Sorin Lavric: Domnule Nemoianu, cînd v-am întîlnit în vară la Facultatea de Teologie Catolică, îmi spuneaţi că ritmul vieţii bucureştene, agitat şi superficial, vă tracasează, şi că abia asteptaţi să vă întoarceţi în America, la deprinderile mai aşezate ale etosului de peste ocean. De aceea vă întreb: nu vă apucă uneori teama că lumea occidentală se duce de rîpă, că ceva iremediabil funest se petrece cu tiparul valorilor creştine? Nu vă apucă nostalgia după farmecul intelectualilor de altădată?

Virgil Nemoianu: La mai multe întrebări se cuvine să dau mai multe răspunsuri. Întîi: nostalgia e nostalgie. Gîndul la trecutul juvenil e totdeauna selectiv, păstrăm în minte mai ales lucrurile frumoase şi plăcute. România, mereu etichetată de „ţară înapoiată”, se bucura tocmai de „avantajele înapoierii”. Adică păstra (chiar şi după 1950) cîte ceva din secolul XIX: admiraţia pentru cultură, iubirea frumosului, delectarea cărţilor, a muzicii, a artisticului, lungile întîlniri sfătoase şi imaginative, căldura relaţiilor umane. Cum să nu regreţi toate acestea, mai ales cînd esti plonjat într-un mod de existenţă radical alienant, „singur în cosmos”, cum zicea un mare romancier american. Vezi, eu în decursul vieţii mele am trecut brusc de la mijlocul secolului 19 (cum mi-era viaţa provincial bănăţeană, în universul bunicilor mei, centraleuropeni, vienezo-habsburgici) la mijlocul secolului 21: pe alt continent, într-o eră postmodernă, în lumea virtualului, a vitezelor accelerate. Acum am ajuns că aproape să prefer contactele prin ordinator celor directe, fizice. E un salt de două secole într-o singură viaţă de om. Şi atunci judecăţile mele, stările mele de spirit? Ele se schimbă de la săptămînă la săptămînă! Foarte, foarte adesea judec precum sugerezi: gîndul mă duce la analogiile cu finele Imperiului Roman, cu barbarizare, cu supremaţia statului, mă simt înconjurat de corupţie şi hedonism grosolan, de supremaţia relativismului, contemplu amurgul spiritualităţilor, semnalele apocaliptice. Alteori atribui însă astfel de reacţii propriei mele avansări în vîrstă. Atunci (re)descopăr normalitatea vieţii de zi cu zi, mă îndeletnicesc cu reparaţii la baie şi la acoperişul casei, mă dedau la lecturi reconfortante, la încîntari muzicale şi vizuale, mă preocup de controale medicale reuşite sau biruitoare, salut putinţa de a mă izola de veştile zilei, menţin contacte rare. Atunci îmi zic: nu, nu e totul pierdut, suntem încă departe de asta. Apoi însă revin din nou gîndurile întunecate şi-mi spun: aşa cum s-a năruit Imperiul Sovietic, peste noapte, fără previziuni prea limpezi, aşa va colapsa şi civilizaţia apuseană. Apoi iarăşi mă întorc la consolări filozofice şi religioase: în fond pe lumea asta totul e trecător, suişuri şi coborîşuri au existat mereu, orice cultură îşi trăieşte viaţa şi apoi îşi dă obştescul sfîrşit, de ce să fie acum altfel, de ce să mă necăjesc pentru atîta lucru? Intru în starea de spirit a dragului meu Jean d’Ormesson, al cărui ultim roman autobiografic îl citeam mai acum vreo opt săptămîni, şi mă delectam (cu mirare aproape!) de seninătatea sa solară, calmă, de capacitatea sa de a selecta binele acestei lumi şi blîndeţea zîmbitor/iertătoare a Creatorului ei. Deci cam aşa aş putea rezuma lucrurile.

Romanul autobiogafic al lui Jean d’Ormesson mi-a amintit de Castele în Spania, un volum tot autobiografic, semnat de Petre Sirin, cu deosebirea că seninătatea solară a francezului lasă loc aici pasiunii arzătoare pentru muzicologul Mihai Rădulescu.

