Gellu Dorian: Domnule profesor Ion Pop, sunteți un maramureșean veritabil, născut la Mireșu Mare. La prima vedere, nu s-ar observa acest lucru, ci mai curând ochiul admirativ – mai puțin cel curios – v-ar plasa undeva pe malurile Senei. Eleganța și discreția, prestanța și notorietatea, distincția și sobrietatea, dar și jovialitatea și sociabilitatea ar fi primele caracteristici ale omului și profesorului. Aveți în spate anii frumoși ai unei cariere universitare și diplomatice. Dar și pe cei ai poetului, la care, sunt convins, țineți foarte mult. Recent ați publicat o carte nouă de poezie – Casa scărilor –, din care vam auzit citind în câteva rânduri, cu diverse ocazii. Despre poet vorbiți-ne la început. Știu că ați debutat în revista „Steaua“, în 1959. Cine v-a deschis porțile spre poezie?
Ion Pop: Începeți foarte măgulitor acest dialog, – vă mulțumesc pentru (prea) generoasele atribuiri de calități… Maramureșean în sensul cel mai propriu al cuvântului nu sunt, totuși, m-am născut într-un sat pe care l-ați numit, cred că există cu același nume și în Maramureșul istoric. Al meu se află undeva pe Someș, în așa-zisa zonă a Codrului, spre Sălaj, aproape de Chioar și de Baia Mare, deci mai la margine, unde, poate, și absența vânjoșeniei afișate de unii admirabili oameni ai acelui Nord românesc, producători prin vremuri ai uneia dintre cele mai tulburătoare lirici populare de la noi. Modestul Someș precede, așadar, nobila Senă, eu ivindu-mă doar ca odraslă de țărani onorabili, truditori ai pământului prea repede și brutal smulși de pe ogorul lor de regimul de teroare comunist al anilor ’50, siliți să devină muncitori foarte simpli la Cluj, pe când aveam doar 11 ani, ca să-mi asigure accesul, altminteri interzis, la studiile gimnaziale și la celelalte: nu aveam, se zicea, „origine sănătoasă“ – bunicul meu dinspre tată fiind declarat „chiabur“ și întemnițat degeaba vreme de trei ani… Pe ceilalți bunici n-am ajuns să-i cunosc, muriseră deja pe când mama era copil, bărbatul, pe la patruzeci și ceva de ani, – am aflat că îi plăceau caii și cânta la vioară – iar femeia înecată în apele Someșului, împreună cu două fiice și un frate (mama avea atunci doar șapte ani), pe când traversau râul cu o luntre, ca să participe la dezvelirea unui monument de Ziua Eroilor, în satul de peste apă, Tohat. Acea virtuală bunică se trăgea de-acolo, era din familia care l-a dat și pe foarte popularul autor al Isprăvilor lui Păcală, Petre Dulfu… Un unchi al meu a și rămas cu porecla de „Păcală“, probabil din pricina asta… În privința studiilor, am avut totuși noroc, la terminarea, în 1964, a celor cinci ani de la Filologia clujeană, am fost reținut ca asistent la Catedra de Literatură română, în aceeași promoție cu Ioana și Liviu Petrescu, cu profesori ca Iosif Pervain, Mircea Zaciu, Ion Vlad, Leon Baconsky… Am fost preparator, apoi asistent până în 1972, iar de atunci până în 1990 tot lector am rămas, – nu se mai făceau avansări… După Revoluție, am fost promovat direct profesor, și activitatea mea academică a continuat, cu destule satisfacții, până în 2007, la pensionare. Pe parcurs, etapa „Echinox“ (1969-1983) a fost cea mai însemnată dintre toate, schimbându-mi, fără exagerare, în chip fundamental viața, împreună cu anii petrecuți ca asistent asociat la Universitatea Sorbonne Nouvelle-Paris 3, între 1973- 1976. Detașarea „diplomatică“ din 1993, ca director al nou înființatului