Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Vârsta şi scriitura inocenţei de Roxana Pană-Oltean


Cunoscut cititorilor prin poeziile concentrate, hieroglife poate, şi sincronizat cu tendinţele unui postmodernism "hard", Daniel Pişcu, care a debutat la cenaclul "lunediştilor" condus de Nicolae Manolescu, îşi surprinde publicul în recenta sa publicaţie Mă chemau păsările (Editura Augusta, Timişoara, 1999) cu o voce simetric opusă non-conformismului din scrierile anterioare. Îndreptându-şi interesul asupra prozei, Daniel Pişcu îşi pune masca unui adolescent, Ciprian, care-şi scrie "Povestea de iubire" (cum ne anunţă şi subtitlul cărţii) şi încearcă să creeze iluzia naivităţii şi prospeţimii unei scriituri care se caută încă pe sine: "zburasem din floare în floare şi căutasem un polen al iubirii, dar nu-l găsisem decât acum când aveam nectarul pe buze. Doar cu sufletul puteai să miroşi şi să guşti parfumul ce picura din fiinţele noastre. Sub forma unei povestiri-confesiuni adresate de protagonist prietenului său din copilărie, cartea lui Daniel Pişcu pare să conţină toate componentele unui love story între liceeni: prima întâlnire dintre Ciprian şi Luminiţa în vacanţa de vară precedentă ("Mi-am ridicat capul şi am văzut-o la intersecţia celor două ape. Era într-un costum de baie roşu aprins, cam de aceeaşi vârstă cu mine. Spăla nişte şosete."), scrisori de dragoste, revederea la Bucureşti, declaraţii de iubire în parc, idilă care se termină însă brutal printr-o tragedie. Cadrul acestor rememorări îl constituie Vadu Alb, satul bunicilor, construit, parcă, anume după modelul unui spaţiu al reveriei, cu "linişte deplină" şi "acalmie" în timpul după-amiezii, şi cu "panorama care mă îndestula sufleteşte", un paradis al copilăriei, cu livezi, foc de tabără şi fotbal până noaptea.
Cititorul este fermecat în mai multe pasaje de naratorul în plină "vârstă" a inocenţei, şi a cărui naivitate este semnalată, paradoxal, de proeminenţa realităţii romaneşti, pasaje în care recunoaştem, de altfel, inflexiunile vocii poetului: "Şi după ce Vadu Alb se îndreptase încet spre hamacul de iubire cu stelele, ajunsese ca să se sărute cu întunericul. Şi oamenii Vadului Alb acolo se duceau după ce se întorceau de la muncă, se duceau la Morfeu care le da odihnă, le da uitarea clipei ce a trecut, şi vise, Doamne Bovary ale nopţii...". Mai mult, însă, naraţiunea se rosteşte prin metafore desprinse parcă din compuneri şcolare căci, încercînd să ne convingă de "autenticitatea" naratorului său, Daniel Pişcu îşi presară discursul cu numeroase semne ale naivităţii şi stângăciei chiar: "Satul era situat într-o vâlcea de forma unei tulpini de brad, la rândul ei cuprinsă în depresiunea cea mare... mai departe nu se putea vedea nimic din cauza spinării ondulate a acestui gigant dinozaur ce părea că face baie în pământ de o veşnicie". Amintind - în mod intenţionat sau întâmplător - tehnicile artei kitsch, autorul îngroaşă uneori trăsăturile adolescentului naiv şi înflăcărat, în detrimentul prospeţimii naraţiunii: "Îmi amintesc cum ne revoltam împreună împotriva războiului colonialist al Portugaliei şi cât simpatizam poporul vietnamez", sau, cu ocazia unei excursii de 23 august, "festivitatea zilelor acestora de sărbătoare generală potenţa atmosfera de mulţumire sufletească. Aveam impresia că acest 23 august cinsteşte grandios şi iubirea noastră".
Spre sfârşitul naraţiunii, revenind la tonul adolescentului visător, care îi reuşeşte poate cel mai bine autorului, naratorul se dizolvă în lumea creată prin naraţiune: "Iar dacă aş spune că de-abia apucasem să-i povestesc astea lui Florin, şi că prezenţa lui îmi făcea tot atâta bine ca locurile de aici, înseamnă că nu e pe deplin adevărat... Mă chemau păsările... Da, mă chemau pe mine, Ciprian, păsările... Cip! Cip! Cip!... Riaan! Riaan! Riaan!". În ciuda cheii realiste pe care pare să o ofere, însă, microromanul sugerează în acelaşi timp trăirea realităţii "la mîna a doua", un biografism jucat în spiritul poeziilor optzeciste, şi se încheie sub semnul acestei ambiguităţi. Astfel, "promemoria, addenda sentimentală şi adevărată (de jure şi de facto)" de la sfârşitul cărţii pare să confirme şi în acelaşi timp să răstoarne veridicitatea naraţiunii, arătându-ne că substanţa palpabilă a romanului este, de fapt, un trompe l'oeil: "1. Vadu Alb = Râu Alb. 2. Coposeşti - Băieşti. 3. Pruneşti - Mâţeşti... 10. Ciprian - Daniel. 11. Florin = Daniel. 12. Florin = Ciprian...Luminiţa, Adela, Teodor Marcian şi cele 3 cupluri de liceeni bucureşteni sunt fictive".
Naraţiune care îşi afişează, pe alocuri, conformismul, schiţând masca unui inocent uneori stângaci, cartea lui Daniel Pişcu îşi lasă cititorul să ghicească, în acelaşi timp, figura poetului care explorează limitele limbajului şi jocul halucinant al realităţilor. O carte indecisă parcă între tentaţia unei naraţiuni "inocente" în cheie realistă şi o compoziţie kitsch a realităţii, Mă chemau păsările trezeşte cu siguranţă interesul cititorului pentru opţiunile viitoare din proza lui Daniel Pişcu.


Daniel Pişcu, Mă chemau păsările, Ed. Augusta, Timişoara, 1999, 72 p., f. preţ.