L-am cunoscut pe Petre Sirin destul de bine şi am fost de mai multe ori la ei în casă. Om binevoitor, jovial, rafinat estet, religios. Convieţuia cu un om al cărui nume nu mi-l amintesc, scund, tăcut, zvelt şi atletic, banal la chip. Dar şi cu mama lui, mare, grasă, cultivată, tolerantă, gospodină. Erau două camere dintr-un apartament boieresc (împărţit acum la mulţi chiriaşi), cu tavane înalte. Odată (scurt înainte de plecarea în Vest) dormea acolo pe o saltea pe podea şi Gigi Tomaziu, figură aristocratică, apropiat cîndva de Enescu şi de Titulescu. (Se bucura că începe să citească un James Bond). Într-o seară prea lungă, alcoolică, m-am lăsat antrenat şi printre altele am recitat versuri ruseşte (Lermontov, etc. – eu sunt filorus şi azi), mama lui a început să lăcrimeze. La o Înviere, la bisericuţa Bucur (eu eram cu Irinel şi Doinaş), Pierre a venit cu un mic şi frumos vas de pămînt, popular, spre protejarea lumînării contra vîntului; mi s-a părut ceva ultra-estetizant.
Pe Mihai Rădulescu de asemeni l-am cunoscut bine, aveam o părere excepţională despre el, justificată, cred. Despre cultura enormă, rafinat, vesel şi sigur de sine, cu multă tărie lăuntrică. Din grupul respectiv puteai să-l numeşti şi pe Radu Ionescu, critic de artă, îl socoteam cel mai frumos tînăr intelectual din Bucureşti. Se zvonea uneori că ar fi fost „Giuvanul“ academicianului George Oprescu. De un snobism extraordinar, de o eleganţă impecabilă. Îi cunoşteam prin Nego; îmi plăcea să-i frecventez, găseam acolo o atmosferă de solidaritate, dar şi de libertate lăuntrică; era ca o insulă extra-teritorială. Deşi nu aveam de fel înclinaţiile lor.

Să zăbovim asupra lui Mihai Rădulescu, al cărui volum memorialistic, Jocul cu moartea, în loc să mi-l limpezească, mi l-a preschimbat pe autor într-o enigmă. Cred că el i-a sugerat lui Noica ideea că bărbatul superior are o tentă apăsat androgină, spiritul viril păstrînd ceva din elementul efeb (prin excelenţă băieţesc) şi deopotrivă din elementul nubil (prin excelenţă fecioresc). Mi-e greu să intuiesc ce liant îi putea aduce împreună pe Noica, filosoful limfatic, şi pe Mihai Rădulescu, muzicolog cu har.

Mihai Rădulescu, departe de a fi fost un simplu meloman, era recunoscut neoficial drept cel mai bun critic muzical din România la ora respectivă. Sava, Hoffman, chiar şi tînărul, ascendentul şi mult-popularul George Bălan recunoşteau (deschis sau numai în sinea lor) acest lucru. De altfel Mihai era şi interpret în una din orchestrele mai modeste ale Bucureştilor. Uite, nu ştiu care era originea sa socială, dar avea ceva aristocratic în el, pe de o parte era manierat şi binevoitor, distins-surîzător, iar la un nivel mai adînc avea o tărie cavalerească. În fond chiar şi actul sinuciderii este indicativ, nu? Adaug un mic articol despre „Mozart în Transnistria”, cu totul vag mi-l amintesc, foarte tînărul muzicolog era în concentrare, cred ca apăruse articolaşul în „Revista Fundaţiilor”. (Mă rog, indiferent de memoria mea, s-ar putea spune că tocmai aceste duble calităţi personale erau transferate teoretic în forma şi formularea despre care întrebi; cel puţin aşa îmi vine mie să speculez). Mai era însă şi altceva. Mihai Rădulescu avea o gîndire nu numai de intelectual, ci de filozof, inclusiv cunoştinţele efective de care dispunea. Negoiţescu (tip ultra-orgolios) îl recunoştea drept egalul său mental, lucru rar. Or, eu cred că, de aici pornea legătura cu Noica şi cu cercul său. Evident nu cunosc detalii (printre altele: eram mult prea tînăr pe atunci). Dar am convingerea că Noica, Paleologu şi alţii de acolo simţeau că era substanţială contribuţia lui Mihai; iar discriminări sexuale nu prea aveau cum să existe. Că doară pe-atunci discriminari ideologico-sociale erau, har Domnului, suficiente, cu vîrf şi îndesat, nici nu mai era loc pentru altele, suplimentare. Iar apropierea lui Mihai de ei, zic eu, tot cam speculativ, mai venea şi de acolo că în România anilor ‘50 multe posibilităţi de a te zbengui pe tărîmul filozofiei nu prea aveai la dispoziţie.

