Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Poezii:
VIZUINA sau DUMNEZEU PLICTISIT de Gellu Dorian


Nu toţi cei care privesc printr-o fereastră văd acelaşi

lucru,

dincolo este o lume care dispare în paharul gol al însetatului, aici chiar băutorul de absint dispare în sine aşa cum fac norii deasupra unui oraş, femeia stă la creştetul bărbatului în timp ce Dumnezeu iese din trupul acestuia şi se face şi el

nevăzut -

(scriu la marginea patului chiar despre acest lucru, nu sunt văzut de nimeni, rîndurile dispar şi ele, unul după altul, bărbatul nu se mai trezeşte în trupul femeii, ziua ei se dilată,

ziua lui se face turlă de biserică din care ies pe rînd toţi

cei care

au stat şi m-au numărat de cîte ori mă pierdeam în aceste versuri,

aşa cum fac norii deasupra unui oraş, mulţi dintre cei care privesc se adună în setea mea, mai ales femeile cărora nu le-am desfăcut nasturii la

timp

şi au îmbătrînit în aceleaşi rochii

pline de flori acum şterse

ca de pe un prosop de vase desenele ţesute

cu o mie de ani în urmă,

aşa cum sunt norii deasura unui oraş mort) -

nici Dumnezeu nu se mai întoarce în casa din care a

fost izgonit,

umbra lui nu se mai vede, respiraţia lui nu se mai simte, aerul duhneşte mort în cerul gurii închise -dar nu toţi văd acelaşi lucru, deşi privesc în aceeaşi

direcţie:

eu văd cum se pierd norii,

femeia vede cum Dumnezeu iese din trupul bărbatului,

bărbatul nu mai vede pe nimeni,

toţi cei din preajmă văd un bîlci prin care se plimbă fără

noimă

lumea, haine bătute de vînt într-un magazin second hand -

(dacă toată imaginea pe care o redau acum

apare ca o pată pe un cer senin,

cine sunt aceşti oameni

ai căror ochi cară lăzi pline de rugină,

ai căror ochi sunt ca nişte tomberoane în care caută

mîinile lor

crescute pe alte trupuri,

aşa cum fac norii deasupra unui oraş,

cînd trupul bărbatului se ascunde în trupul femeii

care-l vede pe Dumnezeu ieşind chiar prin acei nori

pe care numai eu îi văd) -

nu toţi cei care privesc,

aşa cum privesc eu într-o gară călătorii care dispar într-o

vizuină şerpuitoare, văd aceiaşi oameni din care dispare Dumnezeu, fie că şi-a terminat treaba acolo, fie că nu mai are ce salva din ruina acelei femei din care

toţi au ieşit
şi acum toţi o uită,

ca într-o cîrciumă gura însetată şi plină de aer leşios, aşa cum sunt norii deasupra unui oraş din care au rămas doar ruinele -

(numai eu le aşez aici piatră cu piatră,

pas risipit cu pas risipit,

stradă cu stradă,

om cu om,

ochi cu ochi,

ca într-o casă în care bărbatul lăsat singur se pierde în

trupul

lui Dumnezeu care pleacă, numai eu fac gesturi de disperare, în urma mea nu rămîne decît cerul bătut de nori prin care nu se mai vede nimic, femeia stă în varul pereţilor şi întreabă, numai eu ştiu să-i răspund, dar zac singur într-o bodegă în a cărei turlă bat

clopotele

şi strana de mult a tăcut) -

nu, desigur, nu toţi cei care privesc acelaşi cer prin

fereastra

prin care dispar

văd acelaşi lucru -

ochii se fac luminiţe prin oraşul deasupra căruia norii se

cern,

femeia mă ţine în braţe aşa cum scriu

pe imaginea ei toate aceste rînduri ca într-un tatuaj decupat de pe pielea de sub care Dumnezeu a ieşit pentru ultima oară,

nici el nu mai poate suporta fărămiţat în ochii celor care-l privesc

prin sita prin care el i-a cernut,

plictisit ca o umbră sub haine de împrumut,

om ca toţi oamenii

se face nevăzut şi nevăzut rămîne -

(această imagine stă ca o fotografie între alte o mie de

fotografii,

nimeni n-o vede,

nici măcar eu, care am descris pînă acum orice detaliu din această vizuină în care s-a ascuns Dumnezeu ca în carcasa unui om oarecare, poate fi chiar trupul femeii care-şi lasă bărbatul răstignit

pe uşa de la ieşire

plin de cuie şi sînge,

poate fi chiar bărbatul care-şi udă buzele cu o cîrpă

înmuiată-n oţet

întinsă de o mînă nevăzută, poate chiar mîna lui Dumnezeu, ca ultim gest,

după care dispare în timp ce eu redau aici fiecare

detaliu

ca pe un cer senin amintirea unor nori şi ei dispăruţi) -

acum este atîta linişte aici, încît paharele şoptesc la gura-nsetatului ai cărui ochi adună toate imaginile pe care nu toţi le

pot vedea

chiar dacă ochii lor curg peste ele ca ploile peste oraşul dispărut în cer -

(închid paginile şi dispar, plictisit

ca sîngele în trupul altui om care ar fi dorit să vadă totul

şi nu mai vede nimic).