Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Vremea ratării de Daniel Cristea-Enache


Ori să te exprimi şi să mori, ori să rămâi neexprimat şi nemuritor": cu acest motto splendid din romanul lui Pasolini Petrol se deschide al patrulea volum de versuri al lui Nicolae Coande. Intitulat, cu o sugestie fonică de mlaştină existenţială, Folfa, acesta prelungeşte şi adânceşte o temă a marginalităţii pe care poemele anterioare şi chiar titlurile a două plachete (în margine, 1995; Fundătura Homer, 2002) o conturau într-un mod expresiv. Periferia geografică şi socială era dublată de o subterană morală, din care o închipuire infernală avansa în prim-plan, smulgând hălci şi devorându-le cu o înfrigurată ferocitate: ,după ce ucid nu mănânc câteva zile sau mănânc/ cu ochii. o mare scârbă îmi încreţeşte pielea/ şi atunci m-aş jupui de viu. caut un pumn de pământ/ mâinile merg în jos nu ating zgura sunt zile şi nopţi/ când mănânc lumea care este o plantă amară şi atunci/ unde e carnea? unde este pielea cu care mă învelesc/ când soarele e bolnav?/ mi-e frig degetele s-au acoperit cu blăniţă - în faţa pragului/ îmi smulg coroniţa de nervi îi dau foc un câine/ întors din infern îmi călătoreşte prin sânge/ cu o mână sugrum urletul/ şi asta e toată poezia vieţii mele" (Mâinile merg în jos). Cu excepţia versului final, care oferă poeziei o supapă, imaginile şi intensităţile sunt vădit şi voit post-expresioniste, apocaliptice, stingând lumina lumii şi aprinzând focuri în beznă. E o direcţie bine definită şi reprezentată a poeziei de azi, în care se regăsesc deopotrivă componenţi ai generaţiei ^90 (Ioan Es. Pop) şi tineri poeţi ,milenarişti" (Ruxandra Novac, Teodor Dună), şi care oferă angoasei, crizei, disperărilor eului un cadru perfect de manifestare. în versurile lui Nicolae Coande acest filon nu e totuşi unul de profunzime, imaginile de serie noire fiind asamblate cu o anumită preştiinţă a poetizării, într-o lumină scăzută pe care autorul însuşi o filtrează într-un mod convenabil. Cultura poetului, superioară talentului propriu-zis, se vede nu numai din bogatele referinţe livreşti, ci şi din eleganţa retro a versului, din consistenţa şi uşoara ironie a discursului liric. Deşi în Folfa apar destule note polemice la adresa postmodernismului literar (,seducţia minţii a deconstruit vezi bine omul a mâncat lumea", ,risc zeflemeaua anatema papilor postmodernişti amenda sectoristului"), Nicolae Coande îmi pare un postmodern tipic prin aceea că îşi recunoaşte şi îşi înglobează predecesorii. Fără a fi relativist şi a deconstrui marile naraţiuni, trecând totul prin acizii ironiei, el se înscrie fără ezitări într-o tradiţie, asumând-o şi apărând-o în vremi de restrişte poetică. ,Acum nu se mai vede/ ce se aude dar altădată se arăta instantaneu", notează cu o studiată obidă poetul, avertizându-ne totodată: ,noutatea nu mă poate atinge", ,mi-am propus anume să fiu vechi". Diferenţa faţă de volumele mai vechi vine din literaturizarea poemelor, cu atât mai vizibilă în vers cu cât autorul o respinge în principiu. Dacă în Fundătura Homer (cea mai bună carte a lui Nicolae Coande) vizionarismul era dezlegat şi puternic, omogenizator, ireductibil la o schemă raţională, acum el este îngustat şi încadrat de o ars poetica, obligat să se conformeze şi să se explice. Logica internă a poeziei nu mai e suficientă; aceasta îşi descoperă (în ambele sensuri ale cuvântului) principiul de organizare, expunându-se pe măsură ce se desfăşoară în pagină: ,Nu-mi acoperiţi faţa cu vorbe, prieteni! când veţi înţelege/ cât de mult am iubit lumea/ veţi şti că distrugerea a fost viaţa mea/ chiar dacă nu asta a fost lumea şi nu asta/ a fost viaţa./ S-ar zice că lucrez pentru stranietate şi distrugere/ şi atât de puţin pentru dragoste/ nu mai iubesc de mult o femeie pentru că sunt mort/ chiar în timp ce trăiesc şi pretind că sunt/ incredibil singur în viaţă/ artist incredibil singur în viaţă/ chiar în timp ce