era că fusesem, nu doar o dată, în Germania Federală, programul cultural al lui Stancu era gândit în arie europeană, adevărate stafete de scriitori porneau sistematic din tară purtând mesaje literare de calitate, si între norocosii care nu pierdeau vreun congres, festival, concurs de proză în limba germană - mă numărasem si eu. Fusesem nu o dată si nu într-o singură librărie din Frankfurt, Köln, Hamburg, Heidelberg, în acele absolut formidabile palate ale cărtii în care te plimbai ca printr-o galerie de artă, cărtile părând si ele niste exponate de artă, într-atât de putini cumpărători le doreau. Cu exceptia standurilor de "Unterhaltungsliteratur" (literatură de larg consum) - beletristica nu părea să excite în mod vizibil gustul cumpărătorilor, în orice caz, erau departe de animatia de-a dreptul frenetică a librăriilor din Bucuresti. Stia, oare, pe ce teren de informatie culturală se află? Ce pret îi dădeau vesmintele negre, papioanele, penele si chiar lanturile de tinichea? Ce conta că nu sunt de aur? Valorau mai mult decât aurul din moment ce fuseseră etalate pentru marele Günter Grass.
- Hei, spune!
Ce naiba voia să-i mai povestesc? Prea tandru ca să pot aborda o discutie gravă, atentă mai mult la efuziunile sale sentimentale - cărora încercam să le dau, parându-le "amical", un aer firesc - decât la lucrurile pe care i le spuneam, asteptam un "cineva" care să se apropie, să vorbească, devansând etapele care îmi fuseseră repartizate, sărind mai repede spre punctele protocolului în care, nu-i asa, urma ca alti eroi, alti dragi osteni ai cauzei noastre literare comune să preia ofensiva, debarcându-mă în spatele frontului.
M-am uitat în oglindă, dar Zaharia Stancu era tot acolo, la fel de neînduplecat si de inflexibil, el însusi îmbrăcat în vesminte de seară, îmbrăcat superb (ca întotdeauna), într-un superb (mereu) costum de seară, elegant din nastere, fără trudă, distins si distinct prin simpla natură, făcut firesc, astfel, să conducă, să impună cu tinuta sa princiară de tăran din Bărăganul Teleormanului, să intimideze cu privirile sale hipnotice, "vizionare", să câstige bătăliile incredibile, cu magnifica sa distinctie si demnitate, cu superbia lui care străbătea ca un laser coridoarele, cancelariile si cabinetele vremii, reprezentând la cotele sale maxime "literatura română de astăzi, domnilor". Iar acum era acolo, privindu-mă din oglindă, urmărind cu atâta insistentă "stadiul" tratativelor.
- Fă tot ce poti, îmi spusese, bătând darabana cu degetele în sticla biroului. Sunt atâtea cărti de tradus. Dacă as fi mai tânăr cu o sută de ani, nu ti-as cere-o. Dar nu sunt.
Asta era deci. "Tot ce poti".
Am ridicat paharul cu vin, l-am privit adânc în ochii săi hispano-americani pe scriitorul vest-german Günter Grass si-am început să îi povestesc despre iernile îngropate în zăpezile de la Sinaia, închise în ger ca într-o crisalidă de sticlă, iernile lungi cu nopti si mai lungi, în care orbecăiam în căutarea cuvintelor potrivite, a sensurilor fidele si a muzicii adecvate pentru cine stie ce frază din fantasticul său roman, Toba de tinichea, pe care o începeam dimineata, dar n-o sfârseam niciodată înainte ca noaptea să înghită lumea în pântecele ei încremenit si albastru, înainte ca mintea să mi se transforme într-un roi de cuvinte metalice.
- Un împărat al cuvintelor, am spus, asta esti.
Zece ani trudisem cu o încăpătânare de piatră peste paginile Tobei de tinichea. A fost ca si când as fi scris pentru mine, o carte nouă, dacă nu si mai greu, problema echivalentei cuvintelor din germană în română fiind un joc de copii în comparatie cu structura alchimică a frazelor pe care doar o minune le ajuta să iasă logice si biruitoare prin tevăria de conducte si tuburi care le distila. Magician al cuvintelor, stăpân al lor absolut pe tot parcursul celor sapte sute de pagini, Grass n-a lăsat nici o vorbă să-i scape înainte de a-i fi încercat aurul la ureche, astfel că a traduce din opera lui înseamnă, înainte de toate, a descifra un text muzical. Partitura complicată si dificilă presupune, ce-i drept, răbdare de înger si o rezistentă sisifică să-ti deschizi drum prin noianul de vorbe ca să găsesti sensul logic si apoi să afli cadenta în care îsi cheamă sub arme celelalte determinări, dar satisfactia de a auzi, deodată, cuvintele transformându-se în sunete muzicale si fraza, abia terminată, în cântec pur, te spală de chin si te răsplăteste cu o bucurie atât de senină că vezi, fluturând luminoase, flamurile victoriei.
- Un învingător, am spus, domnule Grass, asta esti. Un campion al literaturii în secolul XX.
Si, obosită brusc, depăsită brusc de emotie si de încordare, mi-am privit partenerul de tratative, care îsi luase demult bratele de pe mine si nici de râs nu râdea si nu mă mai privea "apas" ca Miguel Gonzales, si nici măcar nu puteam să spun că-i mai seamănă, locul celebrului cântăret mexican fiind luat de un domn cordial, dar extrem de politicos, care mă asculta cu atentie concentrată, întrebându-mă scurt si decis, doar acolo unde credea că lucrurile trebuie să devină mai clare; notând, chiar, cu un Parker de aur, data când speram să apară traducerile. Cerebral până în măduva oaselor, Günter Grass "al doilea" îmi reamintea ceea ce n-ar fi trebuit să uit vreodată, faptul că profesia nu se confundă niciodată în Occident cu viata, chiar dacă viata pierde enorm din afacerea asta, si că orice discutie "profesională" trebuie purtată... profesional.
Târziu, când oglinzile de cristal s-au dat la o parte si candelabrul de aur s-a retras printre stelele de pe cer, când m-am pomenit mergând pe Calea Victoriei alături de marele prozator vest-german Günter Grass, când el tot mai dorea să vorbească despre cărtile lui si eu o făceam cu tot mai mare plăcere, când tot purtând tratativele către un final anormal, care ar fi trebuit de fapt să fie începutul, ne îngropam tot mai mult în noaptea de vară fierbinte si înmiresmată a Bucurestiului, - am uitat să privesc înapoi ca să văd dacă Zaharia Stancu a iesit din oglindă, dacă ne însoteste, dacă supraveghează, dacă aude ceea ce as fi dorit atât de mult să audă ca să-si retragă cei o sută de ani:
- Ce să-ti trimit din Germania? a întrebat Günter Grass.
Si eu am spus:
- O rochie neagră. Fiindcă pe asta o s-o donez la Muzeul Literaturii Române din Bucuresti.


(reprodus din "Formula AS", nr. 200/1996)