Pomeneaţi de Negoiţescu. L-am privit mereu ca pe o figură atipică în lumea criticilor, graţie formidabilei culturi filosofice: lecturi la sursă, cu precădere în germană, acces la bibliotecile săseşti, cîte mai existau în anii ‘40-‘50 în Cluj sau Sibiu. Locul îi era mai degrabă în universul ideilor decit în cel al istoriei literare. M-a uimit în volumul de corespondenţă cu Radu Stanca tonul condescendent cu care vorbeşte de Blaga, alături de o anume maliţie ivită din neputinţa de a comunica cu filosoful.

Aproape că-mi vine greu să vorbesc despre Negoiţescu. El mi-a fost extrem de apropiat, aş putea să-l socotesc un fel de mentor. Biblioteca sa, bibliotecile sale aveau drept bază colecţia tatălui său, cumpărări masive franco-germane (precoce lansate), recuperarea de cărţi din vandalizarea colecţiilor de la şcolile multi-centenare greco-catolice şi altele. Risipită după arestarea din 1961, a fost refăcută (deci a doua), pierdută prin exil, refăcută (deci a treia) la Köln şi München (şi-a însuşit-o ziaristul Hurezeanu). Dacă Manolescu a fost figura cea mai influentă şi orientativă a criticii române din anii comunişti,eu cred că Negoiţescu rămîne cel mai bun critic, sigur şi prin injecţia de filozofie de care vorbeşti. Scriitura lui e de mare splendoare estetică, dar la lectură e dificilă, deci nu s-a putut bucura de succes de public pe scară largă. Dar capacitatea sa de a se introduce în chiar inima autorilor rămîne miraculoasă, la fel ca putinţa de a scotoci şi a da la iveală nestemate neaşteptate, chiar la scriitori de incertă valoare. Ironia şi buna sa dispoziţie erau inegalate.
Faţă de Blaga poziţia cerchiştilor era mai ales cea a unor elevi poznaşi. Erau foarte intimi, de aici prezumţii ştrengăreşti (nu dispreţ). Student, Nego îl însoţea respectuos pe Blaga pe coridoare spre sala de curs, discutînd împreună, iar la uşă îl saluta la fel de respectuos şi îl părăsea: nu venea să-l asculte. (Acuma, ce-i drept, nici Blaga nu se dădea peste cap: mai toate cursurile sale erau, pur şi simplu, lecturi ale cărţilor scrise şi tipărite.) Dar Nego, la fel ca prietenii lui, i-au rămas în sinea lor extrem de loiali lui Blaga şi familiei. Loialitatea asta se exprimă în soiuri diferite: emulaţie invidioasă, dîrză, la Doinaş, ardoare de discipol la I. D. Sârbu, humor ludic la Radu Stanca şi la Nego, ş.a.m.d. Mai era un aspect aici, în ce-l priveşte pe Negoiţescu: era cosmopolitismul său feroce. Urmarea era că îl percepeau mulţi ca „străin”, ca „om din afară”. (Simpatiile lui mergeau spre Paleologu, mai curînd decît spre Noica.) De fapt mie mi s-a părut că niciunde n-a fost mai liniştit şi mai fericit decît la München: părţi mari din capitala bavareză semănau cu o Transilvanie idealizată, la nivel mai înalt; acolo, destul de singuratic, Negoiţescu se simţea ca acasă. Nu e doar părerea mea. Oameni ca Mariana Şora, Matei Călinescu, Ionel Vianu aveau cam aceeaşi impresie. „Cosmopolitism” relativ: Nego nu era prea în largul său în cultura anglosaxonă, cu atît mai puţin în cea afroasiatică. Cosmopolitismul său pornea dinspre Europa Centrală şi ajungea pînă în lumea romanică şi germanică. Da, Negoiţescu este în adevăr „atipic” (cu totul de acord în această privinţă), dar vrînd – nevrînd rămîne o figură glorioasă a intelectualităţii române.

Dacă München-ul era pentru Negoiţescu un Ersatz de Transilvanie, dumneavoastră în ce oraşe ale lumii v-aţi simţit „zu Hause“? Fireşte, altele decît Bucureştiul natal. Nu vă ascund că mi-e anevoie să vă asociez imaginea cu o localitate din SUA în care, pe deasupra, vă simţiţi ca într-o „Heimat“.