Centru Cultural Român din Paris,s-a adăugat anilor de grație, foarte importanți, de asemenea, pentru formația și scrisul meu. Se vede că există un fel de compensație în toate… Se întrezăresc și mâini ocrotitoare deasupra noastră… De debutat, cum am mai spus și cu alte ocazii, am debutat la Steaua, în ultimul an de liceu, cu o ușă întredeschisă de Gheorghe Grigurcu, cu o poezie mai degrabă convențională care elogia, sub titlul Mâinile lor și dedicația „Luptătorilor revoluționari din 1917“, truda oamenilor simpli, încrezători într-un viitor mai bun, – fără, totuși, lozinci; era însă, desigur, o concesie, ca și obligatorie pentru a fi publicat atunci, a și fost singurul text ales dintre mai multe, care nu aveau nimic de-a face cu „angajarea“, și din care nu s-a reținut nimic… N-am mai publicat apoi multă vreme în „Steaua”, revistă pe care o citeam însă cu mare interes, era unul dintre cele mai consistente, exigente și elegante periodice românești, – Aurel Rău abia preluase conducerea după înlăturarea abuzivă a lui A.E. Baconsky, care-i trasase direcția majoră, „neomodernistă“. Poeți de mare prestigiu erau republicați acolo – Arghezi, Bacovia, Vinea, Adrian Maniu, și Blaga, acesta abia cu un an înaintea morții. Dar adevăratul meu debut s-a produs la „Luceafărul”, în mai 1963, cu o generoasă prezentare de Mircea Zaciu, după lectura unui ciclu de poeme în Cenaclul „Nicolae Labiș“, prestigios pe atunci, condus de Eugen Barbu. Din versuri tipărite mai ales aici și după un premiu II, acordat de revistă în același an (Gabriela Melinescu îl luase pe primul), s-a alcătuit și placheta Propuneri pentru o fîntînă, apărută în colecția „Luceafărul“ a Editurii pentru Literatură. Erau versuri cam amestecate, cu accente nostalgice, vag „tradiționaliste“, de accent blagian, cu un ciclu „brâncușian“ destul de melodios, cu o „baladă“-două pe urmele lui Doinaș, dar și cu câteva mici compuneri în vecinătatea lui Geo Dumitrescu. Pentru ediția foarte recentă de Poeme (Editura Școala Ardeleană, 2015), am ales doar puține, care mi s-au părut că schițează ceva din liniile micului meu univers imaginar, marcat de voința de echilibru existențial, dar, mai ales, obsedat de pericolul stagnării, al inerției și sterilității. Să nu uităm că sloganul labișian al „luptei cu inerția“ era încă foarte viu pentru generația mea și că „epoca“ nu prea încuraja ieșirea dintr-o asemenea stare…

Prima carte a venit abia în 1966, când linia dezghețului se arătase deja, iar poeții șaptezeciști, cei desprinși din rândul rezistenților postbelici și rupți de tentația proletcultismului, începeau să se afirme. Ce „propunere“ se ascundea în acea carte ca o fântână?
Pe copertă apărea, într-adevăr, din neatenția graficianului, titlul „Propunere pentru…“, la singular, dar cum am apucat să spun, sumarul aduna mai multe „propuneri“-aproximări a ceea ce putea fi poezia mea la acel început. Aspirația – poate reverberație din Fântânile lui Blaga, poemul splendid apărut în 1960 în „Steaua”, prim titlu al celui care se va numi Sapă frate, sapă, sapă… – era, evident, spre o anumită profunzime și gravitate a expresiei și cugetării, cu întoarceri spre obârșii și rădăcini, cu o anume ritualitate sugerând statornicia legăturilor cu cosmosul mare și cu lumea temeinic așezată în tiparele ei solide. Dar și, cum bănuiam, cu confirmări mai târzii, cu acea primejdie a împotmolirii în cadre sterile și sterilizante, inerțiale.

