Multe lucruri s-au petrecut în timpul şederii lui Szajna la Bucureşti, cu ocazia Festivalului Măşti europene la Masca, multe lucruri am aflat de la el pentru că era un om vorbăreţ, deschis, prietenos.

La Ambasada Poloniei la Bucureşti, Excelenţa Sa ne-a oferit o băutură fabuloasă, aşa numita "câine turbat", o combinaţie de vodcă, sirop de căpşuni şi Tabasco, absolut senzaţională, iar Szajna a regretat pe loc vârsta, prevenindu-ne că nu poate rezista mai mult de câteva zile. Am râs cu toţii, iar el s-a apucat să ne povestească despre lagăr, despre ziua în care viaţa i-a revenit de drept, odată cu eliberarea, despre gândurile sale care l-au ţinut în viaţă, care l-au făcut să reziste.
- Am visat mereu, spunea, am visat mereu că sunt liber, că voi fi liber, că voi putea fi liber ca înainte.
- Şi, l-am întrebat?
- Nu s-a mai putut, clipele acelea îţi omoară până şi libertatea. Rămâi singur, cu gândurile tale, cu speranţele tale, dar singur, iar lumea este un loc al bucuriei de a fi cu ceilalţi.
- Ai putut îndura asta?
- Multe poate îndura omul.
- Ştiu.
- Ceva, însă, m-a urmărit şi cred că mă va urmări până la moarte.
- Ce, Josef, l-am întrebat văzând că tace şi că este cu gândul undeva departe.

După o pauză interminabilă, a scuturat uşor din cap, ca şi cum dorea să alunge cine ştie ce gânduri neplăcute, s-a uitat lung la mine şi mi-a povestit că a avut într-o noapte o foarte ciudată viziune. Se făcea că urca un munte, dar nu un munte adevărat, era parcă unul făcut, unul construit anume, căci, la fiecare pas se auzea din pământ, de sub tălpile sale, câte un geamăt, câte un oftat, aşa ca o eliberare de sub povara unei imense greutăţi.

S-a trezit pentru prima oară după mulţi ani cu sufletul împăcat, căci găsise soluţia pentru ca imensa sa bunătate să se poată revărsa asupra oamenilor care, din fericire, nu aveau să mai cunoască ororile războiului şi ale monstruozităţilor pe care acesta le poate aduce. Găsise formula miraculoasă pentru ca oamenii să-şi amintească, să nu uite, dar să poată, în acelaşi timp să trăiască în pace şi linişte, aşa cum visa în nopţile din lagăr, în nopţile acelea în care viaţa nu însemna decât puterea lui de a zbura cu gândul dincolo de toate opreliştile lumii. Trebuia să poată construi un munte, dar nu unul oarecare, mai construiseră oamenii şi "muntele leului" la Waterloo dar acolo nu se ştia dacă era pentru victoria aliaţilor sau pentru neşansa Napoleonului, nu, el trebuia să se gândească la un altfel de munte. Unul care să aibă în pântecele său stânci imposibil de mutat, imposibil de distrus, un munte pentru eternitatea unei omeniri atât de greu încercate.

S-a chinuit mult, a căutat formule dintre cele mai stranii, dar nimic nu ducea către ceea ce simţea că trebuie să fie muntele său.
într-o noapte l-a văzut pe Dumnezeu.

- De ce te chinui, Josef, l-a întrebat El?
- Nu ştiu cum să fac muntele acela.
- Ce ai tu pe inimă acum?
- Am o piatră, Doamne.
- începe cu ea.
S-a trezit brusc, în sânul celei mai puternice fericiri.

- Dragul meu, mi-a zis, nici când am ajuns în ferma aia, după ce am plecat din lagăr, nici când am mâncat primii cartofi ai libertăţii mele, nici atunci nu am fost atât de fericit ca în clipa când m-am trezit din acest vis minunat.

- De ce?

- Găsisem soluţia, Dumnezeu mi-a arătat formula muntelui la care visam. Va fi un munte realizat din "pietrele de pe inimă" ale celor care vor trece pragul Auschwitzului. Un munte din pietre de pe inimă, te gândeşti, este o chestie, nu-i aşa?

- Şi, l-ai construit? Este un vis superb, un vis cu adevărat mare.

A tăcut iarăşi, a tăcut mult şi am avut impresia că se stăpâneşte cu greu să nu scoată o lacrimă. M-a privit îndelung, de parcă vroia să se convingă că are în faţă un om în care poate avea încredere, căruia poate să-i încredinţeze o taină aflată de el după mult chin, după o viaţă de privaţiuni şi de încercări. După multe minute, când părea că renunţase să mi se mai adreseze, mi-a şoptit:

- Visele mari sunt pentru Dumnezeu!

S-a adreat oficialităţilor poloneze, care au tăcut o bună bucată de vreme, au vorbit o altă bună bucată de vreme, au decis o şi mai bună bucată de vreme că ar fi bine să se facă aşa ceva, dar începutul s-a lăsat aşteptat şi anii au trecut, aşa cum ştiu ei să treacă.

- Nu voi vedea muntele, mi-a spus, dar, dacă ai să vii vreodată pe acolo şi dacă ai să simţi că ai o piatră pe sufletul tău, aşeaz-o lângă celelalte pentru mine.

- Aşa am să fac Josef!

L-am văzut ultima oară la Institutul Cultural Polonez la Bucureşti. Se pregătea să plece - fusese invitat la Bucureşti de Marina Constantinescu la Festivalul Naţional de Teatru - era bucuros că se întoarce acasă la el, era bucuros că putuse veni, am vrut să fac planuri dar m-a oprit spunându-mi că planurile au şi ele ceasul lor.

Ne-am îmbrăţişat lung, aşa ca pentru totdeauna.

Am pus mâna pe clanţa uşii şi am vrut să fug, de parcă presimţeam că n-o să-l mai văd. Mi-a strigat:
- Mihai, să nu uiţi că toţi avem o piatră pe suflet şi ce minune de lume ar putea fi aceea în care sufletele nu mai sunt atât de apăsate! Când ai să vii, adu-o cu tine şi las-o pentru totdeauna!

Dragă Josef,
Am, aşa este, am nu una ci multe pietre pe sufletul meu, cu unele mai stau de vorbă din când în când, pe altele mă fac că nu le ştiu deşi le îndur greutatea. Am să vin acolo şi am să le arunc pe toate şi Doamne, ce munte aş putea face numai eu!

Este adevărat că visele mari sunt hărăzite doar lui Dumnezeu, dar ai acum şansa de a-ţi revendica direct de la El muntele pe care îl meriţi cu atâta prisosinţă!

Nu am putut continua scrisoarea mea imaginară, nici nu ştiu dacă ar fi important să o termin. Avem fiecare un drum, avem fiecare un destin şi avem, fiecare dintre noi avem câte un prieten pentru care ar merita să aruncăm pietrele de pe inimă. S-ar ridica un munte care ar rivaliza cu visul Babilonului, şi mă gândesc că Dumnezeu ar putea accepta aşa ceva.