Măsură pentru măsură este, din perspectiva traducătorului, unul dintre cele mai grele texte shakespeariene şi asta nu doar din cauza limbajului abstract – juridic, filosofic, moral şi religios folosit de autor/ personaje, ci şi a exprimării ambigue, oblice, menite, bănuiesc, să deruteze cenzura vigilentă a epocii în care a fost conceput; asta pentru că Shakespeare, aşa cum am arătat nu o dată, a fost, asemenea contemporanilor săi, cenzurat la greu, iar corpusul de opere ce ni s-a transmis peste secole, ca şi forma finală, cunoscută astăzi, a textelor supravieţuitoare „datorează” mult cenzurii oficiale. În orice caz, piesa s-a dovedit un teren fertil de explorare pentru William Empson, autorul celebrei monografii Seven Types of Ambiguity (Şapte tipuri de ambiguitate).
Noua ediţie a integralei Shakespeare, pe care am lansat-o în anul 2010, este, din câte ştiu, prima ediţie care are note de subsol. Acestea pot fi clasificate în mai multe tipuri: trimiteri la istorie, geografie, cultură – date generale ce pun în lumină contextul în care plasează autorul acţiunea unei piese; note care atrag atenţia cititorului asupra modernităţii inerente a limbii lui Shakespeare, trăsătură ascunsă de generaţiile anterioare de traducători sub un înveliş gros de arhaisme şi exprimări nefireşti; note care scot în evidenţă prezenţa elementelor intra-textuale (sintagme, cuvinte rare, expresii, idei, crâmpeie de versuri care circulă liber în tot canonul, contribuind la dialogul dintre diferite piese); note care iniţiază un dialog cu traducerile anterioare, aducând cuvenite îndreptări (graţie posibilităţii de a decenzura textul din toate punctele de vedere, dar şi graţie progresului înregistrat în chiar patria Marelui Will de către cercetătorii care au ca obiect de studiu istoria limbii engleze); în fine, am lăsat la urmă tipul de note care, în cazul piesei de faţă, prezintă cel mai mare interes – şi anume, notele care oferă traduceri multiple unor micro-contexte polisemantice, ambigue, greu interpretabile până şi de către cei mai competenţi experţi, cei care îngrijesc ediţiile Arden, Oxford, Cambridge sau Penguin.
Dacă, de exemplu, la cele trei versiuni ale piesei Hamlet, cu peste 200 de note, am avut trei exemple de traducere alternativă, la A douăsprezecea noapte, cu 120 de note, am avut patru asemenea cazuri, iar la Timon din Atena, cu 70 de note, cinci situaţii de traducere multiplă, Măsură pentru măsură ocupă, de departe, locul întâi într-un clasament al ambiguităţilor interpretative cu care se confruntă exegeţii: din totalul de 85 de note, aproape un sfert (20 la număr!) sunt dedicate pasajelor obscure, interpretabile în fel şi chip. Şi trebuie remarcat faptul că nu este vorba de obişnuitele dueluri filologice dintre, să zicem, un universitar care îngrijeşte o ediţie Oxford şi unul care îngrijeşte o ediţie Cambridge ci, adesea, unul şi acelaşi exeget, copleşit de lupta cu sensurile originalului, propune două- trei sau chiar patru soluţii interpretative. Cred cu tărie că traducătorul român s-ar cuveni să accepte toate variantele posibile, lăsând opţiunea ultimă la latitudinea cititorului, a regizorului sau a actorului.
Iată câteva exemplificări aleatorii din noianul de ambiguităţi ale acestei creaţii shakespeariene:
Încă din a doua replică a sa din Actul I, Scena 2, Ducele îi pune pe jar pe experţi atunci când îi povesteşte lui Escalus că are de gând să-i predea prerogativele sale lui Angelo: „…Îi dăm puterea de a pedepsi / Şi de-a-mpărţi favoruri, după faptă.” Aşa sună al doilea vers în versiunea interpretativă a lui Nigel Bawcutt, îngrijitorul ediţiei Oxford (1991, retipărită în 2008), dar el poate fi tradus şi „Şi, astfel, i-arătăm iubirea noastră” (cf. Brian Gibbons, îngrijitorul ediţiei New Cambridge Shakespeare, 2006) sau „Şi-nsemnele iubirii ce-i purtăm” (cf. J. W. Lever, îngrijitorul ediţiei Arden Shakespeare, 1965, retipărită în 1990). În aceeaşi scenă, în dialogul dintre Duce şi Angelo, pentru un vers ambiguu, Gibbons sugerează soluţia „Fii virtuos în toate, Angelo”, pe când Bawcutt propune „Iată-ţi învestitura, Angelo”.
