Autorul volumelor Româneşte şi Subiect şi predicat s-a impus ca un "martor" inclement, de autentică intransigenţă etică, care s-a încăpăţânat să-şi facă publică "depoziţia", transformându-şi enunţurile în denunţuri ce dezvăluie jocul mistificator şi malefic al imposturii, reducând-o la nimicnicia sa originară. În cazul lui Virgil Ierunca, mărturia girează un destin iar patosul rechizitoriului îşi află explicaţiile şi resorturile în "contextul" ce a generat aceste pagini, circumstanţe în care absurdul se substituise normalităţii, era, cu alte vorbe, legitimat de un regim totalitar ce-şi aruncase umbra demonică asupra culturii româneşti. Dacă tonalitatea pamfletară se substituie nu o dată polemicii de idei, cum mărturiseşte chiar Virgil Ierunca, aceasta se întâmplă deoarece "nu de idei duceau lipsă scriitorii şi cărturarii noştri care au ales colaborarea fără nuanţe cu inchizitorii culturii şi spiritualităţii româneşti, ci de o minimă demnitate. În plus, aservindu-şi conştiinţa, ei au ales Academia, în aceeaşi vreme în care mulţi dintre colegii lor preferaseră Temniţa".

Sentimentul exilului, ce-şi extrage energiile purificatoare nu atât din osânda dezrădăcinării pur geografice, cât din ruperea tragică a fiinţei de spaţiul său matricial spiritual, e starea afectivă ce domină aceste pagini. Starea de alertă a eseistului, starea lui de graţie, normalitatea sa - îşi află în nostalgie, în dorul de peisajul şi sufletul românesc, un hotărât accent compensativ. Echilibrul interior al eseurilor şi articolelor critice, al simplelor notaţii, chiar ale lui Virgil Ierunca se află aici, în spaţiul acesta greu de determinat, dificil de precizat, aflat la limita dintre sarcasm şi dor, dintre ocară şi mângâiere. Exilul este astfel o cruce răscolitoare de întoarceri, o "cruce de dor", e o stare a fiinţei care leagă, într-o mult mai hotărâtă măsură individul de spaţiul care l-a născut şi de care - cu voie sau fără voie - s-a desprins. Exilul favorizează privilegiul întoarcerilor - în timp şi spaţiu. Exilul a reprezentat, pentru Virgil Ierunca, revoltă şi jertfă, un semn al destinului şi o pecete tragică a unui rigorism moral intransigent, împins până la - beneficele - sale limite ultime.

Patetic şi acuzator, confesiv fără a cădea în anecdoticul autobiografiei, reflexiv fără a exila metafora din propriul discurs, Virgil Ierunca şi-a asumat, de-a lungul multor ani, povara unei neclintite ţinute etice, exemplaritatea unei confruntări cu demonii interiori şi exteriori, dintr-o clară nevoie a mărturisirii, a depoziţiei. Nu există pagină a lui Virgil Ierunca sau enunţ al său care să nu depună, într-un fel sau altul, mărturie: fie despre convulsiile interioare ale eului exilat, fie despre anomia Istoriei, despre legile aberante ale unui timp demonizat.

Tocmai de aceea, paginile sale, acuzatoare şi patetice, răscolitoare şi pătimaşe, au alura unei recuperări cathartice, a unei purificări prin focul verbului. Nimic mai străin firii morale a lui Virgil Ierunca decât duplicitatea sau chiar neutralitatea atitudinii. Primul impuls al scriitorului e de a riposta; nevoia de replică, regimul urgenţei sunt instanţele ce prezidează scriitura. Inspiraţia e produsul indignării: scrisul transcrie, astfel, mai degrabă exasperările eseistului. Revolta devine în acest fel exemplară, experienţa expresiei se transformă, cu o fervoare extremă, într-o operaţiune de izgonire a demonilor.

Desigur, nu puţine dintre aserţiunile lui Virgil Ierunca sunt în măsură de a şoca spiritele, zguduind ierarhii prestabilite sau stabilite fără discernământ în virtutea unei inerţii molcome. Aşa se întâmplă cu pamfletele lui Virgil Ierunca (Suflete moarte şi suflete captive, Un optimist: Răspuns lui George Călinescu, Tudor Arghezi: un gâdilici de Curte Veche, Schimbarea la faţă a lui Tudor Vianu, Mihai Beniuc la avangarda poliţiei, Geo Bogza sau despre conştiinţa decorativă etc.), pamflete în care verbul acid şi metafora corozivă a unui exilat a întâmpinat metamorfozele - unele previzibile, altele subite şi inexplicabile - ale unor scriitori rămaşi în ţară, care au preferat să se instituţionalizeze aservindu-se, decât să-şi asume demnitatea ţinutei morale, ce le-ar fi dat girul responsabilităţii etice şi al verticalităţii.

