O frumoasă coincidenţă istorică face ca poporul
român şi cel polonez să marcheze în 2018 o sută de
ani de la constituirea statului naţional unitar,
Polonia fiind ştearsă de pe hartă timp de 123 ani.
Totodată, evenimentul coincide cu trecerea la cele
veşnice a unui artist de origină polono-germană,
însă român prin adopţiune: Wladimir C. Hegel. Acest
artist a fost şi dascălul lui Brâncuşi la Şcoala de
Belle Arte din Bucureşti, dar şi al lui Paciurea, ca
să îi enumerăm pe cei mai străluciţi dintre ei. În
analele artei româneşti, el va dăinui prin lucrări
monumentale de primă mână, în stil neoclasic,
realizate timp de două decenii. La îngemănarea
secolelor XIX cu XX, Wladimir Hegel ocupând
un loc de seamă în sculptura neoclasică românească,
alături de Ion Georgescu, Carl şi Karol Storck.1
Un polonez luat drept neamţ
Wladimir Hegel se trăgea dintr-o familie
străveche de sculptori polonezi, ajunşi la Varşovia,
din Austria. Se ştie că încă din Renaştere, dar
mai ales în secolul al XVIII-lea, veac al Iluminismului,
Polonia invita arhitecţi şi pictori de seamă din
Occident pentru a realiza lucrări artistice de
primă mână. Printre invitaţi, pe primul loc se
aflau italieni de talia lui Bacciareli sau Canaletto.
Mulţi din ei se angajau la curţile regilor polonezi
sau pe lângă administraţii locale. Ceva similar
s-a petrecut în România cu W. Hegel, ajuns la
noi un secol mai târziu.
Cine mai ştie în zilele noastre că, în salonul
de onoare de la intrarea în Castelul Peleş, oaspeţii
sunt întâmpinaţi de busturile monarhilor români,
Carol I şi Elisabeta, realizate în marmură albă
de renumitul sculptor?
La început, în lumea artistică şi în
protipendada românească, Wladimir Hegel a
fost luat drept neamţ, cu toate că venea de la
Paris. Nimic surprinzător că odată stabilit pe
Dâmboviţa, în „Micul Paris“ de atunci, în
plină prefacere, a devenit un apropiat al regelui
Carol I şi al reginei Elisabeta.
Revenind la clanul sculptorilor Wladimir
Hegel din Varşovia, amintesc că atât străbunicul
său, Józef Hegel, bunicul, Antoni, şi tatăl
său, Konstanty Hegel, au fost sculptori de
profesie, strâns legaţi de cultura poloneză,
fapt rămas necunoscut de poloniştii români,
cât şi în cercurile criticilor de artă de la noi.2
În amintirea varşovienilor, tatăl sculptorului
a rămas drept autorul monumentului Sirenei –
simbolul cetăţii de pe Vistula –, amplasată în chiar
incinta Oraşului vechi, unde dăinuie şi azi. De
remarcat că tatăl său, viitor sculptor şi dascăl
universitar, Konstanty Hegel, a absolvit Liceul şi
apoi, în 1823, Universitatea din Varşovia, la Facultatea
de Belle Arte, avându-i ca profesori pe renumiţii
artişti: Pawel Malinski, Antoni Brodowski şi Antoni
Blank. Şi-a continuat studiile la Roma, în perioada
1823-1827, şi la Paris, în anii 1829-1830.
Întors la Varşovia s-a înrolat în Garda
de Siguranţă Naţională, fiind comandantul unei
companii de 100 de militari (sotnik), aceasta în
timpul Insurecţiei din noiembrie 1830.
După înăbuşirea sângeroasă a revoltei
de către armatele ţariste, artistul trece
la uneltele sale şi lucrează neîntrerupt
în propriul atelier, perioadă în care
s-a născut şi Wlodzimierz: 13 aprilie
1838.
