YASUNARI KAWABATA s-a născut la Osaka, în 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo. A debutat în 1925, şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko; Humanitas Fiction, 2008, 2010), iar în 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Ţara zăpezilor (Yukiguni; Humanitas, 2007). Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, în 1968, motivaţia juriului fiind „măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez”. S-a sinucis în aprilie 1972, la mai puţin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărţi ale lui Kawabata se numără O mie de cocori (Sembazuru, 1952; Humanitas, 2010), Maestrul de go (Meijin, 1954; Humanitas Fiction, 2007), Lacul (Mizuumi, povestiri; Humanitas Fiction, 2012), Sunetul muntelui (Yama no oto, 1954; Humanitas, 2010), Frumoasele adormite (Nemureru bijo, 1961; Humanitas, 2006; 2009), Vechiul oraş imperial (Koto, 1962; Humanitas Fiction, 2009) şi Frumuseţe şi întristare (Utsukushisa to kanashimi to, 1964; Humanitas, 2009).
Valsul florilor (Hana no warutsu) este o culegere de nouă povestiri, adevărate bijuterii literare, în stilul subtil şi plin de poezie al lui Yasunari Kawabata.
„Limbajul acestor povestiri este atât de măiestrit, de bogat în detalii semnificative pentru fiecare text în parte, încât orice încercare de a le rezuma ar risca vulgarizarea.“
Washington Post

Pachebotul Tsukuba-maru, care făcea legătura cu America, a intrat în portul Yokohama la ora opt dimineaţa.
Takeuchi, obişnuit, datorită meseriei lui, să aştepte şi să conducă muzicieni şi dansatori străini, a socotit cât timp urma să treacă până când vaporul ajungea la debarcader şi a sosit împreună cu fetele puţin mai târziu.
Turnul clădirii vămii strălucea ca într-o dimineaţă de vară şi umbra lăsată de şirul de copaci arăta şi ea orele dimineţii.
Opriră maşina în faţa clădirii vămii, iar Suzuko se duse să ia autorizaţia de intrare de la administraţia portului. Traversară podul care lega vama de chei având în faţa ochilor rândul de depozite scunde şi lunguieţe de pe partea dreaptă, aşa cum se văd în orice port. În stânga, apa murdară a mării, ca un canal, din faţa depozitelor Mitsubishi, era împânzită de vaporaşe tradiţionale, pe care se aflau întinse la uscat jupe, şosete, izmene, maiouri, scutece, chimonouri roşii pentru copii şi câte şi mai câte, deja uzate de atâta purtat, şi care, în mijlocul portului maritim modern, alcătuiau mai degrabă un peisaj dintr-o altă ţară. Erau şi vaporaşe pe care se spălau vasele de la masa de dimineaţă.
Cu Takeuchi şi Suzuko veniseră încă două eleve. Una din ele coborî din maşină în faţa punctului de control al vămii şi se duse să arate aparatul de fotografiat.
La Debarcaderul 4 îi aştepta Hoshie. Locuia în Yokohama şi ajunsese mai devreme. – Salut. Mulţumesc c-ai venit, îi spuse Takeuchi imediat cum coborî din maşină şi îi întinse buchetul lui de flori. Deşi îl luă, Hoshie zise:
– Dar, sensei, nici nu-l mai cunosc pe Nanjo-san. Cum să-i dau eu florile?
– Aşa bine. Doar o să-i fi parteneră pe scenă de-acum. El e elevul de care sunt mândru, iar tu îi eşti ca o soră.
– Dar eu şi Suzuko ne-am promis una alteia că nu dansăm cu Nanjosan. Nu trebuia nici să veniţi să-l aşteptaţi.
Takeuchi se mulţumi să surâdă, apoi se duse la reprezentantul liniei maritime şi se uită pe lista cu numele pasagerilor. Suzuko aruncă şi ea o privire din spatele lui şi zise:
– A, e pe listă. Cabina 185, sensei. S-a întors, într-adevăr! S-a întors! zise, cu obrajii strălucind, şi-şi puse mâinile pe umerii lui Takeuchi ca şi cum ar fi vrut să sară în sus de fericire, iar Takeuchi spuse şi el cu bucurie:
– Aşa, deci. Într-adevăr s-a întors.
– Parcă e un vis. E atât de emoţionant, nu, sensei ? adăugă fata, privind portul cu chipul înseninat.
