Dumitru Avakian - Defineşti în continuare, de aproximativ o jumătate de secol, arcul carierei unui artist căruia nimic din ce este muzică - considerată meditaţie şi comunicare - nu i-a fost străin. Eşti profesor al unuia dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ artistic din Europa, Universitatea de Arte din Berlin; ai făcut şi faci în continuare muzică de ansamblu, faci muzică de cameră, ai fost solist al Filarmonicii bucureştene. Susţii cursuri de măiestrie în Germania, Polonia, în ţări ale Extremului Orient.

Se vorbeşte mult, astăzi, despre globalizare, despre circulaţia valorilor, despre comercializarea acestora. Inclusiv a celor muzicale. Muzica de largă adresare; ...cea care este imediat - să spunem - "prizată", vândută, revândută, reluată, parăsită în favoarea unei alte mode. Ce şanse are - în acest context european şi mondial - muzica academică, muzica marilor personalităţi care au făurit istoria artei muzicale, a celor care - de la un secol la altul, de la o epocă istorică la alta - au făurit concepte muzicale, au dat idei, au împlinit capodopere, au dat pilde de creativitate, de dăruire, de profesionalism? Mai este nevoie astăzi de această muzică? Cine are nevoie de ea? ...de această muzică, căreia i-ai dăruit o viaţă; ...către care te-a condus un destin.

Cătălin Ilea - E o întrebare care se pune de la Homer încoace. în acea epocă, atât de îndepărtată, poemele nu erau scrise. Homer declama Iliada. Când scrisul a început să se răspândească, mulţi au considerat că arta poeziei, inspiraţia poetică, riscă să dispară. De atunci şi până de curând - mă refer spre exemplu la genul relativ recent al operei, gen căruia de peste o sută de ani buni i se cântă prohodul - se pune aceeaşi întrebare. Şi totuşi în Europa de Vest sălile de concert sunt pline. Nu mă refer numai la Berlin.

Sunt desigur aspecte regretabile. După părerea mea, critica muzicală berlineză nu se ridică nici pe departe la înălţimea muzicii care se face în Berlin. Este un oraş cu mari potenţe muzicale; cu trei opere; cu mai multe orchestre. în urmă cu câteva săptămâni, la Opera de pe Unter den Linden am asistat la un spectacol wagnerian, la Tristan şi Isolda. Condus de Barenboim. Un spectacol impresionant. Din toate punctele de vedere. Plângea lumea în sală. în presă? Nu apare nimic! Evenimentele artistice comentate sunt numai Festivalul de la Bayreuth, eventual cel de la Salzburg. Iar acestea, prioritar, în legătură cu scandalul pe care l-a stârnit un anume regizor, în legătură cu o anume montare, sau în legătură cu preluarea conducerii Festivalului wagnerian. Evenimentele efectiv muzicale nu formează obiectul atenţiei presei.

D. Av. - E drept, critica de artă, critica muzicală, prin specificul acesteia, nu se poate confunda cu publicistica informativă sau speculativă, de scandal, a unor tabloide avide de senzaţii, de publicitate cu orice preţ. E regretabil că în faţa acestui asalt publicistica de calitate, de orientare a opiniilor publicului, cedează. Chiar şi în Germania.

C. Il. - Revin la întrebarea iniţială. Nu cred că muzica academică va avea de suferit.

D. Av. - în Germania o salvează publicul, educaţia drept factor social. Aspecte bine înrădăcinate de peste cinci secole.

C. Il. - Aş continua referindu-mă la examenele noastre de admitere la Universitatea de Arte. Pentru cele câteva locuri ale secţiei de violoncel se prezintă aproape 50 de candidaţi. Selecţia este severă. E bine pusă la punct.

D. Av. - Aveţi mulţi studenţi care provin din Extremul Orient.

C. Il. - Nu există diferenţe flagrante între capacităţile unui popor, ale unei rase şi ale alteia. Există diferenţe de educaţie, de cultură, de mediu de dezvoltare. Am bune contacte cu studenţii şi cu muzicienii care provin din Orient.

La nivelul învăţării limbajului muzical aceştia manifestă răbdare, manualitate, hărnicie, disciplină. Sunt aspecte care se valorifică până la vîrsta de 14 sau 15 ani. Apoi intervin alte diferenţieri. La examenele noastre de admitere trei sferturi dintre candidaţi provin din Orient. Au o pregătire culturală muzicală foarte modestă. Sunt foarte ambiţioşi. Este importantă dezvoltarea inteligenţei, a temperamentului.
O fostă studentă, îmi aduc aminte, este actualmente profesoară la Beijing. E serioasă, e sensibilă. I-a fost imposibil să pătrundă farmecul, umorul muzicii lui Rossini! La absolvenţă, una dintre probe se referă la asimilarea unei lucrări într-un timp scurt, de maximum două săptămâni.
Poţi observa spiritul de iniţiativă, operativitatea, intuiţia.

