Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
VIP-ul din staţia de metrou de Tudorel Urian


Orice timişorean ştie - în vremea comunismului era chiar mîndru de aceasta - că drumul, în kilometri, de la Timişoara la Viena este mai scurt decît cel de la Timişoara la Bucureşti. Nimeni nu ştie însă la fel de bine ca Ioan Holender, cel mai longeviv director din istoria Staatsoper din Viena, cît de mare poate fi, în timp, distanţa (amplificată de dorul de locurile şi amintirile copilăriei ) dintre cele două oraşe în care s-au scris pagini importante din istoria culturală a Mitteleuropei. Ioan Holender nu mai este de multă vreme un necunoscut în ţara noastră. în ultimii ani a fost de mai multe ori invitat de onoare la diverse manifestări culturale din ţară, a acordat mai multe interviuri şi a fost distins cu cele mai înalte onoruri de stat (a fost decorat cu Steaua României). De aceea, chiar şi cei care nu sînt pătimaşi ai muzicii de operă, au auzit, cu siguranţă, cîte ceva despre excepţionalul prestigiu profesional de care se bucură Ioan Holender în capitala europeană a muzicii (Viena) şi nu numai. Mai puţine se cunosc însă despre drumul parcurs de Ioan Holender pînă la unanima recunoaştere profesională de astăzi.

Cartea autobiografică a lui Ioan Holender, De la Timişoara la Viena este în măsură să aducă unele revelaţii, inclusiv celor familiarizaţi cu lumea artiştilor lirici. Conştient de propria sa valoare, Ioan Holender nu este tentat - precum mulţi autori de memorii de la noi şi de aiurea - să-şi retuşeze viaţa prin îngroşarea unor tuşe, astfel încât să stîrnească admiraţia contemporanilor şi, mai ales, să dea bine în ochii posterităţii. Autorul îşi povesteşte anii copilăriei şi ai adolescenţei timişorene cu un soi de naivitate sentimentală. Scoate cu inocenţă la lumină fapte pe care, probabil, 95% dintre oameni, în situaţia lui, ar fi preferat să le îngroape definitiv în uitare, dacă nu să le confere un sens contrar. Descendent al unei familii de evrei, tînărul Holender nu-şi ascunde fascinaţia pe care o avea în anul 1943 pentru soldaţii germani: "în 1943, la Timişoara au venit soldaţii germani. Eu eram blond cu ochi albaştri, pieptănat frumos, cu cărare într-o parte. Aveam o înfăţişare tipic germană şi salutam entuziasmat şi ignorant cu "Heil Hitler". Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă, o îndoială a apărut în sufletul meu fără să-i pot pătrunde înţelesul, cînd am văzut-o pe mama izbucnind în lacrimi în urma unui convins "Heil Hitler" al meu. Soldaţii germani erau eleganţi şi frumoşi şi îmi plăceau grozav". (p. 54) Nici măcar cazurile flagrante de persecutare etnică nu aveau pentru el altă semnificaţie decît încălcarea, inexplicabilă pentru el, a unor norme etice de comportament social. Ioan Holender îşi aminteşte faptul că în clasa I (1942) era bătut fără motiv de un băiat mai mare de la şcoala germană. "Fugeam plîngînd acasă la mama, care izbucnea şi ea în plîns, dar nu zicea nimic, nu se întîmpla nimic şi eu nu înţelegeam de ce. De ce nu-l pedepseau şi nici măcar nu-l identificau, de ce nu mi se făcea dreptate într-o situaţie în care eram cu adevărat nevinovat?" (p. 50) Simpatiile politice ale tînărului Holender merg din oroare în oroare şi, cîţiva ani mai tîrziu, cel care saluta cu entuziasm "Heil Hitler" îşi găsise un nou model, nu mai puţin odios: Stalin. "...pentru mine între 13 şi 17 ani, Stalin a simbolizat bunătatea, viitorul, pacea, bunăstarea, umanitatea şi tot ce era bun pe lumea asta. Generalissimul Iosif Visarionovici Stalin devenise un model absolut. (...) Bineînţeles cu ajutorul enormelor portrete pictate pe care le vedeai pretutindeni, cu ajutorul panourilor, lozincilor, chemărilor, a îndoctrinării şi cultului personalităţii dominate de figura lui Stalin, cel care luptase împotriva lui Hitler, împotriva Reich-ului German şi ne eliberase, singur, fără ajutorul nimănui." (p. 61) în mod cu totul surprinzător, Ioan Holender îi priveşte cu multă înţelegere pe cei care au susţinut nazismul şi comunismul deşi, în calitate de etnic evreu şi de descendent al unei familii înstărite a avut de suferit de pe urma ambelor totalitarisme ale secolului XX. Francheţea cu care vorbeşte despre aceste lucruri dovedeşte o corectitudine morală fără reproş: "Nici naţionalizarea, nici pierderea fabricii nu au făcut din mine un duşman al regimului (comunist - n.m., T. U.). Nutream o simpatie pentru sistemul acela, fără să pun întrebări, semănînd într-un fel cu tineretul hitlerist din 1933, încrezător în noul stat german. De aceea am şi o mare înţelegere pentru oamenii din perioada premergătoare războiului, care au crezut în naţional-socialism, fără să ştie ce va urma. Lucru pe care astăzi îl ştim. Pentru asta am înţelegere şi sînt obiectiv. A acuza comportamentul uman de atunci, de pe poziţia celor ştiute azi, nu e corect şi e unilateral." (pp. 64-65) Vorbe pline de înţeles care ar trebui să dea de gîndit multora dintre cei care astăzi îşi arogă dreptul de a tăia şi spânzura în numele unei destul de dubioase "corectitudini istorice". în spiritul aceleiaşi sincerităţi decomplexate, scrie Holender şi despre începuturile - iniţial pur idealiste - ale Mişcării Legionare, la care au aderat nume de referinţă ale culturii române, unele intrate în patrimoniul cultural european (p. 31) şi despre politica foarte nuanţată a lui Antonescu în chestiunea evreiască. Aceasta îmbrăca tonalităţi diferite de la o regiune la alta. în Vechiul Regat măsurile erau mai drastice decît în Banat, iar în teritoriile recucerite (Basarabia şi Bucovina) erau extreme, dat fiind colaboraţionismul populaţiei de origine evreiască cu autorităţile sovietice (p. 35).