Am să-ţi mărturisesc ceva care nu-mi va atrage niciun fel de simpatii de niciunde. Şi anume că prea grozav nu m-am simţit nicăieri, nici în România, nici în America. Să explic printr-un exemplu. În vara lui 1978 ne mutam din California în Ohio, în oraşul Cincinnati, la universitatea de acolo. Traseul de trei săptămîni de-a curmezişul Americii într-un hîrb de automobil (de fapt extrem de elegant la origine) a fost colosal, memorabil. Ajunşi la punctul final, la ţinta peregrinărilor, ne-am aflat într-un „townhouse” modern şi curat, pe trei niveluri, deci spaţios, dar gol, mobila urma să sosească mai încolo. Eram obosit şi deprimat, aproape de lacrimi. Am început, era în amurg, să despachetăm, am aşezat pe o masă lîngă geam ceva cărţi şi dosare, brusc m-am înseninat: eram la mine „acasă”, acolo, între acele cărţi şi hîrtii. Deci cam aşa e cu „Heimat”-ul meu, în birou, între uneltele mele de lucru. (În treacăt fie spus, Cincinnati s-a dovedit un oraş agreabil şi plicticos; cel mai frumos lucru erau cimitirele impozante şi spaţioase, numai la New Orleans am văzut unele mai frumoase, deoarece ale Parisului sunt istoric profund impresionante, dar estetic neplăcute, aglomerate) Din locurile vizitate? Poate cel mai bine m-am simţit acum vreo doi ani în Alsacia, satele ca cele transilvane, dar la nivel mai ridicat, lumea cumsecade şi aşezată, clima dulce, clădiri ca-n Europa Centrală. (Ah, n-am stat decît o săptămînă). Enorm mi-a plăcut în insulele Azore, dar greu m-aş fi acomodat pe termen mai lung. California e uneori superbă, dar în schimbare neîncetată (nu spre bine), în vechile oraşe ale Sudului (cu totul admirabile) am stat prea puţin ca să-mi dau seama. Aici, la Washington nu e rău, în chiar burta Leviathanului. Suburbie împădurită, plină de veveriţe şi păsări, ocazional vulpi, iepuri, căprioare mai ales. În casă m-am cuibărit bine, mă simt liniştit, e încăpător, confortabil şi calm. În primul an la Washington îi scriam unui coleg mai vîrstnic că e cam umilitor, că mă aflu într-un oras de ştabi, iar eu sunt pe scara socială undeva jos. Mi-a răspuns drept şi isteţ: „De ce? Imaginează-ţi că eşti instrumentist muzical în Viena imperială de odinioară!” În rest? „Privitor ca la teatru…“ cum zice poetul.

Ce figură a exilului românesc (cel de dinainte de 1989, fireşte) vi s-a insinuat în memorie? Cineva care să vă impresioneze în chip adînc.

Foarte greu de spus, căci eram mai apropiat de oameni care încă din România îmi fuseseră prieteni: Toma, Nego, Matei, apoi cu mare continuitate Mihai Spăriosu (fost student şi coleg). Totuşi, probabil că din generaţia mea mi-a fost drag mai cu seamă Vlad Georgescu, om dintr-o bucată, cu multe calităţi de conducător, multă integritate, pe lîngă unele naivităţi, dar l-am simţit ca pe o rudă, pe el şi familia lui. Iar din cei vîrstnici, dacă mă gîndesc bine, m-am simţit mai apropiat de „Conu Vivi”, ultimul ministru de Externe al României Vechi, Constantin Vişoianu, care avea să trăiască pînă la peste 90 de ani. Şi el ţinea la mine. Amintirile lui din tinereţe erau formidabile. Despre diplomaţi, oameni politici (Duca, Titulescu şi nu mai ştiu cîţi alţii); sau, încă mai departe în timp, cum elev fiind el la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“ din Ploieşti, duminica hoinăreau în grup pînă la stabilimentul lui Dobrogeanu- Gherea să sporovăiască cu proprietarul; sau cum venea Zarifopol uneori ca suplinitor. Mă cuprindeau fiorii: istoria în persoană, vie încă, îmi vorbea. Soţia lui, Florica, doamnă spirituală (care a trecut de 100 de ani) mă poreclea „Burebista” spre amuzamentul general.

L-aţi cunoscut în SUA pe Mihail Fărcăşanu?

