Cînd prefaţatorul unei cărţi e el însuşi scriitor, încep cu prefaţa. Dacă e critic, fac acelaşi lucru numai dacă îmi place cum scrie criticul. De vreo câteva zile a apărut la Humanitas o carte Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate*). Autorul e necunoscut în lumea literară: Adrian Oprescu. Are 78 de ani, trăieşte în Franţa şi n-a mai scris nimic altceva. Din prefaţa lui Gabriel Liiceanu, pe care am citit-o mai întîi, am aflat că autorul e văr cu prefaţatorul. Scrupulos, editorul trece în revistă toate motivele pentru care n-ar fi trebuit să-şi publice vărul, după care ne invită să citim cartea.

Cine e autorul? Fiul unui învăţător din Caracal, venit la Bucureşti după Război să urmeze facultatea, Adrian Oprescu face nişte remarce negative , în public, despre ostaşul sovietic şi despre noul regim politic din România. E arestat şi trimis la muncă forţată, la Canal. După ce e eliberat, i se stabileşte domiciliu obligatoriu la Caracal. Fostul deţinut politic ignoră ordinul, intră în clandestinitate şi ca no name se angajează la ferma de porci a unui GAS. Cîţiva ani mai tîrziu, cînd atitudinea regimului se relaxează faţă de foştii deţinuţi politici, se înscrie la Drept, la fără frecvenţă. În 1974, la 45 de ani, fuge în Franţa. Acolo face studii superioare de contabilitate, în timp ce în paralel munceşte pentru a-şi întreţine familia. Devine contabilul şef al unei firme prospere din Franţa, îşi poate îngădui o locuinţă confortabilă în Paris. Mulţi ani după ce se pensionează, se apucă de scris, din stricta dorinţă a unei depoziţii memorialistice. Dar în locul unui volum compact de memorii, despre lumea din care a făcut parte şi despre experienţele sale din detenţie Adrian Oprescu îşi concentrează amintirile în 19 povestiri, sau poveşti cum le spune autorul, legate între ele prin firul autobiografic, dar care pot fi citite şi separat, ca piese literar rotunde.

Cînd citesc memorialistică de închisoare , n-am mari pretenţii nici din partea stilului autorului şi nu pretind virtuţi epice din partea unor oameni care chiar dacă, uneori, vor să fie luaţi drept scriitori, de cele mai multe ori comunică naiv literar ceea ce li s-a întîmplat. M-am stricat cu mai multe asemenea persoane, despre care am scris impresionat de ceea ce li s-a întîmplat, dar nu şi de valoarea literaturii non-ficţionale pe care au produs-o. Cînd însă am citit "Închisoarea noastră cea de toate zilele" de Ion Ioanid, am trăit, cu fiecare volum în parte, fericirea şi febra pe care nu ţi le poate da decît capodopera.

Vărul Alexandru... e cartea unui povestitor înnăscut, ca şi Ion Ioanid, care şi-a descoperit acest duh, fără să înveţe "meseria de scriitor", ceea ce îmi întăreşte părerea că meseriaşii sînt cei care fac literatură, în timp ce persoanele înzestrate cu duhul povestirii îşi cîştigă cititorii cu talentul lor. Cît de subţire poate fi, totuşi, destinul unei cărţi. Autorul i-a trimis-o vărului său care vreo cîteva luni n-a vrut s-o citească. Iar după ce a trimis-o la tipar, din cauza legăturii sale de rudenie cu autorul, păstrează în prefaţă o scamă de îndoială. Absolut nejustificată. Dacă veţi citi cartea, îmi veţi da dreptate.