Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Vitalitatea textelor vechi de Cornelia Ştefănescu


Înainte de a descrie ediţia Texte uitate – Texte regăsite, cuprins şi alcătuire ce vin să ilustreze direct ideea vitalităţii textelor vechi, folosesc prilejul să reproduc o secvenţă de comentariu. Am gă-sit aici, ca într-o oglindă, tot ce gândisem de ani buni despre literatura noastră veche, mereu cu părerea de rău de a mă fi menţinut doar pe poziţia cititorului prudent entuziasmat. Ceea ce nu aş traduce cu neîncredere sau teamă, ci dimpotrivă. Cu neîndeajunsa mea pregătire să contribui la demonstrarea şi prelungirea prin cercetare, a valabilităţii ceremonialului de argumente, dezinvolt rostit de specialişti, în stare să le fi nuanţat prin maturitate, opţiunea orientării: „Manuscrisele româneşti cuprind file surprinzătoare prin diversitatea tematică şi extinderea temporală sau geografică a legăturilor culturale pe care le mărturisesc. Pentru cititorul obişnuit (care nu este preocupat de filiaţia manuscriselor, de istoria limbii, de complicatele drumuri ale evoluţiei temelor şi simbolurilor), conţinutul copiilor făcute cu mâna până către mijlocul secolului al XIX-lea rămâne viu prin frumuseţea indefinibilă a imaginilor, a «asemănărilor neasemenea» şi prin suflul de vechime pierdută în timp al credinţelor.”

Cu acest paragraf îşi începe Cătălina Velculescu studiul său, serioasă aprofundare a unui material care restituie strălucit Bibliotecii Academiei Române transparenţa şi sensul său revelator de date şi idei. Studiul introductiv la textele editate, cuprinse sub titlul Pentru fulgere şi tunete cum să fac. Odată cu citarea numelui său, enumăr şi pe ceilalţi semnatari ai ediţiei. Cercetători, ca şi Cătălina Velculescu, de foarte multă vreme specializaţi în istoria literaturii române vechi, Adriana Mitu şi Andrei Nestorescu, dar şi mai tinerii, deja cu experienţă, Silvia Marin-Bartutcieff şi Manuela Anton.

Ediţia este formată din cinci compartimente distincte. Esenţialmente colectivă, caracter de la bun început evidenţiat de „Cuprins”, ediţia se constituie ca o unitate prin decupajul de probleme care le multiplică perspectiva şi convergenţa, prin oficiul de clarificare şi de cumpănire, căruia nu-i lipseşte subtilitatea înţelegerii, dar care se justifică totodată, prin informaţie, obiectivitate, siguranţă. Aici este de salutat intimitatea răbdătoare, transformată în pasiune, cu bibliografia, românească şi străină, comasată în partea de subsol a paginii. Loc unde se reface sub un control riguros itinerarul critic pe marginea tuturor lucrărilor semnalate.

Debutul volumului îl face Silvia Marin-Barutcieff cu Viaţa Sfântului Hristofor. Viaţa desfăşurată în plăsmuirea sa tipografică, pe măsura unui adevărat spectacol. La punerea lui în scenă a contribuit autoarea studiului introductiv şi a alcătuirii din iconografie si text a manuscrisului, manuscrisul Proloagelor de la Tatina. Aici, ni se spune, că este semnalată pentru prima dată, în dreptul zilei de 9 mai, viaţa Sfântului Hristofor. Ni se mai spune ce a determinat compararea cu Proloagele lui Dosoftei, cu atenţie deosebită asupra unităţii de conţinut între manuscrisul 339, de la B. A. R. şi ediţia lui Dosoftei din 1682-1686. Descrierea fizică a Sfântului, însemnele sale identificatoare, mitul, cultul, sensibilitatea oamenilor secolului al XVIII-lea şi inventivitatea populară şi artistică faţă de universul terifiant şi sensibilizarea la Fantastic a omului tuturor timpurilor. Informaţiile sunt adunate şi transformate în unitate datorită Bibliografiei. Altfel valoroasă este atestarea alcătuirilor rezultate din cercetarea personală a autoarei. De la cercetarea, pe de o parte, la faţa locului a mânăstirilor, bisericilor, schiturilor din Oltenia, veritabilă contribuţie românească la iconografia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, raportată la simbolistica europeană. Iar pe de alta, la o cernere a valorilor pană la contribuţia de fond de tipul: influenţa cultului la noi a Sfântului Hristofor este anterioară dominaţiei austro-ungare în Oltenia (1718-1739) faţă de Mânăstirile Hurezi şi Polovragi, datate prima la 1682-1694, a doua la 1703.

În ordinea sumarului ediţiei, urmează textul Pentru fulgere şi pentru tunete cum să fac. Cătălina Velculescu anunţă în „studiul introductiv” că tot interesul îi este îndreptat spre texte diferite unele de altele, a căror alăturare în paginile ediţiei este determinată de răspunsurile la întrebările privitoare la fulger, tunet, trăsnet. Diferenţa apare încă de la enumerarea lor de către semnatara ediţiei: scrierile din aşa-numitul tip pravilă; Întrebări şi răspunsuri (forma compozită publicată de Alexandru Ciorănescu); Întrebările lui Iazimir cu Panaiot Filozoful; Întrebările lui Epifanie către Andrei [Salos].

Cercetarea şi-o doreşte continuată în câteva direcţii: „sursele diferitelor tipuri, până la atingerea originalului traducerii; copişti şi cititori români, circulaţia manuscriselor, rezultatele copierilor succesive; dacă există paralele între texte şi mărturiile orale” .