Până la doctoratul despre avangardismul românesc, cu o primă publicare în 1969, ați mai publicat poezie – Biata mea cumințenie. Părea un titlu deloc în siajul poeților avangardiști? Ce le datorați, ca poet, avangardiștilor români?
Aveți dreptate, zisul „siaj“ avangardist nu era câtuși de puțin cel urmat de a doua mea carte de poeme. Titlul ei era, în fond, o replică la angajamentul meu critic avangardist, căci versurile de sub el nu păreau a avea nimic contestatar și iconoclast, iar contrastul cu nonconformismele avangardei era frapant. O notă de autoironie, amară totuși, putea fi citită acolo, însă, spre nenorocul meu, expresia a fost luată ad litteram, și nu fără un pigment ironic și el, de unul-doi critici, ca expresie a unei aparente superficialități a opțiunii mele pentru studiul acestei mișcări. Voi spune însă încă o dată că nu e deloc așa, fiindcă nesupunerile avangardiste m-au atras din primul moment – miam ales ca subiect al tezei de licență poezia lui Ilarie Voronca, de pe o listă propusă de profesorul Zaciu. Simt astăzi că, în fond, această alegere venea tocmai din nevoia unei compensări a modului meu de a fi, cam prea „academic“, „cuminte“ la început, – un soi de delegare a protestului față de o stare de spirit de fapt apăsătoare; căci o simțeam, cum am spus deja, ca foarte periculoasă pentru ceea ce am numit astăzi autenticitatea unui mod de a fi, dar care stare era generată și de contextul socio-cultural, ideologic, al momentului, cu inerțiile pe care le evocam. Cumințenia se dovedește a fi, sper și cred, la o lectură mai atentă a acestei cărți, un obstacol în fața trăirii adevărate, a unei manifestări dorite mai libere a subiectului. O poezie precum Să lăudăm, care deschide volumul, ascunde sub aparentul elogiu al marginii, al limitei echilibrante, al tiparului stabil, o profundă nemulțumire, tocmai fiindcă marginea e și obstacol, limită frustrantă, marcă a însingurării, muchie pe care ni se usucă sângele viu. Provocat de Petru Poantă la un „estuar“ critic din „Echinox”, pe tema acestei compuneri, chiar am propus o astfel de interpretare a ei, – iar tonul constant-elegiac al versurilor – variații din restul volumului, pe această temă a ambiguității ordinii geometrice, ca expresie a voinței deopotrivă de unitate și siguranță de sine, ca și de limită mutilantă, confirmă, poate, organicitatea acestei obsesii ambigue. Frecventarea scrierilor avangardiste n-a ră- mas, totuși, fără consecințe importante în propriul meu scris liric, căci îmi dau seama, recitindu-mă în calitate de critic, că tematica aceasta a marginii, limitei, geometriei pozitiv-negative în jurul căreia mi s-a cristalizat universul imaginar, poate fi pusă în legătură, printr-un proces de subtilă mutație, cu adevărata obsesie avangardistă privind convenția ca… limită a expresiei poetice, cu nevoia de eliberare de constrângerile impuse nu doar de o anume tradiție literară, ci de chiar statutul limbajului poetic, inevitabil convenționalizant și obligat la o permanentă confruntare cu depozitul de formule-convenții moștenite. Dar poate chiar faptul biografic de a fi fost rupt relativ de timpuriu de mediul „natural“, „elementar“, pentru a trăi în mare parte în lumea cărților, a Bibliotecii, a marcat toată experiența mea de poet. Așa-numitul caracter „livresc“ al poeziei mele, interpretat, pe drept cuvânt, până la un punct, ca marcă a frustrării de elementar, cu nostalgiile inerente unei asemenea situări, va fi avut, totuși, un rol mai important decât aceste lecturi avangardiste; fiindcă observ că tematica marginii și a limitei frustrante, a geometriei în egală măsură dorite și amenințătoare, și-a asociat pe parcurs într-un mod destul de organic, mi se pare, aceste obsesii ale spațiului închis, cu supape restrânse către exteriorul viu (vezi motivul ferestrei, permanent, de la un timp încolo, al ferestrei de bibliotecă), în osmoză cu sentimentul deficitului de „real“, de trăire frustă, de contact nemediat cu lumea din afară și cu propriul eu, tentat să medieze mereu imaginea despre sine și lume prin lentila cărturărească. Expresia blagiană a ieșirii „din cuviință și