Da, oarecum bine. Vezi, cînd am sosit la Washington (vara lui 1979), una din primele persoane întîlnite a fost Domnica Bottea, fostă studentă şi colegă la engleză, la Bucureşti. Locuiau împreună în Georgetown (cel mai distins şi poate cel mai vechi cartier din Washington) cu mama şi mătuşa ei (Lahovary şi Bottea), surori ale lui Mihai Fărcăşanu.) Casa era superbă, cu o grădină lungă îndărătul ei, cu mobilier antic, valoros, cu ceva picturi de clasici români. Domnica şi familia făceau adesea invitaţii, venea lume multă şi bună, cobora cîte o oră şi Fărcăşanu. Impresia mea era cea a unui om extrem de blînd şi de manierat, deloc vorbăreţ, îi plăcea să cînte la vioară muzică clasică, pe faţă i se citea o blajină şi senină resemnare. O dată pe săptămînă se întîlnea la o bere cu Vişoianu: pe vremuri fuseseră adversari politici (chiar şi în America, în anii lor de exil), acum acele lucruri erau uitate. Oricum, cred că ce m-a frapat cel mai tare a fost cît era de diferit, cît de „altfel” era Fărcăşanu faţă de ce ştiam eu, adică războinicul, curajosul şi carismaticul tînăr om politic. Am încercat să-l iscodesc cu privire la actul de la Berna (1954), dar el a fost retractil, iar eu m-am simţit mojic. Recent s-a mai publicat din proza lui, iar o nepoată (din Germania) a scos cîteva bune şi binevenite cărţi. Eu eram în relaţii destul de amicale cu Dinu Pillat, om rafinat, cultivat şi cu bogată viaţă spirituală, ca şi cu fiica lui, delicată poetă, care-mi fusese studentă. Sora lui Dinu Pillat, Pia, fusese prima soţie a lui Mihai Fărcăşanu ( a şi scos o carte despre aventuroasa lor evadare din România). În plus mai aveam o „legătură” (să-i zic aşa) cu Fărcăşanu, fiindcă Nego şi Doinaş îl socoteau „şeful” lor direct de partid prin ‘45/‘47 şi mereu îmi vorbiseră de bine, foarte admirativ, despre el.

Ştiţi teoria lui Frobenius despre „paideuma“: acea forţă nevăzută care te leagă de meleagurile copilăriei pînă într-atît de adînc încît îţi dictează destinul, mai ales cînd pleci din ţară. Simţiţi vreo ancoră care vă trage spre Bucureşti?

Nu l-am citit pe Frobenius (iar acum e prea tîrziu), dar îl admir indirect, prin gînditorii pe care i-a influenţat. Să spun aşa: din România nu mă gîndesc în niciun caz la Bucureşti. Mă socotesc bănăţean, iar nu bucureştean. Deci în măsura în care astfel de ancore sau de otgoane m-ar atrage, el ar veni din altă direcţie. Casa şi peisajul de la Borloveni, unde în copilărie şi ca adolescent petreceam cam trei luni pe an, destul de singuratic, au reprezentat pentru mine un esenţial punct de referinţă. (Asta vreme de vreo 12 ani cel puţin, deci cap la cap se adună 3 ani bătuţi pe muchie.) După 1990 m-am abţinut însă de la vreo vizită acolo, şi anume pentru că mi-era teamă că prezentul va tulbura construcţiile atît de solide ale memoriei. (Mi s-a întîmplat asta într-o vizită-fulger la Caransebeş, care mi s-a părut jalnic în comparaţie cu glorioasele mele amintiri infantile). Dar la Borloveni (casa e veche de un sfert de mileniu) se constituise un model de civilizaţie, o persistentă lume central-europeană, romano-habsburgică: în gospodăria noastră, în primul rînd, dar şi în zona almăjeană în ansamblu. (De altfel satul n-a fost niciodată colectivizat, iar mişcarea de rezistenţă a „partizanilor” din munţi a durat pînă spre mijlocul anilor ’50). Pe aceasta am transferat- o în mintea şi sufletul meu şi a rămas fundamentul tuturor scrierilor mele (de fapt unii critici au şi observat acest lucru). De-asupra măsuţei actuale de lucru, unde e ordinatorul, tronează înrămată o veche şi frumoasă hartă a Imperiului Austro-Ungar, a cărui destrămare a fost o mare catastrofă istorică. Scrierile mele despre idilic, despre Biedermeier, de acolo pornesc, din experienţa vie a acestui model existenţial şi cultural. Doară românii mai deştepţi (pornim de la Dinicu Golescu şi Nicolae Bălcescu) şi-aşa socoteau Banatul un ideal spre care ar trebui să năzuiască o Românie modernizată.