De mare valoare documentară sînt paginile în care autorul descrie viaţa cotidiană a Timişoarei din vremea copilăriei sale. Constat cu surpriză că, în pofida schimbărilor radicale din viaţa politică, puţine lucruri s-au schimbat în Timişoara între anii '40 (copilăria lui Ioan Holender) şi anii '60 (propria mea copilărie timişoreană). Citind paginile lui Holender am recunoscut locurile şi obiceiurile din primii mei ani de viaţă. Faimosul Corso îşi păstrase neştirbită puterea de seducţie pentru timişoreni. Părinţii mei se aflau printre cei care ieşeau să se plimbe şi să se întîlnească cu prietenii pe Corso sau pe noile faleze ale Begăi. La fel ca în vremea copilului Holender, distracţia preferată a copiilor din anii '60 era fotbalul pe stradă, tramvaiul circula prin Piaţa Operei (inclusiv tipul de tramvai din fotografia reprodusă la sfîrşitul cărţii), iar faimosul vas uriaş din Parcul Rozelor este şi azi la locul lui, impresionîndu-i la fel de tare, pe copiii noului mileniu. Chiar şi specialităţile culinare descrise de Ioan Holender îmi stîrnesc revelaţii proustiene. Grişul cu lapte ornat cu desene din cacao, supele de pui cu tăiţei, tăiţeii cu mac şi cu nucă, la care aş mai adăuga pogăcelele cu jumări fac parte din cotidianul unei vieţi de care
m-am despărţit demult, dar pe care am regăsit-o intactă în cartea lui Ioan Holender. Poate în acest conservatorism al locuitorilor Timişoarei (comparabil, într-un fel cu cel al locuitorilor Vienei, care i-a dat ceva bătăi de cap directorului de la Staatsoper în tentativele sale de modernizare a instituţiei), perfect indiferent la presiunile politice de tot felul, stă misterul bunei convieţuiri dintre locuitorii de etnii diferite ai acestui oraş, model recomandabil la scară europeană.