D. Av. - Fenomenul actual al globalizării - cu bune şi cu rele - este resimţit peste tot în viaţa de zi cu zi. Muzica, muzicienii... ce pot face, ce se poate întreprinde la nivelul existenţei cotidiene?

C. Il. - Să nu ne facem iluzii. Nu cred că arta poate duce în mod direct şi rapid la o mai bună comunicare în plan social, uman, în plan naţional, internaţional. în schimb dinamica sensibilă a ideilor, cunoaşterea reciprocă, sunt importante, sunt aspecte ce pot deveni realizabile. Sunt aspecte ce pot fi facilitate în planul globalizării actuale.

D. Av. - Muzica poate, deci, deveni un factor important în ceea ce am putea numi cultura comunicării.

C. Il. - Trebuie să recunoaştem, în lumea actuală marele joc se petrece la nivel politic. La nivel politic regional sau internaţional se crează cadrul. Noi suntem cei ce putem da cosistenţa acestui cadru. La nivel individual, la nivel de grup.

D. Av. - Pe această direcţie, Enescu, spre exemplu, îşi asuma responsabilităţi enorme. în ce priveşte rolul muzicii pe direcţia apropierii dintre oameni, dintre naţiuni. Şi-a făcut din aceasta un adevărat crez apropiat idealurilor beethoveniene. Dar în ceea ce-i priveşte pe tinerii muzicieni, cei care cresc, care se formează astăzi în instituţiile de învăţământ; ce priorităţi actuale putem distinge?

C. Il. - învăţământul artistic, cel muzical, a avut în ultimii 20 - 30 de ani o dezvoltare fenomenală. Ceea ce la începutul secolului trecut era considerat a fi o minune, un paradox greu explicabil, astăzi devine un fapt firesc. Mă refer la performanţa interpretativă. în urmă cu un secol, nici marii violonişti solişti, spre exemplu, nu aveau în repertoriu integrala Capricii-lor de Paganini. întregul ciclu nu se cânta în sala de concert. Astăzi, în parte, aceste lucrări intră în obligaţiile examenului de admitere! Nivelul tehnic, dar şi cel artistic, au crescut enorm. Un violonist celebru precum Nathan Milstein, virtuoz al primei jumătăţi de secol XX, avea o viziune apropiată de cea actuală. Diferită în ce priveşte gustul artistic faţă de Heifetz. Dacă ascultăm astăzi imprimările lui Hugo Becker, un fondator de şcoală de violoncel, sau ale lui Feuermann... observăm că exigenţele actuale sunt altele! Şcoala, ca sistem de învăţământ, s-a dezvoltat enorm; inclusiv ca metodică. Pe de-o parte.

Pe de altă parte mă refer la public. Ascultăm zilnic, vrând-nevrând, ore bune de muzică. Semnalele sonore ale canalelor de televiziune, ale diferitelor emisiuni, cele din staţiile de metrou, din hoteluri, intonează succesiuni de acorduri curat intonate. în urmă cu două secole, unde - oare! - aveai posibilitatea să auzi acorduri curate?

D. Av. - Astăzi, ambientul sonor joacă un rol important. Astăzi educaţia auzului nostru este cu totul alta.

C. Il. - Nu ne putem permite să cântăm, să intonăm fals.

D. Av. - Licenţele intonaţionale le acceptăm greu în imprimările maeştrilor trecutului. Acolo important rămâne sensul, natura comunicării, adevărul artistic. Pe de altă parte, în zilele noastre competiţia joacă un rol covârşitor.

C. Il. - Spiritul competiţiei a existat întotdeauna. în urmă cu două secole, Paganini, spre exemplu, nu permitea să se vadă digitaţiile pe care le folosea. Astăzi - dată fiind globalizarea actuală, prin intermediul imprimărilor, al CD-urilor - eu intru direct în competiţie pe o arie mult mai largă, cu un muzician din Coreea, din Japonia sau din Novosibirsk.

D. Av. - Creaţia enesciană reprezintă o constantă a preocupărilor tale. Ai cântat Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în primă audiţie în Statele Unite. Ai cântat şi ai imprimat sonatele pentru violoncel, muzica sa de cameră. Ce reprezintă Enescu în contextul actual, în cel al valorilor muzicii secolului al XX-lea?