De altminteri, în ţesătura densă a acestor pagini cu iz pamfletar, născute din indignare şi transformate în revolte, eseistul îşi dezvăluie, nu o dată, crezul său artistic, codul moral care îi modelează vocaţia creatoare şi viaţa. Iată, spre pildă, un fragment edificator, în înţelesul etimologic şi deplin al cuvântului: "Noi suntem dintre aceia care cred că poezia nu este şi nu poate fi o simplă pritocire de "cuvinte potrivite". Că găteala vorbei e cu totul altceva decât povestea vorbei. Că povestea aceasta e gravă şi că ea "angajează" toată fiinţa celui care-o slujeşte într-o "tinereţe fără bătrâneţe", într-un permanent risc şi într-o permanentă alegere. Când un poet se lasă purtat de vorbe, când faimoasa iniţiativă a cuvântului nu este cum ar trebui să fie - o iniţiativă a fiinţei - ci doar expresia unei podobiri formale, sunt semne că poetul acela gospodăreşte îndoielnic propria lui vocaţie".

"Vocaţie", "misiune", "angajare", "responsabilitate", "mărturie" - sunt cuvinte cărora Virgil Ierunca le acordă accente patetice, lipsite însă de orice urmă de iluzionare, sunt cuvinte care se armonizează, până la identificare, cu conştiinţa sa exigentă, ce îi dictează o conduită etică de o incontestabilă fermitate. Tocmai de aceea, frivolitatea, aservirea, comerţul cu conştiinţele umane, "schimbările la faţă" - sunt doar unele dintre tarele morale pe care le denunţă, cu luciditate deplină, Virgil Ierunca, scriitor ce nu s-a lepădat niciodată de sine, ce nu şi-a prostituat conştiinţa în împrejurările pe care i le-a rezervat o istorie ieşită din matcă.

In eseurile critice ori în însemnările preponderent politice ale sale, stau faţă în faţă două ipostaze, două roluri pe care autorul şi le asumă cu egală îndreptăţire; moralistul şi estetul se întregesc reciproc. Fără a-şi uzurpa unul altuia teritoriile, dimpotrivă, ei convieţuiesc într-o perfectă armonie, aflându-şi resursele şi dinamismul în necesitatea mărturisirii, care uneşte, în aceste pagini, responsabilitatea şi reculegerea în faţa Frumosului, ardenţa ideii şi suculenţa inefabilă a metaforei.

Cu alte vorbe, Virgil Ierunca târăşte metafizica la judecata concretului celui mai pur, după cum banalul, detaliul în aparenţă fără semnificaţie e ridicat adesea în ordinea transcendenţei. Iată de ce aceste cărţi sunt alcătuite din iluminări şi sfâşieri lăuntrice, din avânturi şi limite autoimpuse, din patos al interogaţiei şi voluptate epicureică a degustării esteticului. Se mai poate observa că Virgil Ierunca percepe cuvântul în dubla sa intenţie şi în dubla sa realizare; cuvântul mântuie prin crâmpeiul de transcendent pe care îl pune în joc, pe care inevitabil îl conţine, dar angajează, în egală măsură, fiinţa într-un joc aproape tragic al limitelor şi revoltei, al deschiderii şi claustrării.

Preluând o sintagmă eminesciană de amplu fior nostalgic (Trecut-au anii...), Virgil Ierunca îşi aşază paginile de jurnal, "întâmpinările" şi "accentele" ori "scrisorile nepierdute" sub semnul timpului, al distanţei implacabile dintre trecut şi prezent, explicitând hiatusul ce se cască între clipa "de atunci", cu toate avatarurile trăitului, cu tot palpitul unei experienţe nemediate şi clipa de acum, cu o altă conformaţie şi cu alte motivaţii ontologice şi gnoseologice.