din pravili“ ar putea aproxima și aspirația mea mereu inhibată, de libertate pe toate planurile… De aici, din nou, ambiguitatea simbolurilor, semne ale unei securități numai relative, precare: căci fereastra mărginește și ea geometric suprafețe ale realului, dând un anume – provizoriu – sentiment de siguranță a vederii înrămate asupra exteriorului, dar ea nu ascunde lipsa spațiului ieșit din cadru, spre care omul dedat lecturii tânjește totuși, ca un fel de deținut liric… Istoria, cea cu majusculă și cea mică a făpturii care sunt, a avut însă grijă să corecteze din mers această tensiune dintre „gramatică și sânge“ (era titlul propus inițial pentru următoarea mea carte de versuri, devenit, Gramatică târzie, 1977), ce sugera, mi se pare, și un soi de neutralizare dureroasă ori măcar melancolică a dramei lăuntrice, prin captarea cu o anume „întârziere“ a senzației în alambicul imaginii/metaforei, al scrisului în general; a avut grijă, zic, să devină agresivă și să oblige la ceea ce s-a numit apoi, în mod curent, „coborârea poeziei în stradă“. Cutez să cred că versurile mai decis ironice, uneori sarcastice, din Amânarea generală, au marcat chiar o cotitură în scrisul meu: „deceniul satanic“, cum urma să-l caracterizeze Mircea Zaciu, era inacceptabil ca să poată fi contracarat, în efectele lui nefaste, de un refugiu, fie el resimțit ca frustrant, în călduța, totuși, Bibliotecă. Chiar titlul cărții apărute în 1990, dar scrise în deceniul opt, cred că spune destul pentru cei atenți despre sentimentul amar și opresant al stagnării lumii din jur, despre starea de revoltă mocnită a celor cu gura închisă de un alt soi de limite și aparente geometrii, acum mai evidente ca fiind sociale, politice, o lume în care apare o adevărată „panică în proverbe“: adevărurile oficiale, minciuna ideologică sunt înfruntate chiar și cu teama și ezitările celui obișnuit cu dublul limbaj, cu lipsa de solidaritate a semenilor, aproape generală și ea. De aici, expresii ca „șoaptă sfâșietoare“, în piața paginii albe ca unic spațiu de protest mut, elogiul măturii și al radierei, ori, însumându-le pe toate, al „elegiei în ofensivă“. Iar dacă recapitulez date ale experienței biologice strict personale, atunci am un alt motiv, mai târziu, nu mai puțin dramatic și tensionat, de a fi ieșit din „ramele“ deopotrivă dorite și reprobate, la limita dintre haotizarea ființei și teribila, urgenta nevoie de reconstrucție interioară. Ceea ce mă bucură, totuși în această melancolică trecere în revistă este faptul că deja amintitele dialoguri încordate dintre „natură“ și „cultură“ se regăsesc remodelate în foarte frământata zonă de seisme intime a Elegiilor în ofensivă, publicate în 2003. S-a și remarcat în diverse lecturi critice această schimbare de accent existențial, din care elementul „livresc“ nu lipsește, însă unde – mi se pare – el este asimilat efectiv ca fapt de viață (și de moarte) autentic. Istoria mare, dramatică și ea în acești ultimi ani de după 1989, a adăugat frustrări noi, tristeți și disperări, sarcasme și proteste consonante cu drama strict subiectivă, agravând-o îndeajuns, pe fundalul general-deceptiv al ultimilor vreo douăzeci și cinci de ani, cu atâtea trădări și falsificări de prea frumoase idealuri… În orice caz, – ca să revin la avangardă – limbajul versurilor mele nu a fost, nu a urmărit și nici nu a putut să fie unul al destructură rilor de tip avangardist propriuzis. Eu mi-am delimitat în timp micul teritoriu liric prin dialogul mereu reluat dintre „viață“ și „texte“, căci am sentimentul că am chiar trăit literatura și cultura în general și nu mă puteam preface că nu le-am trăit. A fost și mai este în acest dialog și o relativizare permanentă, o punere sub semnul întrebării, ce nu mi se pare superficială, a relației noastre ca oameni vii cu Biblioteca vie ori moartă. Celor care au trecut mai puțin printre cărți sau nu le-au asimilat îndeajuns, această competiție li se poate părea doar de suprafață și retorică, ținând de un „elitism“ cultural depășit, pe care nau cum să-l priceapă, preferând imediatul mărunt și derizoriu, adesea imund și trivial. E treaba lor..