Dacă nu cumva înnebunise între timp, Nanjo nu era omul care să se întoarcă fără să-i dea de ştire lui Takeuchi, profesorul lui. Ce se întâmplase? Dar şi mânia, şi suspiciunea faţă de Nanjo parcă se pierdură în bucuria revederii şi se amestecară cu emoţiile oamenilor de pe chei în momentul în care vaporul intră în port. Lui Takeuchi îi reveneau în minte, probabil, imagini ale elevului lui favorit încă de pe vremea când acesta era doar un băieţel.
Hotărâră să urce la etajul debarcaderului şi să aştepte în cantina portului. Şi acolo era plin de oameni veniţi să-i întâmpine pe cei de pe vapor. Prin ferestrele larg deschise, toată lumea privea spre port, iar elevele, care păreau că nu pot să stea locului, abia se atinseră de ceai şi ieşiră pe coridor, lăsând buchetele de flori pe masă.
Peste port se revărsa lumina dimineţii de început de vară.
Bărci cu motor circulau între vapoarele de pasageri şi de marfă venite din diverse ţări, acum ancorate.
Suzuko se agita încercând, fără să reuşească, să distingă Tsukubamaru printre celelalte vapoare, dar Hoshie, care crescuse în Yokohama, arătă spre largul mării şi zise:
– Ăla e, vaporul mare, frumos, cu linie roşie pe coşurile albe. Vaporul cu coşuri scurte şi groase. Cică pasagerii nu se simt în siguranţă dacă vaporul nu are coşuri cu aburi. Aşa că una dintre strategiile companiilor de a-şi atrage clienţii este să le decoreze cât mai frumos. Li se spune „coşuri de decor”. Dacă vaporul are coşuri mari, pare rapid şi de încredere.
Când Suzuko îşi dădu seama care era Tsukuba-maru, se gândi la ce-ar fi trebuit să simtă Nanjo la vederea ţărmului patriei dragi şi se bucură ca şi cum ea însăşi se întorcea acasă.
– Şi Nanjo-san probabil că se uită înspre noi. Sigur se uită. Oare nu se bat pentru telescop pe punte? spuse, privind cu jind la binoclul femeii de lângă ea. Femeia era încălţată cu o pereche de zori cu talpa groasă; avea părul foarte încreţit şi mânecile chimonoului păreau să fie foarte lungi, ca de furisode.
– Mai durează ceva timp până coboară pasagerii. Hai să ne plimbăm puţin, spuse Hoshie, apucând-o de braţ.
O luară înapoi pe drumul pe care veniseră, în sens opus maşinilor şi mulţimii de oameni care se îndreptau în grabă spre debarcader, dar, chiar şi în acele clipe, Suzuko nu se uita decât spre Tsukubamaru şi părea că nu-şi poate găsi locul.
Hoshie deschise ediţia din Kanagawa a ziarului şi, citind cu voce tare rubrica „Sosiri-plecări vapoare: sosiri azi, plecări azi, sosiri mâine, plecări mâine, staţionări azi”, verifica informaţiile uitându-se la vapoarele aflate la ancoră şi, ca o adevărată fată din Yokohama, dădea explicaţii: cargobot de clasă superioară construit cu o subvenţie de la Ministerul Transporturilor şi Comunicaţiilor, sau: vapor al companiei Dollar. Însă Suzuko părea să fie cu mintea în altă parte.
Au ajuns pe dig; chiar lângă el era ancorat un vapor englezesc ce făcea legătura cu Europa, dar pe punte nu se afla decât un marinar care privea în jos, iar aproape de bord era o linişte aproape sinistră.
Şi cantina de pe dig era închisă.
Cu tropot uşor intră pe dig o căruţă. Ce cal bătrân, slab şi prăpădit! Iar căruţaşul era şi el ca şi calul – aplecat în faţă de parcă aţipise, părând gata să se rostogolească în drum. Era mult spus căruţă – mai degrabă o scândură cu patru beţe în colţuri, pusă pe nişte roţi vechi.
Din partea cealaltă, se întorcea în linişte spre vapor un cuplu de bătrânei, probabil englezi, care trăgeau de mână după ei o fetiţă de doisprezece, treisprezece ani. Fetiţa cânta ceva cu o voce plăcută.
Pe acoperişul sau poate etajul digului – greu de spus ce era –, în capăt, Hoshie şi Suzuko priveau portul în tăcere. După o vreme, Hoshie întrebă pe neaşteptate:
– Suzuko-san, te măriţi cu Nanjosan?
– Ce? Nici vorbă! Ce-ţi veni să mă întrebi aşa ceva? Nu-mi place, asta e doar o bârfă.