„E-o crimă să ridici / Viaţa cuiva, la fel cum crimă e / Să zămisleşti o viaţă măsluită” este un fragment dintr-o replică dată de Angelo Isabellei (II, 4), în care versul al treilea, potrivit aceloraşi exegeţi, are şi sensul „Să torni metal într-o matriţă falsă”, sens care, după cum îmi atrage atenţia un om de teatru – Lucia Verona – oferă mai mult dramatism discuţiei despre relaţiile sexuale ilicite şi procrearea de bastarzi.
Vorbind despre condiţia femeii, Isabella generalizează: „Slabe numeşte-ne de zece ori, / Căci suntem moi ca şi făptura noastră / Şi luăm de bună orişice minciună.” Al treilea vers, extrem de ambiguu, lasă mai multe posibilităţi interpretative, printre care şi „Uşor ne modelează calpuzanii” sau „Putând lua şi forme-nşelătoare”.
Când Ducele, deghizat în călugăr, perorează, în proză, pe tema decăderii moravurilor (III,1), frazele lui lungi generează ambiguităţi decodate în moduri diferite de către îngrijitorii ediţiilor Oxford şi Cambridge. La Bawcutt avem „…şi e tot atât de primejdios pentru reputaţia cuiva să fie perseverent într-o anumită direcţie pe cât e de virtuos să fie nestatornic în tot ce face”, în timp ce Gibbons propune o variantă comprimată, probabil mult mai utilă actorului român: „…şi consecvenţa e un lucru pe cât de virtuos pe atât de primejdios.” Ambiguitatea se menţine la aceleaşi cote înalte şi când tema discuţiei devine moralitatea părţilor implicate în lumea business-ului: „Abia mai există un strop de încredere între semeni, să se întovărăşească unii cu alţii, există însă destulă naivitate tâmpă care să ducă la blestemarea acestor întovărăşiri din care unii ies înşelaţi” (cf. Bawcutt) sau, după plac, „Abia mai există un strop de adevăr care să ţină-n viaţă întovărăşirile, în schimb, nu ducem lipsă de garanţii şi ipoteci ce-ajung blestemul întovărăşirilor” (cf. Gibbons). O scurtă privire aruncată asupra traducerilor anterioare demonstrează că Nicolae Argintescu-Amza şi Leon Leviţchi fie au folosit ediţii străine diferite (mărturisesc că mă îndoiesc în mod serios de competenţele de anglist ale celui dintâi, care, probabil, a tradus din germană şi a făcut-o prost, fiind fidel originalului în proporţie de numai 25-30%), fie au pariat pe validitatea unei singure interpretări a unui pasaj generator de sensuri multiple.
Un ultim exemplu: în finalul Scenei 3 din Actul IV, Ducele travestit îşi termină o frază cu o propoziţie căreia, în ediţia Oxford, i se atribuie sensul „în niciun caz, Ducele n-o să facă aşa ceva”, pe când ediţia Cambridge propune două sensuri total diferite, „…dar, în orice caz, fără niciun ordin concret” sau „…dar nimic din ce scrie aici nu-i adevărat.”
În continuare, mă voi referi la alte două aspecte legate de Măsură pentru măsură şi tălmăcirile anterioare. Readuc în discuţie problema traducerii numelor comice din piesele shakespeariene. Ca şi la Caragiale sau Alecsandri, onomastica are rol de caracterizare a personajului. Netradus, numele îşi pierde această funcţie. Nu este inovaţia mea: Şt. O. Iosif şi Dan Grigorescu au tradus numele comice ale personajelor din Visul unei nopţi de vară sau Vis de-o noapte-n miezul verii, cum judicios propune Horia Gârbea. În actuala ediţie, am trecut, însă, la traducerea consecventă a numelor comice din toate piesele şi am atenţionat cititorii noii ediţii, la început prin Nota traducătorilor ce a precedat noile versiuni la A douăsprezecea noapte (trad. Violeta Popa şi subsemnatul) şi Nevestele vesele din Windsor (trad. Adriana Volceanov şi subsemnatul), apoi prin alte note de traducători prefixate altor traduceri.
