Pe Leon Volovici l-am cunoscut la Ierusalim, la începutul anului 2005. Este genul de intelectual care te cucereşte de la prima întâlnire şi pe care ai vrea să îl ai tot timpul în preajmă. Afabil, discret, mereu cu zâm­betul pe buze, delicat ironic şi bonom, are uşurinţa specifică fiinţelor cu adevărat superioare de a se adapta în orice clipă la dimensiunea intelectuală şi preocupările interlocutorului său. Nu-şi plictiseşte prietenii, ca atâţia alţii, cu interminabile apologii de sine, divagaţiile sale au întotdeauna un tâlc, devin revelatorii pentru tema principală a discuţiei, chiar dacă la început nu oferă această impresie. În compania lui nu ai niciodată sentimentul că ai pierdut timpul. Te simţi câştigat în planul cunoaşterii, iar prezenţa sa stenică este în măsură să îţi asigure tot confortul intelectual şi moral. Stabilirea unei întâlniri cu el este, de aceea, ca promisiunea unei zile însorite. Leon Volovici ar fi putut să fie orice: român, evreu, francez, englez, japonez, chinez, rus, arab, african sau american. În discuţiile cu el intensitatea ideilor, efervescenţa argumentaţiei - pe fondul structuralei sale stări de normalitate, absenţei oricărui tip de încrâncenare - sunt tot ceea ce contează. Fără a-şi renega originile - dimpotrivă - Leon Volovici este un intelectual autentic, dispus să înţeleagă adevărul celui de lângă el, să privească lumea într-o viziune integratoare în care valorile adevărate nu se exclud pe considerente de rasă sau ideologice.
De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi este o carte confesiune, oarecum surpinzătoare în bibliografia istoricului Leon Volovici. Obiectivitatea rece a omului de ştiinţă s-a topit la temperatura incandescentă a sentimentelor, armura intelectualului călit în polemici şi dispute de tot felul s-a fisurat, lăsând vederii vulnerabilităţile omului. Unde se sfârşeşte mitul şi unde începe adevărul în legătură cu soarta evreilor din România? Au fost ei cu adevărat protejaţi în timpul regimului Antonescu sau doar chestiuni de ordin tehnic au făcut ca numărul celor deportaţi şi ucişi să fie mai redus la noi decât în ţările vecine? Sunt evreii cei care au introdus şi sprijinit regimul comunist în România? În ce măsură originea etnică a influenţat destinul unor intelectuali în perioada postbelică? Care sunt astăzi formele de manifestare ale antisemitismului şi cum se adaptează evreii născuţi în ţara noastră la condiţiile de viaţă din Israel? Iată doar câteva întrebări la care Leon Volovici încearcă să răspundă refăcând traseul propriei sale existenţe de la copilăria petrecută în anii războiului, cu obsesia pogromului de la Iaşi, până la actuala sa carieră de cercetător ştiinţific la Universitatea de Studii Ebraice din Ierusalim. Sunt dezgropate vechi amintiri şi povestiri auzite de la părinţi sau cunoscuţi, chipuri din fotografii de demult, de rude apropiate care şi-au găsit sfârşitul în lagăre de concentrare sau au fost executate în timpul pogromului de la Iaşi, reduse dureros în istoriografia oficială la condiţia de simple cifre în statistica victimelor "antifasciste" din timpul celui de-al doilea război mondial. Între mit şi realitate, Leon Volovici stabileşte de fiecare dată proporţia justă, fără exagerări propagandistice şi fără să se îmbete cu apă rece. Reamintirea târgului copilăriei îi provoacă încă multă nostalgie, sublimată, aşa cum mărturiseşte şi de memoria sa culturală. Recunoaşte astăzi, cu multă luciditate, autorul: "În cazul meu, nostalgia târgului s-a sublimat în fascinaţia pentru miticul târg evreiesc din literatură şi teatru, pentru lumea lui Şalom Alechem, Josef Roth, Babel, Schultz, pentru pictura lui Chagall sau pentru Copilăria unui netrebnic, romanul lui Ion Călugărul (ce pseudonim a putut să-şi aleagă!), Bârladul romanelor lui Virgil Duda sau evocările lui Victor Rusu" (p. 32).
Dincolo de această nostalgie filtrată prin experienţa culturală din anii care au urmat, amintirile din copilărie sunt mai degrabă sumbre. Ele se leagă de anii războiului (autorul este născut în anul 1938), de adăposturi subterane şi şuierat de gloanţe, de teroarea pogromului şi a discriminării la care era supusă populaţia de origine evreiască, de moartea unor rude şi cunoştinţe apropiate şi de evadarea miraculoasă a tatălui aproape din faţa plutonului de execuţie.