În anii 1844-1862,
Konstanty Hegel senior devine
profesor de sculptură şi desen
la Şcoala de Belle Arte pe care
o absolvise, retrăgându-se din
activitate numai la bătrâneţe din
cauza pierderii vederii. Konstanty
Hegel este autorul impozantului
monument funerar al Alexandrei
Potocka şi al lui Stanislaw Kostka
Potocki din Wilanów cât şi al
unora dintre sculpturile cu care
a fost decorat Teatrul Mare din
Varşovia.
Wladimir Hegel îşi
urmează tatăl pe tărâm
românesc
După studii solide în
Germania şi la Paris, unde a
avut ca profesori pe Jouffroy
şi Coler, W. Hegel a realizat câteva monumente
bine apreciate de francezi: o statuie de mari
dimensiuni pentru un bazin din Nisa şi alte
două, de aceleaşi proporţii, pentru Marsilia –
una pentru o biserică, alta pentru un bazin. În
acelaşi timp a funcţionat şi în calitate de profesor
de Sculptură la Paris.
Întâmplarea a făcut ca în oraşul luminilor,
la Paris, omul de cultură şi bărbatul de stat român,
V. A. Urechia, să primească, în 1873, drept omagiu
– pentru participarea la Congresul latinităţii – o
statuetă realizată de
sculptorul W. Hegel. În
1888, când la Iaşi s-a
pus problema înălţării
unei statui închinate
stolnicului şi cronicarului
Miron Costin, comitetul
de iniţiativă, format din
M. Kogălniceanu, V. A.
Urechia, N. Culianu, N.
Gane, I. Negruzzi ş.a., sa
oprit asupra lui Wladimir
Hegel. Se pare că acesta
avea şi o recomandare a
Preşedintelui Republicii
Franceze, Carnot. Statuieta respectivă a constituit
pentru senatorul român de atunci un îndemn
pentru a milita să îl aducă pe artist în România.
Influentul bărbat de stat român îl va sprijini
intens pe Wladimir Hegel nu numai să vină la
Bucureşti, ci să şi realizeze unele din proiectele
aflate pe agenda acelor vremi, lucru extrem de
important pe plan naţional, încurajându-l în
această direcţie pe promiţătorul sculptor, care
se apropia de vârsta de 50 de ani, pentru a dobândi
cetăţenia şi chiar însurându-l cu o urmaşă a
Văcăreştilor. Imboldurile date de Urechia l-au
ajutat pe artist să ajungă în atenţia protipendadei
româneşti cât şi a opiniei publice. Primele lucrări
realizate de el au fost: Gh. Lazăr (1883) şi Domniţa
Bălaşa (1884), la Bucureşti, şi Gh. Asachi (1885)
şi Miron Costin (1888), la Iaşi.3
Să nu uităm că ultimul pătrar de veac din
secolul al nouăsprezecelea însemna deja un
reviriment în sculptura românească operele
unor artişti de seamă precum: Karl Storck, Ion
Georgescu, Ştefan Ionescu-Valbudea şi alţii, toţi
trecuţi şi prin şcoala franceză şi italiană, Carol
Stork (fiul sculptorului) a trecut nu numai
prin şcoala franceză şi italiană, ci şi prin
şcoala americană; printre ei, şi nu în ultimul
rând, Wladimir Hegel, cu rădăcini adânci în
sculptura poloneză, germană şi franceză, îşi
va face o insolită apariţie în România, unde
cuvântul lui V. A. Urechia însemna mult. De
relevat că în marile Saloane ale vremii, cum erau
cele din Paris, în perioada respectivă, tocmai
fuseseră expuse lucrările unor sculptori români,
precum: Copiliţă rugându-se, semnată de Ion
Georgescu, aceasta primind o menţiune de
onoare, iar Nebunul lui Valbudea a fost şi el
premiat, dovadă că sculptorii bucureşteni se
înscriau deja în curentul artistic european de
factură neoclasică în momentul în care Wladimir
Hegel îşi făcea apariţia pe firmamentul românesc.
Mai mult, o seamă de busturi şi lucrări
monumentale realizate de artiştii români au căpătat
comenzi publice, iar ele aduceau în peisajul românesc
pentru totdeauna
monumente de referinţă.
