Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
VÂRSTA DE AUR A LUI PETRU DUMITRIU de Alex. Ştefănescu



Un roman de care autorul nu-si mai aduce aminte

Ion Vartic continuă să restituie literaturii române, printr-o sustinută activitate de editor supercompetent, texte care păreau pierdute pentru totdeauna. Cunoscutul critic si istoric literar face această muncă grea cu o evidentă voluptate, estetică si filologică. Încântarea sa este aceea a unui copil lăsat peste noapte într-un magazin de jucării.
Cel mai recent produs al acestui efort de anamneză îl constituie un roman al lui Petru Dumitriu, Vârsta de Aur sau Dulceata vietii, scris după Cronică de familie si publicat în mai multe numere ale revistelor Steaua si Viata Românească din 1959. Romanul inaugura, potrivit declaratiilor de atunci ale autorului, o Colectie de Biografii, Autobiografii si Memorii contemporane. "E imposibil de întrevăzut deocamdată - explică Ion Vartic în prefata sa - cum ar trebui sau cum ar fi trebuit să arate Colectia de Biografii, Autobiografii si Memorii contemporane în întregul ei, mai ales atâta vreme cât manuscrisele îngropate în arhivele Securitătii nu vor fi scoase integral la suprafată si redate istoriei literare. După Geo Serban, Colectia ar fi trebuit să aibă tot douăzeci si patru de părti, ca si Cronică de familie..." Conform unei schite de sumar scrise de mână si aflate în arhiva doamnei Andriana Fianu, ar fi fost vorba însă, în realitate, de 18 titluri, ordonate astfel: 1. Vârsta de aur sau dulceata traiului ... dulceata vietii; 2. Copilăria unui netrebnic; 3. Cafiné; 4. Coborâre în iad; 5. Ars amandi; 6. Problema sexuală; 7. Stenahoria majoră; 8. Puebla; 9. Secretul; 10. Un om în loc sau cheia; 11. Proprietatea sau posesiunea; 12. Pe Victoriei; 13. Nexus; 14. O seară de lieduri; 15. Viata de provincie; 16. Graal; 17. Viata si moartea unui om fără acte de identitate; 18. Amintirile lui Constantin Andreica - ca un ostas, ca un muncitor. O acoladă desenată în stânga listei arată că din volumul întâi ar fi urmat să facă parte primele trei titluri. În volumul editat de Ion Vartic figurează patru: Vârsta de Aur sau Dulceata vietii, Cafiné, Stenahoria majoră si Ars amandi. Sumarul acestei cărti reale are o logică, cuprinzând toate textele existente în care apare ca protagonist Totò Istrati (cu precizarea că în primele trei personajul vorbeste la persoana întâi, în timp ce în al patrulea este evocat, la - bineînteles - persoana a treia). La titlul Copilăria unui netrebnic, Petru Dumitriu a renuntat probabil el însusi, în mod tacit, descoperind că un roman cu acest titlu, apartinând lui Ion Călugăru, fusese publicat în 1954.
Cititorul s-ar putea întreba de ce trebuie să ne complicăm făcând tot felul de presupuneri, în loc să-l întrebăm direct pe scriitor ce proiect a avut si ce s-a ales din intentiile lui. Pare simplu, dar Petru Dumitriu nu-si aminteste aproape nimic despre textele sale de atunci. Ion Vartic găseste "extraordinar de ciudat" faptul acesta, cu atât mai ciudat cu cât povestea vietii lui Totò constituie, "împreună cu Craii de Curtea-Veche si Lunatecii, un remarcabil triptic al decadentismului românesc". Amnezia scriitorului este, într-adevăr, surprinzătoare. Indiferent însă de explicatie, ea constituie si dovada unei forte creatoare cu totul iesite din comun. Trebuie să fii Petru Dumitriu ca să îti permiti să pierzi - asa cum ai pierde mănusile sau umbrela - o operă literară din care alti autori si-ar face, fără să mai scrie altceva, justificarea întregii lor existente.


