Toate discursurile inaugurale - fie că aparþunor politicieni de vază sau unor autorităţi neînsemnate - conţin o chemare bine simţită către tineri şi promisiunea că problemele lor vor fi centrale în activitatea viitoare. E aici şi calcul meschin şi devotamentul faţă de ideal: e important de obţinut susţinerea din partea activă a societăţii, tinerii sunt mobili şi receptivi, activi şi dornici să obţină vizibilitate, dar absenţa experienţei îi face creduli şi uşor de manipulat. După discurs vine realitatea tinerilor, nu altfel decât cea a adulţilor care i-au crescut şi i-au format. Printre ei sunt tot atâtea rele caractere, impostori şi parveniţi ca şi între cei cu părul cărunt şi presupusa lumină ingenuă din ochii lor nu poate molipsi societatea decât în funcţie de criteriile de promovare formulate şi practicate întotdeauna de adulţi. O mişcare cum a fost cea din mai '68 din Franţa, când tinerii au reuşit să se debaraseze aproape complet de tutela adulţilor, rămâne un reper al unei stări de libertate, fără consecinţe practice, nici pentru iniţiatorii revoltei, nici pentru cei care s-au străduit s-o pună între paranteze. Ceva totuşi a rămas: teama de a lăsa ca starea de nemulţumire să evolueze până la divorţul total de partenerii de dialog.
După 68, în Occident, politicile de dreapta şi de stânga s-au elaborat ţinând seama de posibilitatea unei erupţii sociale generate de viaţa rea, dar şi de plictiseala unei vieţi prea bune. De aceea, probabil, discursul adresat tinerilor este adeseori impregnat de un ton linguşitor, promiţând în schimbul adeziunii, totul tuturor.
Ceea ce în politică se poate controla şi sancţiona la patru ani odată se poate verifica în lumea teatrului la afişarea fiecărei distribuţii. Carierele tinerilor talentaţi n-au nevoie de discursuri de încurajare, ci de atenţie faţă de posibilităţile lor de expresie, de consecvenţă şi nu în ultimul rând de măsură în întrebuinţarea lor. Nu mai ştim mare lucru despre mulţi dintre talentaţii din urmă cu zece ani, supraîntrebuinţarea momentului le-a creat un statut rămas fără consecinţe: tânărul devine vedetă înainte de a fi artist. Câteva roluri memorabile - şi diverse - pe o scenă importantă, cronici bune, emisiuni interactive la televiziune, emisiuni de divertisment, film, binemeritată odihnă, prea multă odihnă, dispariţie, roluri de semifiguraţie, unul-două, mai multe şi apoi prezenţa în paginile unde cultura este reflectată sub prisma scandalurilor între artişti şi autorităţi. Altă ipostază: un prim rol principal sub bagheta unui mare regizor cu vocaţie pedagogică, se impune un nume şi apoi alte roluri, cu alţi regizori, mai grăbiţi, unde fondul principal de mijloace dobândit la debut este repetat până devine clişeu, omul e prezent, dar creativitatea e absentă.
în teatru, generaţia de actori numită "de aur" s-a bucurat de şansa coincidenţei cu programul unor regizori importanţi, care i-au purtat din spectacol în spectacol, din provincie în Bucureşti şi din Bucureşti acolo unde se întâmpla ceva important sub raport teatral şi astfel tinerii actori de la sfârşitul anilor '50 s-au împlinit în deceniile următoare prin rolurile maturităţii. Privit retrospectiv, nu debutul simultan al atâtor talente este miracolul, ci faptul că aceste talente nu s-au pierdut din cauza relei voinţe a directorilor sau a neglijenţei regizorilor.
Orice conducător de instituţie promite că-i va lansa şi îi va încuraja pe tineri şi până la un punct toţi se ţin de cuvânt: unii îi consumă ca pe seminţe, îşi fac treaba şi scuipă cojile, alţii le acordă o autonomie nelimitată - fie ea şi motivată prin argumente estetice - alterând până la anulare fie profilul, fie prestigiul instituţiei. Asigurarea unui spaţiu de respiraţie curat pentru tinerele talente nu este un gest filantropic, este, sau ar trebui să fie, colecţia gesturilor şi măsurilor asigurând ecologia sistemului. Faptul că într-o distribuţie figurează actori tineri alături de maeştrii nu e decât un lucru normal, problema e în ce în măsură debutanţii fac faţă dialogului cu experienţa şi în ce măsură expe-rienţa mai este atentă la sunetele proaspete care vin dintr-o nouă percepţie a vieţii şi a gesturilor ei elementare.