Amintesc printre ele:
Monumentul lui Gheorghe
Asachide la Iaşi sau busturile
lui DimitrieBolintineanu,
Mihail Pascaly la Bucureşti
ori al luiMihai Eminescu,
la Botoşani, toate sculptate
de Ion Georgescu sau
Valbudea, care se impusese
la rându-i cu Mihai Nebunul,
Speriatul, Învingătorul
sau cu bustul pictorului
E. Voinescu etc.
La rându-i, Wladimir Hegel a realizat
în 1892 o statuie în bronz a lui Eminescu, amplasată
pe aleea principală din faţa Ateneului Român,
despre soarta căreia nu se mai ştie nimic4. Ea
a fost amplasată, împreună cu cea realizată de
Ion Georgescu, cel din urmă fiind susţinut de
Comitetul Rosetti, care milita pentru înălţarea
unei statui a Eminescului.
1885 – Wladimir Hegel la Bucureşti
În capitala României, Wladimir Hegel se
va impune, precum tatăl său odinioară la Varşovia,
în calitate de pedagog /profesor la Şcoala de Arte
şi Meserii (din 1891)/, iar din 1898 devine profesor
de sculptură şi desen ornamental, de modelaj
sculptură la Academia de Belle Arte din capitala
României, mai întâi neretribuit (decembrie 1890
– iunie 1891), apoi de la 1 septembrie 1891, angajat
în calitate de şef de atelier clasa II-a.5 Aceasta
după moartea prematură a lui Ion Georgescu.
În România acelor ani, tinerii studioşi învăţau
desenul după manualele semnate de el, tipărite
în mai multe ediţii.6
În 1892 a lucrat la un proiect novator cu
o înălţime de 40 de metri, consacrat dobândirii
independenţei române. Lucrarea era inspirată
de Columna lui Traian de la Roma, cu basoreliefuri
la bază, ce întruchipau scene din istoria modernă,
iar pe coloană 64 de scene din istoria veche a
României. Deasupra statuii7 trona România
victorioasă. De începuturile activităţii sale în România se leagă şi alte realizări care au intrat
în patriomoniul artistic românesc: statuia Justiţia
de la Palatul Justiţiei din Bucureşti, bustul lui
Kogălniceanu de la Galaţi, statuile înfăţişând
Literatura şi Dreptul de la Academia Mihăileană
şi Frontonul de la Şcoala de Anatomie de la
Iaşi. Sunt lucrări care îl impun în rândul publicului.
Toate acestea fac ca în 1899 un Comitet de iniţiativă
să îi comande Statuia Pompierilor de la 1848.
Monumentul va deveni una din cele mai de seamă
realizări ale sale şi ale sculpturii româneşti în
ansamblu, aspect asupra căruia ne vom apleca
în continuare. Dintre lucrările realizate la începutul
secolului al XX-lea mai amintim de numeroase
portrete înfăţişând pe V. A. Urechia, un chirurg,
fostul director al CFR-ului sau pe senatorul Gogu
Cantacuzino, deputatul G. Chiţu, cât şi cele de
pe soclul statuii fostului primar al capitalei,
publicistul C. A. Rosetti etc. Statuia celui din
urmă a fost inaugurată în 1903, urmată de altele.
Brâncuşi – elev al lui W. Hegel
De remarcat că în perioada în care a
funcţionat ca profesor, şcolile de Belle Arte de la
Bucureşti şi Iaşi au reuşit performanţa de a da
României o seamă de sculptori de renume, printre
care: George Vasilescu, Dimitrie Mirea, Constantin
Bălăcescu, Constantin Gănescu, Filip Mann
Marinescu, Dem Tronescu, Ion Mateescu şi,
nu în ultimul rând, Dimitrie Paciurea, figură
emblematică pentru arta românească şi
universală. După cum subliniam, pe sub ochii şi
mâna lui Wladimir Hegel a trecut, în perioada
1898-1902, şi Constantin Brâncuşi, sculptorul
care va înnoi în plan axiologic, şi nu numai,
sculptura modernă a secolului al XX-lea. Autorul
sculpturii lui Carol Davila (azi pe aleile Spitalului
Militar Central), tânăr artist, care alături de
alţi studenţi a fost îndrumat de sculptorul polonez,
Wladimir C. Hegel, îndeosebi în ceea ce priveşte
forma lucrărilor.