Cum se amuză un om fără însusiri


Totò Istrati, "memorialistul" si, în ultima parte, personajul principal al romanului este un om fără însusiri. Are si o figură stearsă si ochi deschisi la culoare, aproape albi, complet inexpresivi. Spre deosebire însă de eroul lui Musil, el îsi trăieste nimicnicia cu un fel de fervoare. Si-o etalează, este mândru de ea si, oricum, o foloseste ca pe un sistem de protectie, dizolvându-se în peisajul social ori de câte ori simte un pericol.
Marea si aproape vicioasa plăcere a lui Totò Istrati este să facă farse mefistofelice celor din jur, stricând solemnitatea unor momente, dărâmând reputatii sau chiar provocând dezastre biografice. Ne aflăm în perioada dintre cele două războaie mondiale, când societatea românească, pasnică si prosperă, îngăduie unora dintre membrii ei să trăiască doar ca să se amuze. Un asemenea spectator fără griji este si Totò Istrati, cu mentiunea însă că el are si o cruzime înnăscută, care îl transformă într-un "diavol meschin". Dacă nu ar exista acest sadism de ordin moral al său, practicat cu nerusinare, personajul ar putea fi comparat fără retinere cu Ilie Moromete, de pildă, care si el nu se ocupă decât cu contemplarea spectacolului lumii si uneori chiar cu regizarea acestui spectacol, pentru propriul lui amuzament.
Totò Istrati se afirmă ca un specialist în ceea ce s-ar putea numi cinismul ludic încă din copilăria petrecută într-un mic oras de provincie, N., unde, împreună cu prietenii lui de joacă, sabotează fanfara regimentului de rosiori din parc, mâncând ostentativ lămâi în fata muzicantilor. "Mândrii militari - povesteste cu o admiratie falsă si rău prevestitoare ămemorialistulă -, subtiri în talie ca niste viespi, cu nasturii de alamă lustruiti si luciosi, cu mustătile tepene si răsucite, unse cu ceară ca să nu se zbârlească, suflau holbati în alămuri. Trompete, tromboane, trâmbite, cornete, corni, bombardoane si alte tevi si pâlnii de alamă străluceau ca soarele de toamnă, si tipau orăcăiau, bubuiau, sub bagheta căpitanului Doppelreiter, voinic, mustăcios, încorsetat, cu părul tuns perie, cu pieptul bombat, cu fireturi, eghileti, leduncă aurită, cizme de lac si epoleti în care atârnau omizi de aur." La vederea "nevinovatilor" copii care sug din lâmâi strâmbându-se teatral din cauza acrelii, suflătorii încep să saliveze prin imitatie si tot fastul orchestrei se prăbuseste:
"Simfonia neterminată se termină în seara aceea si mai prematur decât a întrerupt-o destinul bietului Schubert. Într-o cacofonie de horcăituri descurajate, fanfara se opri din cântat, din păcate nu dintr-odată, ci pe rând, după cum ajungeau muzicantii să observe pe mâncătorii de lămâi si după cât de repede reactionau glandele lor salivare la vederea unor figuri schimonosite de acreală. Căpitanul Doppelreiter înjura pe soptite, dar cu o ură feroce si disperată, pe soldatii si gradatii vinovati, care-si scurgeau instrumentele, tinându-le cu pâlnia în jos."
La o oră de latină, micul Totò Istrati descoperă cuvântul otium si face din el o deviză pentru întreagă clasă. Se constituie astfel grupul otiosilor - ceea ce demonstrează că personajul este de la început constient de sine, ca si cum nu ar avea vârstă. De altfel, el nici nu evoluează de-a lungul anilor. Singura schimbare constă într-o mărire a distrugerilor pe care le provoacă prin periculosul si, de la un moment dat, înspăimântătorul său mod de-a se juca. Când este trimis de mama lui, o văduvă bogată si dominatoare, la Paris pentru studii, el îl manevrează astfel pe un prieten mai vârstnic, Săvel Plăvănescu, încât îl determină să-si piardă întreaga avere la ruletă. Iar când se întoarce în tară si se stabileste la Bucuresti, o convinge pe o tânără femeie să se culce cu el spunându-i că Gigel Leonte, bărbatul iubit de ea cu ardoare a părăsit definitiv România, ceea ce nu era adevărat.
Demn de remarcat este faptul că "otiosul" lui Petru Dumitriu îsi asumă filosofia si merge cu ea până la capăt, chiar si atunci când - din punctul de vedere al majoritătii oamenilor - îsi "sacrifică" interesele. El se căsătoreste în mod deliberat cu o femeie apatică si stupidă, Gina, pe care o studiază adeseori cu satisfactia perversă de a-si fi făcut siesi o farsă matrimonială. Si tot el se distrează grozav constatând că există un om, Bébé Longhin, care reuseste să-l tapeze, cu ingeniozitate, de diferite sume de bani.