În cuvântul introductiv intitulat, tranşant-interogativ De ce?, scriitorul caută să-şi explice resorturile şi motivaţiile paginilor sale de jurnal, care se rezumă doar la perioada începutului anilor '50. Motivaţiile sunt psihologice şi morale, după cum remarcă autorul: "Când mai publicasem prin revistele din exil - şi apoi din ţară - fragmente, indicasem într-o notă un fel de subtitlu - "Jurnal blajin". Alesesem acele pasaje din care trăsăturile negative ale contemporanilor mei erau, dacă nu absente, cel puţin atenuate. Dar a întinde acest tip de milostenie pe o întreagă existenţă ar însemna a o deforma. Chiar atunci când îmi stă în intenţii, indulgenţa nu-mi stă în fire (...). Urmează un alt "de ce"? De ce am privilegiat totuşi Jurnalul anilor '50? Deoarece confruntarea cu această stare existenţială neprevăzută se afla în faza ei incipientă, când se ivesc conflictele cele mai acute între tine însuţi şi ceea ce ai de înfruntat. Nu există, în acest stadiu, nici o pauză şi nici o obişnuinţă, unghiurile sunt cu totul ascuţite şi rănesc rodnic. Nu înseamnă că exilul devine, când te-ai instalat temeinic în el, o comoditate. Ci doar o a doua fire ce nu te mai uimeşte".

Jurnalul de exil al lui Virgil Ierunca are însă şi o altă menire, restitutorie şi compensatorie, în măsura în care propoziţiile şi cuvintele ce-i dau viaţă - unele acide şi vehemente, altele învăluitoare, de o melancolie de taină şi asceză - caută să scoată din anonimatul timpului şi din tainiţele memoriei figuri destrămate, identităţi pe nedrept pierdute, siluete ce au căpătat nedeterminarea depărtării. Aceste pagini consemnează în filigranul suferinţei exilatului, "o operă", "o poveste" sau "o ratare" - din dorinţa de a transforma exilul dintr-o "repetată uitare" în trăire şi retrăire nostalgică -, recuperând fragmente de timp şi de memorie care să-i redea măcar o parte din relieful său atât de contorsionat. Există, aici, de asemenea, o stare de alertă a eului, de urgenţă a trăirilor şi scriiturii, compensată de nostalgia purificatoare. Echilibrul - instalabil ca orice echilibru -, dar şi armonia acestor enunţuri reies tocmai din această dialectică a sarcasmului şi dorului, a verbului insurgent şi a mângâierii, pentru că exilul înseamnă, deopotrivă, intransigenţă a neuitării şi a demnităţii, dar şi semn al destinului, privilegiu al întoarcerilor spirituale în spaţiul matricial care a modelat sensibilitatea "des-ţăratului".

TristeŢile, neîmplinirile şi eşecurile, întâmplările şi neîntâmplările sunt întâmpinate, cu patetism şi luciditate, cu rigoare morală şi cu un fel de emoţie transparentă care le dă o alură afectivă situată între cotidianul cel mai prozaic şi simbol. Întâlnirile "admirabile", ca şi deziluziile sunt deopotrivă de fecunde în ordinea cunoaşterii şi a existenţei, după cum între banalul nediferenţiat şi armonia gândului pur există nu puţine echivalenţe şi corespondenţe greu de intuit la prima vedere. Momentele de singurătate, acele momente privilegiate ale rupturii de lume şi ale întâlnirii cu propriul sine sunt transcrise în pasaje de o calmă serenitate în faţa Timpului, în care starea de veghe şi luciditate favorizează deznădejdi şi iluzii ("Cu duminicile, hotărât lucru, e greu de luptat. Mă închid în mine şi-n mansarda mea, care e din nou primitoare din cauza cerului parizian, redevenit ceea ce trebuie să fie - posomorât de nori (...). Mai târziu, ceva mai liniştit. E un fel de potolire temporară, în care visez că ar trebui să-mi încep viaţa. Sunt orele puţine, ca acelea când, rătăcind pe străzi, îmi plac străzile; când, uitându-mă la oameni, le stimez inima. Sunt orele restrânse în nădejde, acoperite de memoria prepierzaniei, orele când prevăd poate şansa de a nu muri cu totul. Uite, acum, în după-amiaza asta, când pe fereastra mea cât o pagină de carte intră vântul, când soarele e învins, când încep să pun în paranteză ruperile, când rămân numai cu Hölderlin, când citesc, aproape tare, din René Daumal ("maîtresse de la peur - maîtresse de la fin"), când încep să-mi potrivesc respiraţia după Mozart, parcă aflu ceva nou şi înnoitor în identitatea zilelor. Ce-ar fi să le pun una lângă alta, într-o rânduială nouă? Ce-ar fi?").