Amintim că pentru perioada respectivă,
de la Brâncuşi rămân câteva medalii în bronz
şi una de argint, dar mai ales lucrările: Bustul
lui Vitellius, Portretul lui Georgescu-Giorjan şi
Ecorşeul. De remarcat că Bustutul lui Vitellius,
medalie realizată în primul an de studenţie, deci
sub îndrumarea directă a lui W. Hegel, a obţinut
în 1898 aşa-zisa „menţiunea onorabilă“ pentru
anul respectiv. Lucrarea – Capul lui Laocoon
(1900) a obţinut medalia de bronz, iar Studiu
(1901) a câştigat medalia de argint. Timp de
doi ani, între 1900 şi 1902, deci tot sub îndrumarea
lui Wladimir Hegel, Brâncuşi a realizat, cu ajutorul
material acordat de doctorul Dimitrie Gerota, o
lucrarea care înfăţişa un Studiu al corpului
omenesc – Ecorşeu, căreia i s-a atribuit o medalie
de bronz. Acestea sunt numai câteva însemnări
sumare, deoarece istoria artei rămâne datoare
cu multe explicaţii din perioada de contact artistic
dintre Wladimir Hegel şi Brâncuşi. La fel şi
cea legată de îndrumarea lui Dimitrie Paciurea.
Celui din urmă, Wladimir Hegel i-a fost „părinte
şi profesor“, insuflându-i cultul pentru formă,
sprijinindu-l direct să îşi continue studiile la
Paris. Mai remarcăm că imigrantul polonez,
ca mulţi alţi compatrioţi ai săi, s-a adaptat de
minune în mediul românesc; el a realizat
opere monumentale de mare ţinută, care au
îmbogăţit neîndoielnic patrimoniul cultural
naţional cu lucrări care s-au impus posterităţii,
mai toate în stil neoclasic, printre care, Statuia
lui Miron Costin din Iaşi (1888), apreciată de
Nicolae Tonitza drept: „Cea mai reuşită statuie
din câte s-au ridicat pe pământul Ţării Româneşti“.
La Iaşi, monumentul lui Costin a fost
amplasat exact în spaţiul în care s-a aflat odinioară
casa cronicarului, implicându-se la realizarea
proiectului Societatea „Miron Costin“ din care
făceau parte Mihail Kogălniceanu, Al. Odobescu,
Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, B. P. Hasdeu,
V. A. Urechia, Vasile Pogor, Leon Negruzzi şi alte
mari personalităţi ale vremii. Piatra fundaţiei
s-a pus la 12 iunie 1888, la baza ei fiind îngropate
osemintele cronicarului si ale fratelui său Velicico,
aduse de la Barboşi – Roman, unde Costineştii
fuseseră decapitaţi, în 1691, la ordinul domnitorului
analfabet Constantin Cantemir.
Inaugurarea monumentului, la 30 septembrie
1888, în prezenţa a zece mii de participanţi, între
care şi membrii a două delegaţii de studenţi
din Bucovina şi Polonia, cărora le-au vorbit M.
Kogălniceanu, V. A. Urechia şi Vasile Pogor, s-a
constituit într-un eveniment de aleasă ţinută
în plan naţional, evocate fiind şi raporturile
bilaterale româno-polone. Pe soclu a fost încrustat
un basorelief înfăţişându-l pe dregătorul şi scriitorul
moldovean citind din Poema Polonă monarhului
polonez, Jan al III-lea Sobieski. La Muzeul de Artă
al României se află şi o sculptură de interior în
bronz, realizată de W. Hegel şi nedatată, întruchipat
fiind cronicarul român cu barbă, mustaţă şi plete,
iar pe cap purtând o coroană. Nu era acesta,
cumva, visul de domnitor neîmplinit al marelui
dregător, aspiraţie pe care a plătit-o cu viaţa?