aud Ťtu nu poţi să mă iubeşti oricât ai vrea/ tu iubeşti cu toată nefericirea iubirea pentru tine/ iubirea pentru mine nu te iubeşte pe tineť/ eu un mare superficial poet profund/ numele nu mi-l cunosc/ îmi iubesc mintea pentru că e vicleană/ şi-n sticle adânci păstrează drojdia unui sentiment viitor/ în anii când viaţa mea mănâncă fără griji/ din mâna teslarului" (Mâna teslarului); ,Nu a existat viaţă să n-o ratez - chiar dacă vremea a fost/ răbdătoare cu mine/ m-a tolerat m-a suferit cu nepăsarea cu care mângâi/ părul unui oligofren/ m-a liniştit cu mâna peste ochi m-a ferit de sentimentul/ că tot ce e atroce este mai mult decât viaţă/ decât moarte la un loc/ m-a îngăduit cu nepăsarea unei femei care ar fi putut/ să-mi fie mamă/ dar nu mi-a fost. Singurul motiv pentru care nu îmi public fericirile/ e că nu curge sânge - cârciumile unde se încaieră hamalii/ sunt teatrul meu preferat corida asta cu nisip adevărat/ o bandulieră teroristă mută cum este o ureche de copil sub apă/ nu-mi pasă de literatură/ să nu mă tulbur acum mă preocupă în mod deosebit/ am propria mea tehnică moşită de instinct/ aş putea să scriu un roman al ratării aş putea/ să spun edificat că viaţa nu ratează/ aş romanţa dacă structurile naraţiunii nu ar fi atât de false/ dacă nu aş mânca pe loc ce scriu dacă nu m-ar pufni râsul/ ca pe un erou de roman ieftin/ dacă limba n-ar fi o râmă ieşită în ploaie să urle/ dacă n-ar fi o ţaţă la pândă o codoaşă cu bici/ sub patul unde am făcut amor mic cu literatura" (Amor mic cu literatura).

Pendularea aceasta între adevărul crud, dar palpabil al vieţii şi literatura care, încercând să-l exprime, îl falsifică este un mod de a face poezie deplângând, totodată, limitele ei. Un exerciţiu retoric, fără îndoială, însă şi o autenticitate mai adâncă, smulsă planului strict senzorial şi ridicată la treapta reflexivităţii. Deosebirea faţă de nucleul dur al ,nouăzecismului" constă în integrarea lirică a neorealismului, în locul unei simple absorbţii. Elementele realului şi datele propriei biografii sunt introduse într-un discurs amar şi sceptic, care este faţa văzută a unui consistent stoicism: ,Pentru încă o vreme nu voi ieşi oricum nu vor băga de seamă/ într-atât s-au obişnuit cu ideea că am ceva de dosit/ poate vreo boală rară ori poate chiar vreo femeie/ ascunsă vederii lor mici. Doar la gândul ăsta mai pot surâde puţin/ iar dacă aş izbucni în râs ar însemna să anulez atâţia ani de reţineri/ un timp discret în care chiar inima îşi joacă plină de pudoare/ ingratul rol al părăsitei/(...) am renunţat/ de atâtea ori să ating capătul/ Să renunţ e forţa mea" (Prăpastia cu ochi albaştri). De observat cum renunţările în ordine lumească tind să se suprapună cu cele în ordine poetică. Marginalitatea despre care vorbeam nu e, în Folfa, exclusiv socială, cu toate că numeroase versuri configurează şi deplâng existenţa pe un fund obscur de ,mare aţipită", de ,baltă uscată", fundătură purtând numele ,oraşului adormit/ întru Domnul Craiova". Mai gravă decât această lipsă de vizibilitate a autorelui, decât ,ratarea" biografică, este ratarea marilor teme, conştiinţa acută a faptului că viziunile fulgurante nu pot trece în ,pagina răbdătoare." Din această perspectivă, imaginile stridente şi versurile rele pe care le găsim în volum (mai ales în secţiunea ce-i dă titlul) sunt documente semnificative ale nereuşitei, probe ale eşecului poetic identificate - poate şi asumate - ca atare. Cu totul pedestre par, în schimb, inflexiuni publicistice de genul ,soluţia la-ndemână contemporana wash and go pentru firile perplexe" ori ,Kursk în de sine avariat cântă în vis de atomi kalinka maia oci ciornîi/ judocanului Putin", complet nepotrivite în texte de o mare densitate simbolică. în întregul său, volumul e meritoriu, sub cota atinsă de Nicolae Coande în Fundătura Homer, dar peste nivelul multor autori din prezentul nostru literar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara