Domnule Virgil Nemoianu, în urmă cu cinci luni vorbeam în paginile României literare despre cerchişti, şi ulterior mi-am dat seama că l-am ocolit pe Doinaş: poet veritabil sau versificator harnic fără fler metafizic? L-am bănuit mereu de lipsa fibrei sentimentale, iar detaliul biografic că în tinereţe scria poezii proletcultiste sub pseudonim, alături de pactul de a fi fost informator al Securităţii, mi-a sugerat că purta o mască construită prin ambiţie.
Îţi răspund pe scurt: a) „versificator”. O acuză veche şi extrem de frecventă. M-a uluit totdeauna cum de o mare şi rară calitate (virtuozitatea în mînuirea iscusită a limbii poetice române) e cumva transformată în defect şi vinovăţie. „Şaizeciştii” (atît de dragi mie atunci, ca şi acum) nu dispuneau de această armă: chiar niciunul. În genere e foarte puţin frecventă după 1950. Eu am lucrat cot la cot cu Doinaş şi ştiu bine cîtă forţă tehnică avea. b) „lipsa metafizicului”. Să fim serioşi. Doinaş are cunoştinţe filosofice şi preocupari filosofice cam de zece ori mai bogate decît oricare din contemporanii săi. În problema filosofiei limbii (obsesivă la el) este greu de egalat. c) „afacerea Motoarcă”. E ca şi cum am zice: „jos cu Hasdeu, a scris versuri semnate P. A. Calescu“. Cam aşa sună auzului meu. Sarcasmul lui Doinaş se apropie de cel al unor Regman sau I.D. Sîrbu. Cel din urmă instalează la Universitatea din Cluj o lozincă de perete „Orice vis se răzbună. V.I. Lenin”. Oare cît a durat pînă s-au năpustit ceseneasiştii să-l ardă pe rug? d) „informator”. Eu nu cred absolut nimic din cele aflate în dosarele Securităţii. Toate sunt falsuri şi minciuni. Tismăneanu a scris foarte bine despre teroare, dar atinge rar problema invenţiei mincinoase. În România această specie literară (glosă şi variaţiunea pe o temă, în fond, inventată) a fost lansată pe la mijlocul anilor 1980 de un anume Tîrnăcop (zis „Artur Silvestri”), autor al unui lung serial duşmănos la adresa emigranţilor români; omul comenta pe marginea unor dosare de Securitate; specia s-a bucurat de mare succes şi a fost mereu imitată. Prin coincidenţă citeam zilele astea ultima carte a lui Pacepa, Dezinformarea. Bătrînul spion descrie amănunţit şi precis producţia gigantică şi neîncetată de materiale false în care tocmai Securitatea română (condusă de el însuşi pe atunci) fusese însărcinată să se specializeze în interiorul securităţilor frăţeşti şi la ordinul centrului bolşevic. Cu totul credibil. e)„ambiţios”: da, adevărat. Ei şi? Aşadar: Doinaş a fost şi rămîne cel mai bun poet român din a doua jumătate a secolului XX. Cine nu vede asta nu e solid critic literar. Singurul sau egal sau rival rămîne Ion Caraion.

Cum Dumnezeu poate Ion Caraion să încapă în categoria poeţilor mari din a doua jumătate a secolului trecut mărturisesc că nu pot pricepe. Nuanţa mă stupefiază. De aceea încalc principiul „de gustibus non disputandum“ şi vă cer argumente: de ce Caraion merită atîta consideraţie estetică?
Vezi, după război s-au profilat două centre poetice de seamă: Cercul de la Sibiu şi Bucureşti/Albatros. Or, din cel din urmă, Geo Dumitrescu numi place defel, Tonegaru e admirabil, dar a murit tragic prea tînăr, Virgil Teodorescu (mă rog, „înrudit” cu ei) a alunecat prea devreme spre conformism. Rămîne Caraion. Este un poet al întunericului şi al infernului (cum, vai!, i-a fost şi viaţa chinuită), un urmaş al lui Arghezi timpuriu. Într-un fel, imagistica lui Caraion ne sugerează şi chiar ne zugrăveşte fundalul vieţii acelor decenii, tristeţea şi duritatea lor, lipsa lor de speranţă; face asta mai bine ca oricare poet român cunoscut mie. (Mircea Ivănescu ne dă soluţii”, în sensul că ne arată unde şi cum te poţi refugia spre apărare.) Ar mai fi de spus că viziunile lui Caraion conturează pîna la urmă şi un portret al universului, al vieţii în ansamblu, ca urîta durere, cazan satanic: nu e puţin lucru. De altfel, Caraion, ţin să spun, nu e defel pe gustul meu, nu mă aflu „pe aceeaşi lungime de undă” cu el, dar în schimb imagistica sa dură, cruntă, rămîne greu de egalat. Reciteşte-l obiectiv şi vei vedea că am dreptate.

În tinereţe aţi cochetat cu imboldul de a face medicina, aţi dat chiar examen de admitere. Aveaţi chemare pentru disciplina lui Aesculap sau gestul ţinea de un spirit de frondă, de a face ceva dificil într-o epocă cenuşie?
Nu, n-a fost nicio cochetare cu medicina, a fost o simplă decizie de familie, la care m-am supus. Vezi, se gîndea astfel în cercurile noastre: filosofia, politica, dreptul sunt atît de infectate de ideologie încît nu-ţi poţi păstra integritatea şi identitatea „studiind” acolo; de fapt nici măcar nu poţi învăţa nimic. Iar filologia, limbile străine sunt „pentru fete”, se spunea. Concluzie? Rămîn politehnica şi medicina. Cum pentru ştiinţele exacte nu prea aveam tragere de inimă, rămînea, prin eliminare, medicina, care, în realitate nu mă atrăgea defel nici dînsa. Bunicul meu patern fusese medic, iar tatăl meu, nu ştiu cum, avea tragere de inimă spre domeniul medical. Deci mă bătea la cap. Dar eu cred că dacă intram acolo, la admitere, după un an, doi, m-aş fi retras şi aş fi `ncercat în altă parte. Cînd, pe nedrept, n-am fost primit, am început să mă pregătesc pentru… comerţul exterior. Providenţa m-a îndreptat automat spre zona unde mă potriveam şi se cuvenea să fiu locuitor. Vezi, foarte rapid a trebuit să răspund la întrebarea Ministerului; acesta era speriat de revolta părinţilor în faţa incorectitudinilor constatate la rezultate. Ne aflam în toamna lui 1956, revoluţia budapestană abia fusese înăbuşită, la Bucuresti avuseseră loc manifestaţii studenteşti, autorităţile nu mai aveau niciun chef de noi agitaţii. Atunci cei de sus au înşiruit un număr de opţiuni alternative celor nedreptăţiţi, printre care şi eu, la 16 ani. (Aici o paranteză amuzantă. Cînd am „căzut” m-am apucat să dau lecţii particulare unui băieţaş simpatic, Liviu Oprescu, care apoi a lucrat la TV, dar a murit foarte tînăr. Era fiul unui scriitor, Horia Oprescu, mama lui tînără încă şi foarte atrăgătoare, am revăzut-o la bătrîneţe. Telefonul cu vestea a sosit acolo; am răspuns flegmatic şi am reluat lecţia. M-am ales din banii cîştigaţi cu prima carte cumpărată: o ediţie de anticariat Goethe complet de pe la 1870, o mai am şi azi.) Revin. Două din opţiuni erau germana şi engleza. Or, nemţeşte ştiam, englezeşte abia începusem. Şi atunci mi-am zis, intru acolo, să nu fiu pe dinafară, profit să învăţ englezeşte mult mai bine, apoi dau admiterea la toamna viitoare în altă parte. Numai că atunci, cînd am dat examenele în iarnă, fără nicio pregătire prealabilă, am luat nota maximă pe linie. Treptat, parte şi din inerţie, am rămas acolo. Da, era „facultate de fete”. De pildă, la engleză erau vreo 4 băieţi şi 20 de fete. Cam tot aşa la franceză, la germană etc. Numai la română era un anume echilibru. În plus am constatat că erau la Filologie şi destui profesori buni rămaşi: la clasice şi la „universală” mai ales, dar şi la română şi la secţiile de limbi străine.

Vă puteaţi izola în anii ‘50 de etuva ideologică din spaţiul public? Ştiaţi de existenţa închisorilor comuniste? Aveaţi prieteni cu care puteaţi vorbi despre orice?
Auzi, ce întrebare! Păi, cam la vîrsta de 9 ani cred că eram cel mai vîrstnic mascul din familie care nu era la puşcărie! Toţi au trecut pe-acolo, mai lung sau mai scurt: tată, bunic, unchi, toată lumea. Doi unchi au fost şi omorîţi. Unul a murit la Aiud, altul a fost împuşcat că fusese partizan. Plutea mereu această ameninţare peste noi toţi. Da, ştiam şi despre grozăvii. Un frate al lui Regman fusese la Piteşti şi o seară întreagă, în familie am ascultat cum se desfăşura imaginile din acel infern, mi-au făcut o impresie cumplită. (Tot aşa cînd am citit întîia oară pe Orwell, am avut vreo două zile temperatură şi am stat în pat.) Cît despre eterna ameninţare, să văd dacă pot descrie scena următoare. Pe la începutul anilor ‘50, noi ne culcam foarte devreme şi ne sculam tot devreme. Iată că sună şi bate cineva la uşă în miez de noapte. Buimăciţi, constatăm ca era unchiul Eugen Pora de la Cluj, nu ştiu dacă era deja academician şi decan (în biologia nevertebratelor). Îl ridicaseră doi gealaţi taciturni de acasă, plecase cu un micuţ geamantan, soţia şi fiicele plîngînd şi tot drumul pînă la Bucureşti nu i-au zis nimic. Aici a fost dus direct la CC, unde un grangure în materie i-a comunicat că, la recomandarea colegilor de branşă de la Moscova, a fost ales într-un mic grup de elită să participe la cercetări pe nevertebrate într-o navă specială în Oceanul Indian (o raritate pe-atunci, cînd nici măcar o vizită în Bulgaria nu ţi se permitea decît foarte greu). Adunaţi roată în jurul său în hol, care în pijama, care în halat, care în cămaşă de noapte, îl ascultam cu gura deschisă. La rîndul lui, unchiul Eugen încerca disperat să obţină legătura telefonică cu familia de la Cluj, să-i liniştească. Deci prezenţa „organelor” era neîncetată. Încă din clasa întîia primară primisem avertismente severe de acasă să nu vorbesc nimic politic în afara casei. De fapt însă, după o vreme am ajuns să am antene care filtrau pe cei „buni” de cei „răi” (sau îndoielnici). Deci, cu anume prudenţe sau pedale, oricum selectiv şi nuanţat (de la om la om) îmi permiteam să comunic real, să vorbesc făţiş (sau aproape). Totul însă pe fundal de intensă groază. De aceea mă scîrbeşte pînă la dezgust cînd văd azi cîte-o puştancă cotcodăcind împotriva „anticomunismului”. „Rebeliune” în favoarea terorii celei mai cumplite! Iubire protectivă pentru răul încarnat!

Mi-aţi pomenit de Nikolai Hartmann, pe care l-aţi parcurs cu migală în studenţie, îndeosebi Estetica. Filosoful născut la Riga spunea că trăirea estetică încetează în clipa în care apare meditaţia, şi că nu poţi în acelaşi timp să guşti frumosul şi totodată să-l gîndeşti. Reflecţia alungă degustarea, teoreticienii nefiind trăitori ai artei. Un filosof pus în faţa unui tablou e ca un şahist silit a se lăsa în voia liturghiei.
Să spun aşa întîi. Am citit Estetica, dar cu maximă aplicaţie şi atenţie mai cu seamă Etica, volum enorm (mi-l împrumutase cu greu Nego, l-am citit o vară întreagă, acolo la mine, la ţară), care şi acum tronează în biblioteca mea; mult m-a impresionat. Am însă rezerva asta (după etică, după ontologie) că Hartmann nu e un teist, pare complet rece şi indiferent în această privinţă, deşi nici ostil nu e neapărat, chiar de fel. Acum, la întrebare, ce să spun, e complicat. Aici mă atacă frecvent studenţii cînd predau teorie literară: păi după toate aceste „metodologii”, îţi mai vine să citeşti romanul sau poezia? Pentru mine e chestiune de „compartimentalizare” (termen des folosit in idiomurile americane mai recente), adică putinţa de a separa un exerciţiu mental de altul, gustul de teorie, plăcerea de speculaţie; nu e amputare. Şi am să-ţi mai spun ceva. Depinde de măsura în care iei în serios teoretizările acestea. Cu alte cuvinte: nu cumva le socotim mai bine un fel de joacă, de gimnastică mentală, de exercitare a posibilităţilor multiple? Nu cumva opera estetică e situată mai sus, este aproape intangibilă, sau mă rog, inepuizabilă, iar noi cu toate variatele noastre interpretări ne zburdălnicim împrejurul dînsei? Ba sociologic, ba psihologic, ba filosofic, ba formal, ba delectativ? Tocmai aici intervine analogia cu religia şi cu infinitatea ei, faţă de care teologiile fiecare în parte şi chiar toate laolaltă nu pot fi dec`t parţiale (teorie exprimată încă de specialişti talmudici cu multe secole în urmă, vorbind ei despre Biblie şi lectura ei). Dacă lucrurile stau cît de cît în acest fel, nu mai e cazul să ne îngrijorăm prea tare de distincţia între gust/plăcere şi raţiune/interpretare.

Pot să aplic distincţia lui Hartmann asupra lui Aram Frenkian? Nu era armeanul un filolog de rasă, tobă de carte, dar fără apetenţă pentru înfiorări estetice? I-am citit un eseu despre Lumea homerică din care am rămas cu impresia unui filolog arid, îngropat în etimologii, pentru care valoarea unui text stă în gradul de acurateţe al dialectului antic folosit.
„Moşu”, „moşu”! Vezi, aşa-i ziceau studenţii şi chiar colegii săi de catedră mai tinerei. Acuma pare un joc de cuvinte, căci dacă mă gîndesc cinstit, pe atunci el era net mai tînăr decît sunt eu în clipa în care-ţi răspund! Probabil nu avea decît vreo 60 sau şaizeci şi ceva de ani. Ai dreptate, Frenkian era un filolog tradiţionalist, de factură „clasică”, în continuarea secolului XIX european. Eu cred că tot aşa fuseseră alte mari figuri ale filologiei române: Bezdechi, Balmuş, sau mai ştiu eu cine. În acele vremuri eroice din secolul de două ori trecut estetica era foarte adesea un fel de subdiviziune a filologiei, aşa era în Anglia, în Franţa, în Germania, prin urmare inevitabil şi în România. Frenkian continuă modalitatea aceasta. (Mai era şi faptul ca fusese un savant precoce, studiind în Franţa apucase de tînăr să publice două cărţi de adînca specialitate la Paris.) Ah, însă în materie de estetică/filologie, marea, uriaşa excepţie în România a fost Murnu! Eu, ca să enervez lumea, le spun că poetul meu român favorit este George Murnu. Numai ca vorba asta nu e prea departe de ceea ce chiar cred eu cu adevărat.

Pe care Nasta l-aţi avut profesor la Catedra de Clasice? Eu nu l-am întîlnit decît pe Dan Nasta, colecţionar excentric cu înfăţişare acvilină. Exhibiţionist şi limbut, dar cu fler în materie de covoare, amfore şi scoarţe de perete.
Iată cum trec anii şi cum se uită marile figuri. Dan Nasta era regizor, actor, colecţionar de gust superlativ (cum bine zici), un soi de văr al lui Mihai Nasta; acesta din urmă era fiul academicianului Marius Nasta (mare somitate în lumea medicală, sunt institute şi spitale la Bucuresti care-i poartă numele). Mihai Nasta a împlinit recent 80 de ani şi trăieşte la Bruxelles.După expatrierea lui în anii ‘80, nu a făcut acea carieră spectaculoasă, pe care ar fi meritat-o. A predat în Italia, în Belgia, chiar şi la Cluj (după 1990), a făcut cercetări (Glosarul greco-latin pe opera lui Pseudo-Dionisie Areopagitul e realmente un tezaur). Cunoştinţele sale de limbă erau imense, încă de pe atunci, din tinereţe. Ştia teorie şi tehnică literară, literatură modernă, filosofia religiilor. A duce o conversaţie (peripatetic sau tolănit pe divane) cu el era ameţitor. A scos în română şi o carte cvasiliterară Anatomia suferinţei, una din cele mai dificile cărţi lizibile pe româneşte: scheletul sau fundalul este memorialistic, dar substanţa e dată de o complexă simbolistică, de o labirintică hermeneutică a miturilor şi arhetipurilor. Articolele lui ştiinţifice erau de o subtilitate, un rafinament şi o sofisticare greu de egalat. Nu mă înţelegeam cu el în toate privinţele (inclusiv ideologic: el era ceva mai de stînga decît mine), dar a fost şi a rămas o figură colosală. Am văzut pe fugă undeva şi un articol care nota analogiile de operă dintre Nasta şi Creţia: probabil justificat.

Aveţi gusturi piezişe: îl admiraţi pe Mircea Florian, căruia aproape nimeni nu-i mai dă atenţie, îl puneţi pe o treaptă înaltă pe Ion Caraion, despre a cărui poezie nu am mai citit demult vreo cronică, şi îl apăraţi fără reţineri pe Doinaş. Unghiul dumneavoastră bizar asupra culturii mă duce cu gîndul la Călinescu, la care un articol avea sens numai în măsura în care mai scutura un poncif.
Normal că-l socotesc pe Călinescu drept o figură de mare statură şi pondere. Dar nu m-am simţit niciodată apropiat intelectual sau sufleteşte de el şi de scrisul lui. Printre altele, mi-a fost vecin. Locuia pe strada Vlădescu, azi „str. Călinescu”, foarte aproape de capătul vechi al liniei tramvaiului 5, pe Calea Floreasca. Stradă mahalagească, case micuţe, cu ceva livadă şi grădină, nu lipseau şatre ţigăneşti, căci nu departe era Groapa Ţiganilor, ştearsă de pe faţa păm`ntului `ntr-o noapte, spre 1960 de forţe poliţieneşti . Noi eram `n „parcul SNIC” de partea opusă a Căii Floreasca, cu blocuri mici, elegante, moderne (sau poate numai pretenţioase?) rare, tot aşa, spre 1960 s-au construit alte blocuri acolo, din fericire la dimensiuni pasabile şi s-au dat străzilor nume de compozitori. Bucureştii nu erau peatunci prea `ntinşi, se întindeau îndată pe-acolo maidane sau cîmpuri, în copilăria mea puteai vedea chiar şi ciobani cu turme de oi, noi zburdam (de la leapşa la fotbal) pe-acolo. Călinescu făcea plimbări în amurg (pe-acolo, speculez eu, a întîlnit „prototipul” pentru Hangerloaica, căci se pripăşiseră pe-acolo oameni bine şi prigoniţi). Nu era simpatizat. Eforturile lui stîngiste în perioada 1945-1948 nu-i atrăseseră nici simpatia autorităţilor, cu atît mai puţin a burgheziei şi micii-burghezii din zona noastră urbană. Casa lui (azi muzeu pare-se) era micuţă, cu o curte în care găseai ciudate obiecte şi statui. Lumea îl socotea bizar, excentric, aproape nebun. Din cînd în cînd circula un zvon: „iar dă Călinescu ăla o petrecere, a cumpărat 12 sifoane, auzi!!” (Sifoanele cu presiune, tip vechi.) Aproape că vedeai ciuda că nu e totuşi un bogătaş de ştab. Personal nu l-am întîlnit niciodată în cartier, nici nu l-am căutat. Cursuri de la el n-aveam cum să iau, că era sub interdicţie, în pofida eforturilor sale. Dar treptat auzeam că se poartă bine, ajutător, cu oameni de valoare, foşti puşcăriaşi, oameni de cultură cu rău dosar, deochiaţi; mă miram şi treptat îmi schimbam punctul de vedere. Da, prin 1960/61 i s-a îngăduit să ţină totuşi nişte conferinţe/curs la noi la Filologie. Un circ întreg! Aglomeraţia în amfiteatru era enormă, întrucit venea destulă lume din oraş, curioasă, dincolo de studenţi. La catedră, Călinescu, încadrat în dreapta şi-n stînga, parcă erau doi poliţai înarmaţi, de Mihai Novicov şi de George Ivaşcu. Călinescu, cu voce ascuţită, mereu ironică, spunea una-alta (sincer să fiu nu-mi amintesc tema) şi se întorcea ocazional spre „paznicii” săi: „Aşa-i Ivaşcule?” „Ce, n-am zis bine, Novicov?” Gardienii rînjeau mînzeşte, cam umiliţi, sala în schimb hohotea zgomotos. Deci avea şi Călinescu hazul său, nici vorbă, chit că nu m-am simţit eu influenţat de el. Retrospectiv îl compar pe Călinescu cu un contemporan al său, admirabilul fotbalist Titus Ozon („Nasone” poreclit uneori), colosal de simpatizat de spectatori pentru virtuozitatea jocului său, dar şi pentru putinţa de a dribla nu numai alţi jucători, dar şi arbitri, antrenori ş.a.m.d., pentru anume cabotinisme gustate public. Ozon, ca şi Călinescu, se integrau în sistem, dar se vedea că totuşi nu erau supuşi sau marionete ale acestuia. Stăruia în ei un individualism abil, simţeai adierea libertăţii.

Pomeneaţi de fotbal şi leapşa, în copilărie. Mai tîrziu nu v-a atras şahul? Ipoteza mea e că orice spirit umanist nimereşte, măcar pentru o vreme, sub fascinaţia pieselor de şah. Mie tortura aceasta a minţii mi-a furat atîtea nopţi că mă apucă uneori regretul pentru timpul irosit.
Cum de nu. La noi în casă şahul era la mare cinste. Jucau tatăl meu, unchiul Coriolan şi îndeosebi prietenul şi consăteanul lor Ghiţă Dragalina, scund şi colosal de muşchiulos (cred că fusese în naţionala de gimnastică în tinereţe), care locuia în apartamentul nostru. Mi-am procurat sau am primit şi nişte cărţi de şah (teoria deschiderilor, partide clasice şi celebre etc.) pe care le studiam conştiincios şi chiar cu străduinţă. Mai aveam şi ceva colegi (Şerban Bobulescu, de pildă) cu care jucam. La Palatul Pionierilor (s-a cam uitat că îndată după război acesta a fost rolul încredinţat Cotrocenilor, actualul Palat Prezidenţial) mergeam cu toată clasa în şcoala medie, o dată pe săptămînă, cu tramvaiul, trimis eu la „sport” (adică la ping-pong), dar de fapt mă strecuram fie la bibliotecă să citesc Jules Verne, fie tocmai în sala de şah. Din păcate această perioadă de interes, pe la începutul anilor ‘50, a coincis tocmai cu anii în care domina şcoala clasică sovietică (Botvinik, Smîslov, Bronstein, Petrosian etc.) cu jocul ei raţionalist, aproape mecanic. Numai pentru Paul Keres aveam ceva tragere de inimă şi simpatie, în rest refăceam cu interes partide mai vechi (Alehin-Capablanca, de pildă). Odată am dat într-o revistă de o partidă a lui… Napoleon Bonaparte, care m-a încîntat prin îndrăzneala ei, imaginaţia ei agresivă. Mult mai tîrziu m-a uluit Bobby Fischer, prin fantazia şi insolenţa sa; l-am comparat cu eroul superbului roman al lui Nabokov, Apărarea Lujin. Acum nu mai joc şi mi-am pierdut îndemînarea. Dar l-am învăţat de timpuriu pe fiul meu, care încă din pre-adolescenţă juca binişor.