Ca să te pot întâlni am inventat Pietrele
Nordului. Doamne, le-am smuls din
celulele creierului precum ai sumeţit Tu
stâncile din mare

Bătrân, intru în satul părăsit demult.
Mă opresc pe o piatră. Trec oameni şi
animale, maşini şi copii, soldaţi şi curve.
Una mi se aşează pe genunchi. Pun mâna
pe pielea ei rozalie dar îi simt solzii de
reptilă. Nu-i văd în ochi vinul frumuseţii
şi înjur:

„Rimbaud, cine este aducătorul apei vii?”

Piatra este reală
cimitirul real
strigoiul vine spre tine cu chipul tău
îl laşi să treacă
o vreme va merge în direcţie opusă
o vreme prin masca lui va hăui vântul
până va umple golul ei cu chipul tău
precum lichidul aurului va umple formele monezii

Trece un orb şi o ridică din noroiul străzii:
„Cine v-a încredinţat vouă, pietre smintite,
nisipul de sub coajă?
O urmă de zeu e impregnată în pulberea lui.
Mă iau după ea, o acopăr cu talpa mea, o
încălzesc. Dar urmele nu pot fi clocite ca ouăle,
e scris în cărţi. În cărţile bune,
e scris că Nordul e maladiv, exhală molime
din luturi şi pietre. Şi-n cărţile rele stă scris
că sunt pietre pe care creşte cucuta, şerpii
îi coc veninul încălzind-o cu solzii lor.
Sunt oamenii care nu pot trăi fără cucută.
Plătesc bine, ucid pentru ea…”

Mântuieşte-l, Doamne, de Nordul lui zice
un străin auzindu-l.
Orbul se-ntoarce spre el:
„Şi tu eşti din Nord, dar încă n-a sosit vremea
să afli…”