Totodată ați fost, ca profesor de data aceasta, în preajma junilor echinoxiști, care au creat un val, dacă nu chiar un curent literar în acea vreme. Privite acum, de la începuturi, numele care au fost în jurul revistei „Echinox“ – cea mai bine conturată revistă studențească din țară la acea vreme – sunt numele de marcă ale poeziei noastre de azi. Vorbiți-ne și despre acea perioadă, care, dacă nu greșesc, v-a format și pe dumneavoastră ca spirit de direcție al Clujului universitar și creator.
M-am grăbit să spun chiar mai sus că momentul „Echinox“ a fost unul major pentru mine, că mi-a schimbat chiar, în multe privințe, viața. Cine a ajuns să citească micul volum de corespondență a mea cu Marian Papahagi, unul dintre întemeietorii revistei, minunat, neuitat prieten al meu (vezi La Echinox, în atelier, tipărit de Muzeul Literaturii Române în acest an) își poate da seama despre ce vorbesc. A fost și pentru mine un moment de angajare totală în serviciul unei idei culturale, al unei construcții spirituale de care eram deplin conștienți, întro vreme de libertăți foarte relative, pândite mereu de foarfecile cenzurii. Or, în perioada 1969 (când am venit eu la conducerea revistei, de la numărul 2), până în 1983, când am fost „eliberați din funcție“, alături de Ion Vartic, de organele de partid, îndrăznesc să afirm că am chiar construit ceva, – o spuneți și Dumneavoastră. Recitite azi, paginile Echinox-ului nu-mi apar deloc veștede, iar tinerii din vremea noastră sunt ei înșiși – foarte numeroși – dovada acestei solidități și rezistențe a proiectului cultural la care am lucrat. Am profitat, desigur, de zisa „liberalizare“ ideologică, care nu ne-a scutit de mici compromisuri, am avut și norocul unor serii redacționale și de colaboratori de mare talent, care au vrut să se cultive, să scrie bine, au crezut în scrisul lor, în cultura română, ca niște noi „școlari ardeleni“, au avut, cei mai mulți, și o frumoasă ținută etică. Promoția dintâi a revistei poate fi evaluată astăzi ca ultimă expresie, dar de înaltă calitate, a ceea ce s-a numit „neomodernism“, cel puțin în plan poetic, pentru ca promoția „optzecistă“ să întregească, prin câteva nume de referință astăzi, și imaginea despre evoluțiile mai noi din spațiul literar național. Am afirmat mereu, și eu, și Marian Papahagi, că „Echinox“-ul a fost, în primul rând, un atelier, o școală în sensul pedagogic al termenului, și mai puțin promotorul unei direcții, cu program teoretic distinct. S-a înscris, însă, organic, cred, în mișcarea generală a literaturii române. Și nu oricum. A promovat, mai ales, un spirit critic exigent, neconcesiv, deloc provincial, a cultivat, așadar, valoarea estetică (dar și etică!) a scrisului.