Foarte interesantă este intepretarea pe care Leon Volovici o dă rolului jucat de evrei în primii ani ai regimului comunist. Versiunea clasică, potrivit căreia începuturile comunismului românesc au stat sub semnul unor lideri de origine evreiască (în­tr-adevăr, prin raportare la numărul populaţiei, procentul de evrei cu funcţii de conducere în noile structuri politice era în mod vizibil destul de ridicat), se nuanţează sub argumentele, prea adesea trecute cu vederea, ale cercetătorului de la Ierusalim. Pe lângă faptul că populaţia evreiască din România, victimă a deportărilor şi pogromurilor, a primit cu uşurare intrarea trupelor sovietice în ţară şi, de aceea, mulţi au fost cei care s-au pus cu entuziasm în slujba noilor autorităţi, se uită mereu că exact în aceeaşi perioadă a primilor ani ai comunismului numărul celor care au emigrat în Israel a crescut considerabil. De unde concluzia logică a autorului că este greşit să se creadă că (toţi) evreii au fost cei mai înfocaţi susţinători ai totalitarismului de stânga. "Cei mai mulţi plecau "la Palestina", cum se spunea atunci (sună ironic acum!), până la proclamarea statului Israel în 1948. Cei care repetă mereu, sub influenţa unui slogan antisemit, că evreii au adus regimul comunist şi au venit la putere uită un element esenţial: odată cu pătrunderea multor evrei în nomenclatura noului regim, masa mare a populaţiei evreieşti optează pentru plecare, în orice condiţii şi cu riscul de a fi victima propagandei anti-sioniste din anii '50. Din patru sute de mii, câţi evrei erau în România după război, rămân jumătate în 1956 şi numai o sută de mii în 1965 (p. 33).
Subtil este modul în care autorul a luat de-a lungul timpului pulsul antisemitismului românesc. Gafe ale interlocutorilor săi, cuvinte scăpate în conversaţii cotidiene, atitudini surprinzătoare venite de la persoane cu care, altminteri, era în relaţii dintre cele mai bune, îi aduc aminte cu brutalitate că aparţine unei "entităţi nelegitime". Evreii sunt trataţi ca un bloc nediferenţiat şi fiecare vorbă sau faptă a unuia dintre ei se resfrânge asupra întregii comunităţi. După recentele evenimente antiromâneşti din Italia, compatrioţii noştri pot înţelege lesne despre ce este vorba. Iar exemplul dat de Leon Volovici este mai mult decât grăitor: "Mai gravă mi se pare replica unui alt bun prieten (...): "Eu cred că cineva din partea comunităţii (evreieşti, se subînţelege) ar trebui să-i atragă atenţia lui Brucan, că el face mult rău evreilor din România prin compor­tarea lui". (...) De ce e răspunzătoare "comunitatea" de ce face sau spune Brucan? L-a ales sau impus "comunitatea" în funcţiile politice pe care le are sau le-a avut? "Evreii" sunt răspunzători pentru fiecare evreu care face sau spune ceva? Fiecare dintre ei devine un "exponent" al colectivităţii atunci când vrei să "confirmi" un stigmat, un stereotip".
Nu ştiu dacă aspectele discutate mai sus sunt esenţiale în economia volumului. Cred, mai degrabă, că nu. Le-am pus însă în evidenţă tocmai pentru capacitatea lor de a contrazice unele stereotipuri de gândire, idei fixe care, adesea, fără ca măcar să ne dăm seama, pot leza sensibilitatea unor oameni nevinovaţi. Fiecare om are propriile sale calităţi şi defecte. El trebuie judecat în funcţie de acestea şi de faptele sale, orice generalizare putând duce la nedreptăţi, uneori imposibil de reparat.
De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi de Leon Volovici este o carte scrisă cu înţelepciune şi foarte multă dragoste. Dragoste pentru mama sa (proza Mâinile este o sublimă declaraţie de iubire şi înţelegere), pentru soţia şi copiii săi, pentru oraşul Iaşi în care s-a născut şi a copilărit, pentru prietenii mai vechi sau mai noi, pentru toate valorile produse de mintea umană, menite să transforme fiecare clipă a vieţii într-o sărbătoare. O confesiune aparţinând unui mare intelectual umanist, de pe urma căreia fiecare are câte ceva de învăţat.