Cariera vieneză a lui Ioan Holender este o lungă poveste de succes. Cazul tipic al omului care, pornit de jos, dar crezînd cu tărie în steaua lui îşi urmează drumul în pofida tuturor obstacolelor şi ajunge, în final, să-şi vadă visul cu ochii. O lecţie de onestitate profesională, respect faţă de parteneri, modestie şi plăcere a muncii care ar trebui predată copiilor la şcoală. La fel cum lunga perioadă de directorat la Staatsoper este un mic curs de management al unei instituţii bugetare de cultură. Printr-un foarte subtil balans între tradiţie (într-o ţară precum Austria ruperea violentă a tradiţiei este echivalentă cu o blasfemie) şi inovaţie (colaborarea fructuoasă dintre Opera de Stat şi televiziune, amenajarea în incinta Staatsoper a unui spaţiu pentru organizarea de spectacole destinate copiilor, cu scopul atragerii lor spre spectacolele de operă, instalarea, la nivelul scaunelor a unui sistem de subtitrare care permite spectatorilor străini, nefamiliarizaţi cu libretul, să urmărească derularea acţiunii), Ioan Holender a transformat Opera de Stat din Viena într-una dintre cele mai bine administrate instituţii de profil din lume. Prelungirea mandatului său pînă în anul 2007 (cel mai lung mandat din istoria Staatsoper, în condiţiile în care printre predecesorii săi s-au aflat nume celebre precum Herbert von Karajan) este dovada incontestabilă a faptului că munca sa este apreciată aşa cum se cuvine.

Ioan Holender este un om fericit. Ţine aproape de domeniul miracolului modul în care emigrantul român, exmatriculat dintr-o facultate tehnică, a ajuns într-un timp relativ scurt să cucerească toate onorurile lumii muzicale internaţionale. S-a bucurat şi se bucură de prietenia unor oameni care, pentru cei mai mulţi dintre noi, rămîn idoli intangibili, legende ale culturii secolului XX (Herbert von Karajan, Carlos Kleiber, Zubin Mehta, Eberhard Waechter, Placido Domingo, Riccardo Muti, Seiji Ozawa, Mstislav Rostropovitch sînt doar cîteva nume), a fost primit şi decorat de şefi de stat, a avut şansa de a se întoarce glorios în oraşul copilăriei sale (în 1966 visul de a cînta în sala Operei din Timişoara), iar astăzi cota sa de popularitate în România o concurează serios pe cea din Austria. Nici gloria, nici banii nu i-au schimbat însă modul de viaţă. Pentru că, aşa cum mărturiseşte, Ioan Holender merge şi astăzi la serviciu, la fel ca în prima zi, cu bicicleta şi metroul. Este un om normal, cu o viaţă obişnuită, care ştie să aprecieze micile bucurii ale vieţii alături de soţia sa şi de cei doi copii.

în De la Timişoara la Viena există un episod emoţionant pentru cititorii români. Acela în care tînărul refugiat în capitala Austriei aleargă pe malul Dunării pentru a vedea navele cu pavilion românesc. întîmplarea este cu atît mai emoţionantă cu cît ea este relatată într-o carte destinată, în principal, publicului austriac (actuala ediţie românească este traducerea volumului publicat în anul 2001 la Viena), nu celui românesc.

Prin publicarea acestui volum memorialistic, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni ai vieţii culturale vieneze face, în faţa publicului austriac, o neaşteptată reverenţă spre ţara copilăriei şi tinereţii sale, România. Un gest sublim menit să sugereze că România poate fi privită şi altfel decît ca ţara mîncătorilor de lebede.