Jurnalul lui Virgil Ierunca este, în primul rând, înainte de a fi o mărturisire, o mărturie, patetică şi acuzatoare, lucidă şi duioasă, sarcastică şi robită de dor, despre convulsiile afective ale exilatului, ca şi despre isteria unei Istorii ieşite din matca firescului, despre legile aberante ale unui timp malefic, despre oameni şi locuri, prieteni şi neprieteni, o mărturie, aşadar, despre confruntarea dramatică a eului ce-şi ascultă cu atenţie ecourile propriei memorii şi sensibilităţi, dar şi ale luptei cu demonii interiori ori exteriori. Fragmentele de jurnal ale lui Virgil Ierunca au, datorită acestui caracter depoziţional greu de eludat, o foarte elocventă tranşanţă morală şi acuitate a scriiturii; propoziţii adesea eliptice, enunţuri concentrate, trăsături de portret contrase conferă paginilor autenticitiate şi sinceritate. Între scriere şi trăire se instaurează o echivalenţă aproape perfectă, frenezia vieţii şi febrele interioare sunt transcrise, parcă, fără "rest", cu o dorinţă a imediatului irepresibilă, în notaţii fulgurante, dar cât de revelatoare, cât de stringente: "Umblu pe străzi. Plouă mărunt şi Parisul e înfrigurat de secrete, de apeluri pentru ceea ce nu mai poate fi. Mi-ar veni să intru în catedrale să-mi ţip libertatea, neînţelegerea de a mă fi născut, de a continua. N-am nici o dorinţă, nici o vrere, nici o nădejde. Aproape fericit. Beatitudine fără graţie şi fără zei".

Nu trebuie neglijat nici talentul de portretist al autorului. Dintr-o trăsătură succintă, dintr-un detaliu cu semnificaţie expresă, dintr-un gest individualizator sunt compuse chipuri şi identităţi ale exilului românesc, figuri ale culturii franceze a epocii, o întreagă lume trăieşte cu adevărat aici, cu mizeriile şi beatitudinile ei.

Jurnalul lui Virgil Ierunca are, de aceea, nu doar o acoperire a suprafeţelor, o extensie în spaţiu, ci şi o vocaţie a profunzimii temporale, căutându-se aici punctul de echilibru între notaţia descriptivă şi fulguranţa evocatoare, între mirajul rememorării şi presiunea apăsătoare a concretului empiric. Nu mai puţin incitante şi revelatoare sunt "aproximaţiile" din această carte, în care se încearcă reconsiderarea unor personalităţi ca Emmanuel Lévinas, Petre Ţuţea, Dinu Pillat sau evocarea atmosferei create în jurul revistei Albatros; în aceste texte, tendinţa spre rigoare se întâlneşte, în chip benefic, cu apelul la memoria ce a sedimentat unele fapte şi figuri literare.

Adevărate profesiuni de credinţe, cu fireştile şi necesarele lor clarificări, întâlnim în dialogurile adunate aici, dialoguri în care este expusă cu limpezime metodologică o concepţie estetică intransigentă, deşi deloc rigidă. Din aceste dialoguri ni se revelează felul cum se întregesc, în fiinţa lăuntrică a scriitorului, moralistul şi estetul, criticul literar şi comentatorul politic, exprimându-se, în fapt, o semnificativă armonie a contrariilor. Referindu-se, de pildă, la propria sa biografie, scriitorul o leagă de "povestea" exilului ce i-a marcat fundamental fiinţa: "Cât despre biografia mea "publică", e firesc să fie foarte puţin cunoscută. Este mai ales necesar. Nu-mi recunosc o "biografie", ci doar conştiinţa unei existenţe confruntată cu ceea ce îi transgresează neîntrerupt limitele: despărţirea de singurătate, nostalgia rânduielii, apelul la lege pentru a istoriciza un fel de onoare a datoriei (...), opţiune datată şi aşezată într-o normă personală: voinţa de ne-putere. De unde şi graba cu care refuz acea parte "publică" a "biografiei" mele care e un sărman accident de destin. "Povestea" exilului n-o ştiu pe de rost. Şi asta pentru că rosturile s-au stratificat anapoda, conjugând o subiectivitate răvăşită cu momente istorice "obiective", un paradox al aşteptării cu urgenţa angajamentului neocolit, o trecere de la nimicnicia împietrită la deznădejdea activă".

Trecut-au anii... e o carte care expune, cu febrilitatea şi ascetismul memoriei afective, ardorile şi interogaţiile unei conştiinţe stăpânite înainte de toate de responsabilitatea şi reculegerea în faţa adevărului, de-atâtea ori întinat şi mistificat de convulsiile istoriei.