încurajarea tinerilor nu se poate reduce la includerea lor într-un program preexistent, ci asigurarea unei zone de comunicare cu ceea ce e în permanentă schimbare şi mişcare. Mesajul generaţiei care va ajunge la maturitate în noul mileniu se zbate de mult să iasă la lumină şi, aşa cum se întâmplă de mult şi peste tot, înaintemergătorii au fost fie neglijaţi, fie sever admonestaţi pentru că vorbesc urât şi se exprimă neglijent. După un asemenea tratament au plecat din ţară creatori interesanţi şi un prim impuls al memoriei îmi aduce la suprafaţă numele regizorului Theodor Cristian Popescu şi al actriţei Cristina Toma. Sunt sigură că lista e lungă şi e simptomatic faptul că zonele fierbinţi ale dialogului se organizează cu precădere în afara cadrului instituţional: Teatrul Act, Green Hours - unde sunt adăpostite o mulţime de producţii independente - Fundaţia Toaca, programul Underground condus de Alina Nelega la Tg. Mureş, precum şi alte iniţiative cu viaţă efemeră (ar fi mai corect de spus cu mai multe vieţi efemere) coagulează energiile creatoare ale tinerilor, dar ar fi incorect să nu observăm că în programul lor coexistă spectacolele ale vanităţilor nesatisfăcute alături de impulsurile realmente novatoare. Nu e grav, cum se spunea în copilărie, urma alege. Uneori rebeliunea anilor tineri este recuperată de instituţia teatrală cu majusculă şi reîntâlnim pe afişul unor profesioniste alcătuiri comerciale pe foştii fanatici ai adevărului crud şi dur.
Cu atât mai meritorie a fost iniţiativa fostului director al Teatrului Odeon, Alexandru Dabija (şi ambiţia actualei directoare, Dorina Lazăr, de a o continua) prin care a pus la dispoziţie scena şi trupa ca poligon de încercare pentru un grup de regizori tineri, cărora li s-a acordat posibilitatea de a propune ce piesă vor, de a-şi alege distribuţia şi de a o pune în scenă fără nici un amestec din afară. Nu toate piesele sunt grozave, spectacolele văzute până acum nu sunt egale ca valoare, nu toţi actorii se simt bine în ambianţele propuse de tinerii directori de scenă, dar cele mai bune montări sunt unite printr-o anume încrâncenare comună, o dorinţă acută de a spune că trăim într-o lume rea, bolnavă din cauza nesimţirii, a surzeniei, a dizarmoniei create de vocile discordante ale singurătăţilor.
într-o ordine a importanţei în semnalarea fenomenului ar trebui spus că mult discutata, pe tonuri plângăcioase, problemă a dramaturgiei originale îşi găseşte o rezolvare firească când materialul dramatic e integrat în semnele de întrebare şi tentativele de răspuns ale viului. Tinerii regizori montează piesele lui Ştefan Caraman, Radu Macrinici şi Valentin Nicolau fără să li se dea indicaţii de la minister şi spectacolele Anei Mărgineanu (Vii şi morţi), a lui Radu Afrim (îngerul electric) şi Alexandru Berceanu (Uzina de plăceri S.A.) au o certă adresă polemică, o vibraţie stenică a nemulţumirii care nu poate să nu impresioneze, dincolo de eventualele stângăcii, de vocabularul de gang, de stridenţele unor accente.
Contactul cu dramaturgia lumii, recuperând ceea ce a fost ocolit în anii comunismului simultan cu piesele scrise recent, poate crea o stare de uşoară confuzie amatorilor de clasificări, dar e benefică pentru publicul care îşi poate verifica disponibilitatea de a accepta complexul de sentimente şi reflexe denumit mentalitatea euro-atlantică. Sunt de remarcat întâlniri fericite (departe de a fi întâmplătoare) cum e aceea dintre regizoarea Andreea Vălean şi piesa Norway. Today de Igor Bauersima, cea dintre regizorul Radu Apostol şi piesa lui Luis Alfaro Drept ca o linie, dintre regizoarea Alina Nelega şi celebrul text al Evei Ensler Monoloagele vaginului. Mai sunt şi altele, dar nu mi-am propus un inventar şi în mod deliberat accept doar ce-mi sugerează memoria spectatorului de teatru care sunt. Şi cu această enumerare ajung la un aspect esenţial - cred eu - pentru credinţa în maturizarea vocilor tinere. Pe vremuri s-ar fi numit policalificare: Alina Nelega şi Andreea Vălean, dar şi Teodora Herghelegiu scriu texte şi fac regie, actriţa Antoaneta Zaharia şi-a scris textul pe care-l joacă (Ziua în care nu s-a întâmplat nimic) actorul Florin Piersic jr. este autor şi unic actant al unui spectacol de excepţie, cum e Sex, Drugs, Rock and Roll. Cred că e mai mult aici decât o simplă dorinţă, firească până la urmă la orice artist, de a se pune pe sine în valoare; e impulsul la fel de firesc de a face auzită vocea unei generaţii, nemulţumită de lumea primită moştenire de la generaţiile anterioare, fără să ştie prea bine cum trebuie să arate lumea unde ar dori să respire şi să creeze.
ibertatea înţeleasă ca spaţiu al responsabilităţii, tinereţea care nu aşteaptă pentru ideile ei noi încurajări din partea celor îngrăşaţi de pe urma ideilor vechi, creatorul de teatru complet, cu un bagaj intelectual complex, gata să treacă oricând din scenă în culise şi invers, sunt tot atâtea semne ale speranţelor pentru viitor.
Nu mi-au plăcut integral toate spectacolele pomenite aici, m-au impresionat prin complexitate şi subtilitate multe alte montări pe care nici nu ştiu cărei generaţii să le atribui, dar am simţit nevoia să scriu despre vocile tinere ale teatrului românesc pentru că m-a tulburat foarte mult o replică a personajului imaginat de Alina Nelega (Euri), o fată trădată de oameni şi de ea însăşi: "Nu se poate ca viaţa să fie doar atât".