Carmen Sylva
În 1891, Wladimir Hegel a realizat, în
marmură, bustul Reginei Elisabeta. Lucrarea
aparţine seriei de busturi – menite să întruchipeze
personalităţi culturale şi politice din epocă –, la
care şi Wladimir Hegel s-a implicat. Faptul că
sculptorul s-a apropiat de Curtea Regală, cunoscute
fiind gusturile artistice alese atât ale reginei Carmen
Sylva, cât şi ale regelui Carol I, un pasionat colecţionar
de opere de mare valoare artistică, dovedeşte faima
de care se bucura în lumea artistică românească
Wladimir Hegel, cât şi în rândul protipendadei
româneşti de la îngemănarea celor două secole.
Mihai Kogălniceanu
Începând din 1893, Wladimir Hegel îşi
concentrează atenţia asupra realizării unor
sculpturi consacrate lui Mihail Kogălniceanu,
lucrări care vor fi ridicate la Galaţi, Iaşi, Piatra
Neamţ sau Dorohoi. Se ştie că istoricul i-a pozat
artistului la Constanţa pentru realizarea unui
bust, executându-i şi o mască în gips. La Academia
Română se păstrează bustul în bronz patinat
al lui Kogălniceanu. Bustul de la Galaţi, realizat
în bronz pe un piedestal din granit de Sinaia, a
fost de fapt o donaţie oferită oraşului de omul
de cultură şi senatorul de Covurlui, V.A. Urechia,
cel care îi facilitase venirea în ţară a sculptorului.
Alte aspecte despre opera de artă menţionată
rezultă chiar din inscripţia de pe monument:
„Municipiului Galaţilor, senatorele V. A. Urechia
a încredinţat acest monument în octombrie 1893“,
iar în partea opusă, se putea citi: „Lui Mihail
Kogalniceanu, 6 septembrie 1817 – 20 iunie 1891“.
Monumentele lui Kogălniceanu de la Piatra
Neamţ şi Iaşi nu sunt nişte copii identice. Ca
orice artist care se respecta, Wladimir Hegel
lucra în baza unor machete pe care în timpul
execuţiei le şlefuia în adevăratul sens al cuvântului
pentru a le îmbunătăţi expresia. Astfel, monumentul
de la Iaşi îl surprinde pe oratorul Kogălniceanu
în postura de tribun care entuziasmează auditoriul,
pe când cel de la Piatra Neamţ, întruchipat cu
mâna dreaptă întinsă ne redă pe înflăcăratul
patriot, remarcabil fiind gestul energic pe care
îl degajă. La serbarea de la Galaţi, prilejuită de
eveniment, au participat, alături de personalităţile
politice şi culturale ale Galaţiului, V. A. Urechia,
Vasile Kogălniceanu, fiul marelui patriot, profesorul
şi poetul Romulus Scriban, precum şi scriitorul
Spiridon Popescu, pe atunci student la Iaşi. Ca
şi în celelalte sculpturi care îl înfăţişează pe
marele istoric, Wladimir Hegel i-a surprins o
seamă de trăsături morale ale marelui bărbat de
stat: postura verticală, demnitatea, înţelepciunea,
spiritul echilibrat, încrederea în viitorul ţării
sale. În 1894, primăria din Bacău i-a comandat
lui W. Hegel realizarea unui bust al lui Vasile
Alecsandri (se cunoscuseră la Mirceşti şi ştia
de dragostea poetului pentru Polonia pe multe
planuri, soţia lui Paulina fiind de origină poloneză,
ca şi sculptorul). Cu siguranţă acest fapt va cântări
mult în viitorul nu prea îndepărtat la realizarea
lucrării monumentale de la Iaşi (1905), cunoscute
fiindu-i probabil poemele închinate de poet
revoluţionarilor polonezi de la 1863, evocaţi în
Pohod na Sibir sau în Hristos a înviat!.
C.A.