C. Il. - Acceptăm cu toţii că muzica enesciană nu este aşezată pe locul pe care îl merită. Explicaţia? în timpul vieţii, Enescu nu s-a înregimentat unei sau altei doctrine artistice. A folosit însă mijloace ce veneu din toate direcţiile făurind o operă coerentă. în plus a scris foarte greu. Era muzician performer. Trăia cântând. Trăia din ce cânta. A fost apreciat prioritar ca violonist. Apoi, scriitura lucrărilor enesciene este extrem de densă, de complexă, abundă în indicaţii multiple. Există măsuri în care poţi găsi peste 20 de notaţii. Sonata a 2-a de violoncel şi pian i-a fost dedicată lui Casals, bunul său prieten. Acesta nu a reuşit să o cânte niciodată! I-a fost teribil de dificil să intre, "să sape", în densitatea indicaţiilor partiturii. Este o lucrare fundamentală în literatura camerală a mijlocului de secol XX. Personal am avut nevoie de enorm de multă perseverenţă, de răbdare, în abordarea acestei lucrări. Am lucrat asupra ei aidoma unui arheolog, descoperind motivaţii, decopertând straturi, măsură de măsură, acord de acord, reasamblând structurile.

Festivalul cameral dedicat lui Enescu - acest proiect pe care l-am împlinit în toamna trecută - a fost una dintre cele mai frumoase realizări ale mele în Berlin. Primul Festival Enescu l-am organizat cu peste trei ani în urmă; în compania colegilor mei, muzicieni români, muzicieni din Germania, s-au cântat atunci 16 lucrări enesciene majore. De această dată, în toamna trecută, l-am prezentat pe Enescu, creaţia acestuia, drept o sinteză a spiritului francez cu cel german. în fiecare concert a fost prezentată câte o lucrare importantă din creaţia acestor compozitori, de asemenea din creaţia enesciană. Piesele cele mari au fost Sextetul pentru corzi de Brahms, Octuorul de Enescu, Cvartetul cu pian de Fauré, lucrări de mare consistenţă spirituală, artistică; de asemenea alte lucrări din creaţia acestor compozitori.

D. Av. - Muzicienii originari din România?

C. Il. - Ocupă poziţii importante în contextul vie­ţii muzicale germane. Ocupă poziţii importante în or­chestre, în universităţi. Din punct de vedere muzical, România este foarte bine reprezentată în Europa de Vest. Dintre toate artele, este cel mai bine reprezentată în muzică. Mult mai bine decât în artele plastice, spre exemplu.

D. Av. - Sau în literatură. Specificul limbajului, tipul de comunicare contează enorm.

Aş reveni la condiţia muzicianului performer. începe studiul instrumentului din anii fragedei copilării, de la 4 sau 5 ani. Deseori studiul muzicii începe chiar în familie. Sunt cazuri celebre în întreaga istorie a muzicii. La tine în familie acest proces este în deplină desfăşurare. Lucrezi cu nepotul tău, cu foarte tânărul Constantin; pare a-ţi continua strădania. Aveţi bucurii mari unul de la celălalt.

C. Il. - M-ai atins în punctul cel mai sensibil. E drept, drumul muzicii începe din copilărie, de la 5 sau 6 ani; mai ales la violoncel. La pian mai devreme.

Ne împăcăm bine. Relaţia nepot-bunic funcţionează excelent. Mă urmăreşte solicitând să-l ascult, să-l îndrum. A câştigat premii la nivelul oraşului Berlin, la 7 ani, la 8 ani. Până acum câteva luni nu puteam pune mâna în foc dacă este sau nu talentat. Muzica este un limbaj. Trebuie să deprinzi o anume manualitate. Reflexele trebuiesc deprinse. Abia apoi te poţi exprima. Abia apoi îţi poţi da seama dacă ai ceva de spus. Adevăratul talent îl poţi depista în acest moment. Şi trebuie să mărturisesc, Constantin are ceva de spus!

D. Av. - în altă ordine de idei. Observând contextul actual, mai apropiat, dar şi cel global, internaţional, te încearcă anume temeri, anume nelinişti?

C. Il. - Sincer, nu! Sunt mai degrabă optimist. Realitatea nu-mi dă dreptate. Trăim în plină criză. Fiecare dintre noi a pierdut ceva, undeva. Eu fac parte dintre cei care consideră că în fiecare criză există un nou început. Nu poţi să nu observi că în Europa, cu excepţii locale, trăim de şaizeci de ani în pace. E un lucru bun. Un lucru rar!

D. Av. - în acest context muzica îşi găseşte locul firesc.

C. Il. - Revenind la marea muzică; îmi aduc aminte, cineva spunea: "nu cunosc decât muzică romantică" . Se referea la natura sensibilă a acestei arte. Indiferent de stil, de natura limbajului muzical, în mod inteligent şi sensibil trebuie să se ajungă la inimă. Mă refer inclusiv la muzica lui Enescu, a lui Ligeti, a lui Xenakis, la muzica zilelor noastre.