– Nu-l aşteptai cu gândul că vă veţi căsători?
– Asta-i o minciună. Sunt doar nişte bârfe, spuse Suzuko, vorbind repede, dar imediat adăugă ca pentru sine: Eu nu eram decât un copil… când a plecat nu mă ştia decât de copil.
– Prima ta dragoste, deci.
– Dar asta se întâmpla acum cinci ani!
– Când o să te măriţi tu, sensei o să se simtă singur.
– Vai, te lasă inima să te gândeşti şi la alţii? Rar se-ntâmplă aşa ceva! O să se bucure sensei când o să-i spun!
– Nici nu-mi pasă. Mărită-te repede!
– Dar spune şi tu: dacă Nanjosan s-ar gândi cât de cât la mine, nu s-ar întoarce fără să-mi zică nimic, nu? Fără nici o scrisoare sau o telegramă, nu?
– Şi cu toate astea ai venit să-l aştepţi. E de-a dreptul ridicol.
– Sunt sigură că o să-i placă mai mult de tine.
– Nu cunosc o fraieră mai mare ca tine. Mincinoaso!
Când se întoarseră la Debarcaderul 4, forma masivă a lui Tsukubamaru era atât de aproape, încât părea gata să se urce peste oamenii veniţi în întâmpinarea lui.
De la bord se auzi muzică.
Păsările de mare se strânseseră stol şi zburau agitate între vapor si debarcader. Bărci cu motor trăgeau odgoane de la prova şi pupa vaporului. Oamenii de pe debarcader se împingeau unii într- alţii şi se aplecau peste balustradă. Se vedeau deja pasagerii de pe vapor. Erau şi ei pe punte, ridicându- se în vârful picioarelor cât puteau de mult, cu câte un steag fluturând în mână sau cu un binoclu la ochi. Se zărea câte o faţă şi în dreptul fiecărui hublou de sub bărcile de salvare atârnate de bord.
Din mulţimea care aştepta vaporul, se înălţau steagurile cu care se întâmpină soldaţii demobilizaţi. Membrii familiilor de europeni se ţineau strâns unii de alţii şi fluturau pălării. În cantină, sprijinită de un perete, era şi o fată japoneză, singură, care citea liniştită o carte într-o limbă europeană, fără să ţină seama de mulţimea agitată din jur. La un capăt al debarcaderului, erau adunaţi oamenii trimişi de hoteluri să agaţe clienţi. Nu erau numai oameni îmbrăcaţi extravagant, veniţi pentru o grandioasă întoarcere din America, ci şi oameni de la sat, care îşi aşteptau probabil rudele emigrate mai demult. Erau şi familiile membrilor echipajului. Şi se vedeau şi feţele buhăite de nesomn ale prostituatelor din port.
Se zăreau deja chipurile pasagerilor. Emoţiile celor aflaţi pe vapor şi pe ţărm se îngemănară, dând naştere unei bucurii şi mai mari. Era un moment de adevărată euforie. Probabil pentru că găsise printre pasageri persoana aşteptată, o tânără şi frumoasă domnişoară oftă a uşurare şi spuse: „Ah, ce bucurie!”, ţopăind în vârful picioarelor. Suzuko o văzu şi, luându-se după ea fără să ştie de ce, înălţă buchetul de flori şi începu să-l fluture în aer. Takeuchi întrebă şi el cu bucurie în glas:
– Unde? Unde? Unde e Nanjo? Se vede?
– Nu se vede, dar m-a cuprins bucuria aşa, dintr-odată.
– Uită-te mai bine, chiar nu se vede?
– Nanjo-san precis ne-a văzut!
– Ciudat. Nu-l văd nicăieri. E suspect.
Dar cum lumea din jurul lor cobora în grabă, ieşiră şi ei din cantină. Acolo, oamenii care aşteptau să urce pe vapor formaseră deja o coadă lungă. Împinse şi din faţă, şi din spate, Suzuko şi Hoshie ridicară buchetele de flori deasupra capului.
Veni şi momentul în care li se permise să urce pe vapor şi ajunseră şi ei pe puntea B, dar Nanjo, pe care şi-l închipuiau aşteptându-i măcar în holul de la intrare, nu era nicăieri.
„Sigur e încă în cabină”, îşi spuseră şi se grăbiră într-acolo, dar uşa pe care scria clar „Nanjo”, cu litere romane, era închisă. Bătură în uşă, dar nu răspunse nimeni.