Oricât de prost ar fi tradus Argintescu- Amza (care nu numai că se situează foarte departe de original din punctul de vedere al fidelităţii, dar şi gonflează un text de 2.680 de versuri şi rânduri de proză dintr-o ediţie engleză standard, ducându- l la peste 4.000 de versuri!), el are meritul de a fi introdus în tălmăcirea sa câteva traduceri de nume comice, cum ar fi Cot-Lung (poliţaiul) şi Doamna Răscoapta (matroana de bordel). Pentru poliţaiul Elbow am preferat varianta Coteanu, iar în cazul lui Mistress Overdone am optat pentru exact ce a dorit să ne sugereze Shakespeare în piesa lui cea mai obscenă din întregul canon: Doamna Răsfăcuta, derivat din verbul „a face” (în engleză do), care are aceleaşi sensuri argotice în ambele limbi : 1. a înşela 2. a avea un contact sexual, a copula, or doamna Overdone trecuse prin patul conjugal alături de nu mai puţin de nouă soţi legitimi şi ajunsese o epavă într-o Vienă dedată desfrâului scăpat de sub control. Citez un fragment dintr-un monolog al lui Pompei Buci (în engleză Pompey Bum, cu Bum tradus Şale la Argintescu- Amza şi Thur la Leon Leviţchi), codoşul întemniţat, care printre deţinuţi îi recunoaşte pe toţi foştii clienţi ai bordelului unde o slujise pe doamna Răsfăcuta; dacă nu am traduce aceste nume şi le-am lăsa în limba engleză, asemenea lui Leon Leviţchi, tot comicul de limbaj pe care mizează autorul s-ar evapora:
„POMPEI: Şi-aici mi-am tras cunoştinţe câte aveam şi la vechiul nostru loc de muncă. Cu atâţia dintre vechii muşterii ai doamnei Răsfăcuta, ai spune că-i chiar casa ei. Mai întâi, e tânărul jupân Pripă. A luat împrumut de la cămătari, care i-au băgat pe gât şi nişte hârtie de împachetat şi ghimbir vechi, în valoare de-o sută nouăzeci şi şapte de lire; când a vândut marfa calculată la preţul ăsta, s-a ales cu trei lire şi ceva: ghimbirul n-a prea avut căutare, căci o mierliseră toate babele amatoare de rădăcini. Apoi, mai e aici jupân Ţopăilă, pârât de jupân Brocart că nu i-a achitat patru costume din satin de culoarea piersicii, drept pen’ care îl acuză de cerşetorie. Mai sunt aici şi tinerii jupâni Barbugiu şi Înjureanu, jupân Calpuzanu, jupân Zgârciobu, duelistu’ cu spadă şi pumnal, şi jupân Chelbosu, ăl de l-a răpus pe umflatul de dom’ Budincă; şi-ar mai fi alde Năvală, lăncierul, şi viteazul jupân Şnuru, marele călător, başca crâncenul Ulcică, ăl de i-a dat cep cu şuriu’ lui dom’ Bărdacă, şi aş zice că mai sunt vreo patruzeci de muşterii de bază în meseria noastră, care acum se tânguie de zor, pentru Dumnezeu, fie-vă milă.”
Numele călăului Abhorson trimite la verbul to abhor („a se îngrozi”, „a-i fi silă / scârbă”), dar şi la whoreson („fiu de curvă”). Am oscilat între soluţiile Scârbeanu şi Aştoarfei şi, în cele din urmă, am ales-o pe-a doua.
În încheierea acestor însemnări, iată câteva consideraţii privind un alt tip de note de subsol, cele care iniţiază un dialog (din păcate, inevitabil, postum) cu înaintaşii noştri. Mi-am însuşit punctul de vedere enunţat cândva, din postura de traducător shakespearian, de către marele poet polonez Czeslaw Milosz: acolo unde o traducere mai veche sună bine nu trebuie aduse modificări radicale de dragul schimbării în sine, în temeiul ideii, „Nu, că a zis altcineva aşa înaintea mea.” Păstrarea unor lucruri bune este, în ultimă instanţă, un omagiu adus precursorilor. Ediţia pe care o coordonez îşi propune să aducă, însă, corective acolo unde ele se impun cu necesitate. Acolo unde Dan Duţescu, în anii terorii comuniste, sub presiune, a tradus yeoman prin „chiabur” şi king prin „vodă”, evident că vom pune „răzeş” şi „rege”; iar acolo unde Mihnea Gheorghiu a făcut din Maria o cameristă, o subretă a contesei Olivia (jucată în România vreme de şase decenii cu şorţ şi bonetă, invenţie comunistă a „fetei din popor”!), vom arăta că, de fapt, este vorba de un personaj de rang nobiliar, domnişoara de onoare a contesei, care, măritându-se cu Unchiul Toby, nu încheie o mezalianţă.
Rămâne Shakespeare contemporanul nostru la 450 de ani de la naştere? Judecând după versurile de mai jos, rostite de ipocritul Angelo, înclin să cred că da:
„Nu neg, / În juriul ce decide soarta unui / Învinuit, din doisprezece-or fi / Doitrei tâlhari mai ticăloşi decât / Cel judecat. Justiţia pedepseşte / Ce vede. Legea n-are cum să ştie / Că hoţii-i judecă pe hoţi. E clar / Că ne-aplecăm şi luăm un giuvaier/ Căci l-am zărit pe drum; însă călcăm, / Făr’ a avea habar, pe-oricare lucru / Pe care nu-l vedem.”