Literatură bună

fabricată din anecdote


Farsa supremă - si celebră - pe care o face Totò Istrati constă în aducerea unui mare crai, în pielea goală, în fata unei asistente simandicoase. Cum? Prin atragerea lui într-o capcană de către nimeni altceva decât Gina, complicea sotului ei. Ea îi dă de înteles amorezului că se va culca peste câteva minute cu el, îl lasă să se dezbrace si apoi îl îndeamnă să vină într-un salon în care de fapt asteaptă mai multi musafiri cu figuri grave, instalati în fotolii. Această întâmplare era povestită uneori în cafenelele Bucurestiului interbelic ca o întâmplare reală, numele eroilor diferind de la un povestitor la altul. Dacă facem un efort de memorie culturală, ne "aducem aminte" că si alte episoade din roman au circulat initial ca folclor citadin. Petru Dumitriu a colectionat acest folclor si l-a prelucrat. Dintr-o suită de anecdote a fabricat literatură bună. Este un proces alchimic pe care îl stăpânesc numai marii scriitori (Nichita Stănescu, de exemplu, care a făcut poezie rafinată din argoul ploiestenesc).
Petru Dumitriu a stiut să vadă în farsele intrate în legendă ceva specific stilului de viată românesc din perioadele istorice faste si anume o veselie amorală dusă până la cruzime. Acest ceva si nu epica în sine a fost evidentiat de el cu o vervă de zile mari.În felul acesta, scriitorul contemporan cu noi s-a situat într-un raport de continuitate cu I.L Caragiale.
Capacitatea de a face fără efort, aproape în joacă o literatură rafinată, plăcerea vizibilă de a scrie, ritmul narativ alert si antrenant - totul dovedeste că Petru Dumitriu îsi trăia, la sfârsitul deceniului sase, vârsta lui de aur. Terminase de scris o operă epică grandioasă - adevărată piramidă faraonică a prozei românesti -, Cronică de familie, si era pentru moment un răsfătat al sumbrului regim comunist. Se putea deda fără griji îndeletnicirii de scriitor, ca unei frivolităti zeiesti.
Nu întâmplător, în capitolul despre cafeneaua bucuresteană îi portretizează sarcastic pe Nae Ionescu, Pamfil Seicaru si Camil Petrescu (bineînteles, sub alte nume decât cele reale). O face pentru că se simte, cu exuberantă, egalul lor. Le pune, cum ar fi spus Tudor Arghezi, câte un zbenghi în frunte.
Vârsta de aur la care trebuie să ne gândim citind cartea nu este, deci, aceea istorică, dispretuită de Totò Istrati si comparată de el cu un urias profiterol, ci vârsta literară a lui Petru Dumitriu însusi, fericit, liber, îmbătat de propriul lui talent.

Petru Dumitriu, Vârsta de Aur sau Dulceata vietii (Memoriile lui Totò Istrati), text îngrijit si prefată de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, col. "Scrinul negru", 1999. 208 pag.