După aceea, se repeziră să-l caute pe puntea A: pe promenadă, la fumoar, în bibliotecă, în sala de distracţii, la cantină; Nanjo nu se vedea pe nicăieri. În timp ce alergau aşa, ciocnindu-se la tot pasul de mulţimea de familii, de îndrăgostiţi sau prieteni care se bucurau de revedere şi pe care îi împingeau la o parte, faţa lui Takeuchi căpătă o expresie severă.
Suzuko şi Hoshie urcară câteva scări înguste şi dădură peste camera de joacă a copiilor.
– Poţi chiar să te joci în nisip, spuse Hoshie şi, curioasă, strânse puţin nisip în mână, dar Suzuko se lăsă în genunchi în mica groapă cu nisip, plângând.
– E groaznic, groaznic! E prea de tot!
– Nu-i nimic de plâns, spuse Hoshie, strângând din buze şi încleştându-şi pumnii. E o adevărată plăcere. Nu-i aşa că-i interesant?
Disperat, Takeuchi se duse la biroul de informaţii.
– Ştiţi cumva dacă Nanjo, din cabina cu numărul 185, a coborât deja de pe vapor?
– Sunt mulţi pasageri şi nu aş putea să vă spun, dar băiatul de serviciu ar trebui să fie pe aproape şi poate că ştie el, răspunse recepţionerul, aşa că Takeuchi o luă înapoi spre cabină şi-l întrebă pe băiatul care făcea curăţenie acolo. Acesta răspunse:
– Cred că cei mai mulţi dintre pasageri au coborât deja.
Ca şi mai înainte, cabina cu numărul 185 era încuiată.
Pe culoarul lung şi îngust, pe care se înşirau cabine şi pe-o parte şi pe alta, nici o umbră de om nu acoperea strălucirea vopselei de pe pereţi.
În holul de la intrare, elevele îl aşteptau cu feţe neliniştite. Nici acolo nu mai era nimeni. Takeuchi îşi înăbuşi furia şi, cu un râs amar, zise:
– Se pare că a coborât deja pe ţărm. Mai bine îl aşteptam acolo.
Poate că aşa se întâmplase. Debarcaderul avea două niveluri, unul inferior şi unul superior. Cei care veneau în întâmpinarea pasagerilor urcau pe vapor de la nivelul inferior. Pasagerii coborau de pe vapor pe la nivelul superior. Aceasta era regula pentru evitarea aglomeraţiei. Şi între vapor şi mal erau două punţi de trecere, de sus şi de jos. Poate că Nanjo coborâse repede, înainte ca ei să apuce să urce?
Bagajele pasagerilor începuseră deja să fie transportate pe mal, unul după altul.
Chiar înainte să coboare de pe vapor, Hoshie aruncă buchetul de flori în mare, cu un gest nepăsător. Văzându-l cum pluteşte pe apă, Suzuko îl privi visătoare pe al ei.
În cantină domnea iar vacarmul, iar la unele mese se ţineau discursuri de întâmpinare.
Se duseră şi la ieşirea din spate a debarcaderului şi se uitară până şi în fiecare maşină de acolo, dar nu dădură nicăieri de Nanjo. Când îi întrebară pe ziarişti, nu aflară decât că îl caută şi ei, pentru că voiau să-i ia interviuri cu ocazia revenirii în Japonia.
Takeuchi abia îşi mai putea înăbuşi umilinţa şi indignarea. Copleşit de tristeţe, pesemne că dorea să rămână singur.
– Îmi pare rău. Vă cer iertare. Pe mine vă rog să mă scuzaţi, spuse şi porni pe jos, repede, fără să se uite înapoi.
Elevele se priviră una pe alta. Şoferul familiei lui Hoshie aduse maşina aproape.
– Te duci acasă? fu tot ce putu să spună Suzuko, însă Hoshie scutură din cap.
– Nu mă duc acasă.
– Păi…
Dar privindu-l pe Takeuchi cum se îndepărtează, lui Suzuko îi dădură lacrimile şi dintr-odată începu să fugă după el.
– Sensei! Sensei! strigă ea, alergând în urma lui.
Încurcate, cele două eleve se uitară la Hoshie.
– Nu te duci acasă?
– Nu mă duc.
– La revedere, atunci.
– La revedere.
Hoshie urcă iar pe vapor, singură. Ajunsă în faţa cabinei lui Nanjo, se sprijini uşor de uşă şi rămase nemişcată. Cum stătea aşa, cu ochii închişi, faţa ei părea o mască rece.

Traducere din japoneză de Cornelia Daniela Lupşă