Rar mi s-a întâmplat să întâlnesc un comentariu de asocieri, de speculaţii filosofice şi filologice, de identificări constituit în formulări de stricteţe matematică, în acelaşi timp sinteză vie, de o paradoxală coerenţă. Textul studiului introductiv se impune printre altele, prin reevaluări şi confruntări orientate spre convergenţa cu contemporaneitatea. Mişcarea Cătălinei Velculescu printre manuscrise exprimă o confortabilă mişcare între simplu şi compus, cum ajunge, de exemplu, să detecteze despre pravila lui Matei Basarab – în cazul identificării anumitor întrebări şi răspunsuri, dar şi a identificării copistului valah din secolul al XVIII-lea cu preotul Ioan Bărbătescu, călugărit cu numele Ioachim; identificarea copistului Andronachi Berhecianul. Interesul lor constând nu numai în faptul copierii, ci în copierea nemecanică. Cătălina Velculescu menţionează intervenţia lor şi calitatea acestei intervenţii când foloseau textele scrise dar şi naraţiunile din cultura orală.

Cercetarea pe teren, la Porţile de Fier îmbogăţeşte informaţia cu mărturiile folclorului contemporan.

„Omul ca iarba, zilele lui...” îşi intitulează Adriana Mitu cercetarea apelând la un Psalm al lui David, descoperit în manuscrisul miscelaneu nr. 1667 de la B. A. R. Îl studiază şi în el descoperă motto-ul. Aici l-a descoperit ca motto. Şi în acest caz, identic cu celelalte cercetări, teritoriul cucerit prin bibliotecă este stimul şi reper. Studiul şi ediţia privesc o carte de înţelepciune românească originală de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aşa cum îl şi pune în valoare Adriana Mitu în parantezele titlului.

Contribuţia Adrianei Mitu îmbină rigoarea informaţiei cu judecata disciplinată, eleganţa şi autoritatea expozeului privind Cuvântul de îngropare a lui Ştefan, panegiric însoţit de istoricul publicării, cu trimitere la Mihail Kogălniceanu şi la Lepturariul românesc al lui Aron Pumnul, dar şi la enunţarea atribuirilor, cu citarea numelor lui Antonie Sion, B. P. Hasdeu, Iorga, Bianu, Ovid Densusianu, Sextil Puşcariu, Dan Mănucă, şi cu citarea aprecierilor, printre care aceea a lui Mihai Emiescu „model de elocinţă românească”.

Adriana Mitu oferă textul „primului pamflet de proză din literatura română”, cum defineşte Cuvântul unui ţăran către boiari, semnalând problemele cu cenzura, menţionate de Kogălniceanu, când intenţionase a-l publica în „Arhiva românească”. La fel şi în Epistola către Evagoras pentru cinste, publicată doar de Kogălniceanu, sub acelaşi semn al cenzurii. Corespondenţie între doi streini asupra obiceiurilor Moldovei şi a Ţării Munteneşti este un text care prilejuieşte Adrianei Mitu identificări de personaje şi verificarea originalităţii celor cinci cărţi de înţelepciune, „poate prima din literatura noastră scrisă după modelul celor din Occident” şi care „nu pot fi abordate separat”. Un tot, ce verifică pe spaţiul circumscris al literaturii vechi, aspecte ale personalităţii umane, pe fondul argumentaţiei istorice şi mitologice. Avansarea studiului, din aproape în aproape, aseamănă cercetarea cu o apă care îşi face loc, ocoleşte piedicile, se învolburează şi se lasă dusă de şuvoiul nevoii de cunoaştere şi aprofundare.

Mai sever distanţată de textul avut în vedere este Manuela Anton în Manualele şcolare ca pregătire a orizontului de aşteptare pentru cititorii români din secolul al XVIII-lea. Fondul istoriei îşi spune cuvântul, autoarea studiului şi editoarea acestui capitol „străduindu-se”, cum îşi anunţă demersul să desprindă şi să precizeze „transformările structurilor de învăţământ primar ortodox în limba română din Imperiul habsburgilor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea”. Drumul cercetării nu este uşor, avansarea fiind proiectată pe studierea documentelor de politică internă a curţii vieneze, a programului de învăţământ obligatoriu promovat de Maria Thereza şi de Iosif al II-lea, ce a ales pentru volum din variantele mai clare ale traducerii din limba germană şi din germană în sârbă şi apoi în română, din manuscrisul român 280, şi din fondul de carte veche românească, 614 şi 519. Printre multe observaţii de valoare, ţin să semnalez în preocuparea Manuelei Anton pentru identificarea „surselor de emitere” a anumitor tipuri de manuale pentru a răspunde întrebării „unde” şi „cine era interesat de a promova un anume fel de cunoaştere”, în epocă.

Numai dacă aş semnala că „Retorica” lui Ioan Maiorescu este un text necunoscut, până nu de mult ignorat, greu de condiţiile epocii paşoptiste, ca ideologie, şi ca problemă a influenţelor exercitate asupra limbii şi culturii noastre. Rară sensibilitate a textului faţă de terminologia modernă de specialitate, neuitând a semnala calitatea celor de mai sus prin perspectiva vocaţiei de profesor a lui Ioan Maiorescu, şi încă aş găsi în cercetarea lui Andrei Nestorescu o înaintare în reînnoite revelaţii. El publică Retorica în versiunea seminaristului Ioan Cernătescu, unica păstrată, îi urmăreşte cursul achiziţiei, locul dosarului publicat de V. A. Urechia. Cu elementele pe care le deţine, construieşte portretul dascălului, mare admirator al culturii latine, al limbii germane şi al „virtuţiilor stilului românesc”, bazat tocmai pe modelul clasicilor. Grija editorului faţă de text îi dezvăluie, fără exagerare, iubirea textului.