Rosetti şi Vasile Alecsandri
Pentru capitala României, în anul 1903,
Wladimir Hegel realizează statuia unui alt mare
filopolon, sprijinitor al revoluţiei din ianuarie 1863,
a paşoptistului C. A. Rosetti, de două ori primar al
Bucureştiului, în piaţa ce îi poartă numele.Monumentul
turnat în bronz, în anul 1902, la Şcoala de Arte şi
Meserii din Bucureşti, îl înfăţişează pe scriitorul
şi publicistul impetuos, aşezat într-un fotoliu, întro
atitudine meditativă, precum Voltaire al lui
Houdon de la Comedia Franceză, gata să ia condeiul
în mână. Pe o placă de bronz ornamentată àla fine
de siècle sunt încrustate cuvintele: Luminează-
te şi vei fi. Voieşte şi vei avea.
Ca şi pe alte monumente semnate de
Wladimir Hegel, pe soclu se află două basoreliefuri,
care reproduc momente din activitatea sa
dusă spre propăşirea ţării: „24 ianuarie 1859“ şi
„9 mai 1877“, pentru a evoca unirea şi cucerirea
independenţei de stat a României.
În 1906, Wladimir C. Hegel realizează, în
bronz, din nou la Iaşi, statuia lui Vasile Alecsandri,
având în minte bustul pe care îl realizase la Bacău.
Se ştie că imediat după decesul poetului, la iniţiativa
primarului Vasile Pogor, Consiliul Comunal a
hotărât, în semn de omagiu adus fostului director
al Teatrului Naţional, să îi înalţe o statuie.
Sculptură monumentală realizată de
Wladimir Hegel „lucrare de bătrâneţe“ – cum
spun unii exegeţi – este statuia lui Dinicu
Golescu de pe artera cu acelaşi nume din
preajma Spitalului Militar şi a Palatului CFR.
Prin alură şi expresie ne aminteşte de figura
lui Miron Costin. Lucrarea aduce pe registrul
inferior şi alţi reprezentanţi ai „dinastiei“ Golescu,
poate mai puţin expresivi, dar puşi totuşi în
valoare şi redăruiţi astfel posterităţii. Dacă n-ar
fi făcut-o Wladimir Hegel oare ar mai fi fost
făcută vreodată? Nu este o întrebare retorică.
***
Văzute în ansamblul lor, lucrările lui
Wladimir Hegel au însemnat pentru sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea
un moment de referinţă în arta monumentală
românească, ca arie de cuprindere şi expresie
greu de depăşit. Artistul a fost de asemenea un
pedagog strălucit, care după Stork şi Georgescu
a dat noi valenţe învăţământului artistic românesc,
continuând opera tatălui său, varşovianul,
Konstanty Hegel, pe meleaguri româneşti.
Wladimir Hegel nu a uitat nici o clipă
că este polonez, atunci când a înfăţişat personalităţi
româneşti de mare anvergură, apropiate de
Polonia şi de cultura ei, cu toate că românii îl
luau drept neamţ. Cu timpul, numele de
neamţ va fi însoţit nu doar de stimă, el va fi şi
aureoleat de ceasornicarul, giuvaergiul slovei
româneşti: Arghezi. N-a fost autorul Testamentului
cel care după vizitarea fabricii de zahăr de la
Chitila a întrebat: dar nemţi avem?
Nicolae Mareş
___________
1 Oprescu, Oprea, Cu privire la Wladimir Constantin
Hegel (1838-1918), în „Studii şi Cercetări de istoria
artei“ nr. 1, 1972, pp. 128-130); Nicolae Mareş, Wladimir
Hegel şi arta monumentală românească, în vol I eseuri,
Cultură – Artă – Literatură – Ştiinţă – Spiritualitate,
Editura TipoMoldova, pp, 52-70
2 Nicolae Mareş, în „Dacia literară“.
3 Cf. Petre Oprea, op. cit., p. 128.
4 Nicolae Mareş, Eminescu universal. Receptarea
personalităţii şi a creaţiei poetice în limba polonă,
ePublisher, 2018 p.; idem Paloda 1892/august 6.
5 Ziarul „Naţionalul“, Şcoala de meserii din Bucureşti,
1891/oct. 4; idem Petre Oprea, op. cit. p.129
6 Vezi cataloagele Bibliotecii Academiei Române.
7 „Timpul“, 1892, mai 1.