Optzecismul, care-i incumbă în spațiul lui cronologic și nu numai și pe unii dintre echinoxiști, vi se pare la fel de valid, definitoriu pe un capitol important de istorie a poeziei românești?
Tocmai asta începusem să spun… În „logica“ metamorfozelor poeziei românești a epocii, anii ’80 se situează, ca poziție în istoria limbajului poetic de la noi, într-o oarecare simetrie cu „generația războiului“, adică cea a lui Caraion, Geo Dumitrescu, Tonegaru, și nu mai puțin cu semnatarii manifestului lui Geo Bogza de la Viața imediată, Poezia pe care vrem să o facem (1933), cu miza majoră pe un anume „realism“ și pe autenticitate. E de reamintit și polemica acestora cu mica școală „ermetică“ barbiană, constituită în jurul Jocului secund, calificată drept „poezie de cabinet“, care „trișează“… Schimbând ce e de schimbat, „optzeciștii“ vor avea și ei respingerile lor, tot radicale, mai ales prin vocea lui Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina și Gheorghe Cră- ciun, țintind spre poeții anilor ’60, în numele cam acelorași principii și cu excesele inerente. Tinerii de atunci au devenit de-acum din „juniori“ seniori respectabili, și unii dintre ei au sub numele lor opere de certă valoare, ilustrând major acest „capitol“ important de istorie literară. Câțiva, dintre opzeciștii de frunte au fost și „echinoxiș ti”, îi cunoaște și apreciază acum toată lumea... Ar fi multe de spus, dar nu mai avem spațiu, și despre „generația 2000”, care duce până la ultimele consecințe „autenticismul” generației ’80, fără să mai atingă, din păcate, nivelul ei valoric și cu o miză exisențial-spirituală dezolant de scăzută...

Discursul dumneavoastră poetic a evoluat de la unul, stilistic vorbind, metaforic, liric, de nuanță șaptezecistă, la unul epic, lucid, analitic, nu și neoavangardist, cum s-a sperat. Greșesc?
Cred că aceasta a fost, în linii mari, evoluția poeziei mele. Medierile metaforicsimbolice au rămas importante până astăzi pentru felul meu de a scrie, și nu văd de ce limbajul în sine mai direct, mai „tranzitiv“ ar fi, în principiu, mai convingător decât cel, să-i zicem, „modernist“. Sunt tipuri de discurs ce pot foarte bine coexista, cu condiția ca acesta din urmă să nu se împotmolească, inerțial, în convențiile „estetizante“ ale „limbajului înalt“. Tot așa, versul bazat pe expresia de factură metonimică, poate fi foarte inexpresiv dacă e mânuit prost și e lipsit și de o miză existențială mare. În ce mă privește, observ – cu ochii criticului din mine – că am înaintat în vârsta lirică nu neapărat prin abandonarea simbolurilor mari sau a uzului metaforei, – s-au schimbat doar ponderile, cred, între „metaforic“ și „metonimic“, dintre distilările „estetice“ ale imaginii și „corelativele obiective“ angajate în jocul poeziei și, desigur, „tonul“, eliberat de orice emfază. Am sentimentul că „obsesia modelatoare“ a lumii mele poetice, atâta câtă este ea, adică aceea a tensiunii dintre „poetic“ și „existențial“, m-a salvat, ca să zic așa, de „purismul“ pus sub acuzare de poezia mai nouă, căci aspirația spre o anume autenticitate a trăirii trecute în vers nu m-a părăsit niciodată. Am avut de la început conștiința faptului că nu trăiesc suficient, că nu am curajul de a înfrunta realitatea mea intimă și pe cea a lumii din afară, am avut mereu teama că „gramatica“ poeziei amenință prin structurile ei „geometrice“ libera manifestare a eului profund, a ființei de carne și sânge, mult vulnerabile sub verniurile și glazurile limbajului. În „amânarea generală“ a lumii în care trăiam sub regim totalitar, am simțit puternic și propriile mele amânări, în sensul că aveam un grav deficit de vocație… „eroică“, – să nu spun una, mult mai exigentă, de „martir“ – pe toate planurile. Momentul Elegiilor în ofensivă a corectat, mi se pare, mult din aceste „întârzieri“ la întâlnirea cu mine însumi și cu „realitatea aspră de îmbră- țișat“, vorba lui Rimbaud… Biografia și istoria au avut grijă să intervină la timp… Pe de altă parte, aș zice că nu era deloc cazul să renunț în chip radical la sedimentele culturale, „livrești“ depuse în timp în modul meu de a fi și de a simți, tocmai fiindcă Biblioteca a devenit foarte repede un spațiu de viață, cu nimic mai prejos decât cel al trăirilor „fruste“.
Așadar, pot constata că versurile mele au pus mereu într-o ecuație osmotică cele două nivele ale vieții mele, menținute, repet, într-un soi de tensiune productivă, între respingere și asimilare. Pentru mine, lumea asta e a noastră doar parțial, ea a fost și va mai fi trăită de mulți alții de dinainte și de după noi, între repere care au perenitatea lor și mărci simbolice care ne leagă de ea, o latură fundamental misterioasă și tulburătoare în nelămuritul și claritățile ei geometrice, pe care eu, unul, nu le pot eluda. Dimensiunea mitică și reverberația metafizică a concretelor printre care viețuim sunt încă vii pentru mine, și nu mă rușinez deloc recunoscându-le, printre atâtea relativizări. Îmi dau și eu seama – am știut asta de la început – că nu am o fire de avangardist definibil în termeni de „opoziție și de ruptură” – cum zicea Eugène Ionesco. Am însă o acută conștiință a convențiilor literare, le resping, în genere, ironic (dar și cu melancolia celui care știe, ca atâția alții, că nu putem ieși total din convenție), însă cred că le pot pune și într-un dialog fertil cu acea parte din mine care nu vrea deloc să li se supună. Acest joc, ca să-i zic așa, dintre sentimentul grav al unei apartenențe funciare la structurile arhetipale ale imaginarului universal, la valorile „tari” în care mai putem crede (sau ar mai trebui să credem, chiar cu „gândirea slabă” la care am ajuns), și conștiința firesc relativizantă despre tot și toate, chemată să umanizeze, într-un fel, „geometriile” austere, trag nădejde că ferește, măcar parțial, scrisul meu poetic de anacronismul steril, menținându-l într-o zonă în care naturalul și culturalul pot conviețui într-un echilibru fie și instabil și precar, ca tot ce e viu. M-am și „epicizat”, un pic, e drept, obligat cumva de niște situații concrete de la care au plecat cele mai recente poeme ale mele, „ocazii”, nu-i așa, goetheene, dar nu departe nici de ceea ce Camil Petrescu-poetul numea „acel memento necesar al realului”, invocat ca argument al autenticității scrisului. Poate am devenit și eu mai atent și mai sensibil la niște realități, individuale și sociale, în lumea ce ne provoacă și sfidează tot mai mult, și chiar o anume violență, după cum „vrea mușchii” ei… Or, nu mai poți rămâne indiferent la asemenea provocări, chiar dacă armele și scuturile de care dispui sunt foarte fragile…

La ce lucrați în prezent?
Sunt pe cale de a încheia o cercetare mai amplă, despre „poezia românească neomodernistă”, adică cea scrisă de la ieșirea din „realismul socialist” (gruparea „Steaua”, Ncolae Labiș) până la , inclusiv, „momentul Echinox”, mai exact prima promoție clujeană care debuta la începutul anilor ’70, cu Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu și alții câțiva...

Mulțumesc și vă doresc spor la treabă și sănătate!