Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Viitorul şi trecutul de Simona Vasilache

Deschizînd Lumea românească la 1900, a lui Ion Bulei (Editura Eminescu, 1984), veche abia de un sfert de veac, dar intrînd, de bună voie, în miezul unor documente şi întîmplări centenare, ai sentimentul unei familiarităţi îndepărtate. Al unei înrudiri, nu foarte strînse, dar nici de tot pierdute, cu acei oameni care-şi apără bonomia de fond în toiul unor crize de formă. Politicieni, ca şi popor.

Colecţia "Clepsidra", în care această cărticică de vremuri şi moravuri a apărut, impune atenţie la timpul care trece. În şase trepte, numite cu titluri de capitol: Începe un veac, Începe o criză, "Erau toate de făcut", Şi între timp..., Criza continuă, Prin noi înşine. Combinînd, indistinct, doctrina şi realitatea. La fel de avîntată ca şi ea.

Dispute de toate felurile, astronomice şi religioase, în chiliile savanţilor şi-n sălile Vaticanului, îi dau sau îi iau lui 1 ianuarie 1900 dreptul de a pune pasul într-un secol nou. Nu ne este necunoscută această agitaţie de început de secol, ba chiar şi de mileniu, cu tot cu profeţiile ei catastrofice. La pragul secolului XX, lucrurile stăteau parcă mai bine. În orice caz, la Bucureşti care, prins între Paris şi Berlin, între Papă şi sărbătorile populare, rezolvă problema avantajos: "în ciuda lui Camille Flammarion (astronom francez - n.m.) şi a Papei de la Roma serbăm cu solemnitatea ce se cuvine apariţia noului veac. Chit că, pentru ca să nu rămâie nimeni în pagubă, să serbăm şi la anul, cu acelaşi tămbălău, naşterea secolului al douăzecelea." (Moş Teacă era revista care găsea imparţiala soluţie). Se vede limpede, plutind peste încăierări de principiu, spiritul lui nici aşa, nici altminterea, al unei abţineri în exerciţiu, dacă se poate spune aşa, votînd şi cu unii, şi cu alţii.

Pe deasupra, la Bucureşti se sărbătoreşte după alt calendar, întîrziat cu 12 zile. Aşa încît, în vreme ce Europa sărbătoreşte, "la Bucureşti lumea dormea liniştită." Şi nu-i de mirare. În fine, ziua schimbării ajunge şi pe Dâmboviţa, găsindu-i pe fiecare în alte activităţi. Maiorescu, dintr-o superstiţie de bun augur, lucrează, cît de puţin, în fiecare primă zi din an. De pildă, la 1900, le dăruieşte Convorbirilor literare un alt comitet de redac­ţie, în locul celui vechi, ajuns mai degrabă onorific. Rădulescu-Motru înfiinţa, în aceeaşi zi, Noua revistă română. Era, deci - fără să zîmbim la atari vorbe... - o zi de avînt literar, social, politic. Oamenii credeau, o spune Filipescu într-un discurs din toamna lui 1901, ca niciodată în progres. O explozie de energii bune şi rele se unea cu jerbele începutului de secol. Şi locuitorii acelui timp, entuziasmaţi de bine şi temători de rău, mergeau, cu toată speranţa, înainte.

Nici criza care izbucneşte, în finanţe şi-n agricultură, nu şterge sentimentul că totul se poate şi, deopotrivă, că "erau toate de făcut", cum spune mesajul cu care, la 1900, se deschide sesiunea parlamentară. Nu cu disperarea care te împinge, în faţa mulţimii obligaţiilor, să nu mai faci nimic, ci cu metodă. Ŕ la roumaine, de bună seamă. E de ajuns să citim capitolul despre alegeri, sugestiv numit "Cruce de tibişir", "bumaşcă" şi "cetăţeanul alegător" ca să vedem că din materialul uriaş pe care realitatea îl punea la dispoziţie, Caragiale a scos doar esenţialul. Familia e în toate, mai cu seamă familia politică, în aşa fel încît schimbările curg fără rupturi de nivel: "Fiecare conservator are un ginere liberal, fiecare liberal are un cumnat conservator şi cînd vine unul la putere uzureşte şi celălalt, ba membrii aceleiaşi familii sînt împărţiţi cîte unul în fiecare partid; aşa că totdeauna cad ai noştri, vin ai noştri." (deputatul C. Popovici e cel care denunţă, în Parlament, "meteahna"). Se vede că rotativa guvernamentală e un fel de hopa-Mitică. De aceea, atacurile de panică se rezumă la istericale de-ale coanei Joiţica, nicidecum nu se transformă în mari ameninţări. E lumea calmă şi prinsă între tipare neschimbate în labilitatea lor (iată paradoxul!) a unei belle-époque de rit balcanic. Lejeră, carevasăzică.

Totuşi, sistemul cenzitar, cu colegii pentru Senat diferind după gradul de instrucţie al alegătorilor, şi cu profesorii marilor universităţi, cea din Bucureşti şi cea din Iaşi, avînd dreptul să-şi aleagă cîte un reprezentant în Senat, nu era cel mai rău. "Pentru a nu lipsi de la datoria lor" (idee nobilă ce ne-a rămas doar în secvenţa, tragi-comică, a "mancatului"), anumiţi funcţionari nu se puteau alege în forurile legislative. Cumulul zilelor noastre ar avea ceva de învăţat de la această conştiinţă a datoriei, pe care, în mod obişnuit, ţi-o faci bine într-un singur loc.

Sar peste cifrele - deşi grăitoare - ale îndatorărilor de tot felul, are negocierilor de criză, belele ale unui stat mergînd din împrumut în împrumut, şi aruncînd, încă, la un veac distanţă, peste viitor, umbra tristă a unui nihil novi. Fie secetă, fie ploaie, aceeaşi surpriză pentru guvern. Fleva, ministru la Agricultură, cumpără fîn pentru vite, prea mult, dintr-un exces de prevedere, care stă, apoi, în ploaie. Unde mai pui că nici calitatea nu era cea plătită...

Între timp, însă, lucrurile merg ca şi cînd ţara n-ar fi guvernată, cum spunea P.P. Carp, proslăvind norocul ei. Literaţii îşi scriu scrisori, deplîngînd criza. Maiorescu n-are să-l împrumute pe Negulescu, care-şi tratează nevroza la Abbazia. Brătescu-Voineşti îi căinează pe meseriaşi. Tinerii intră, cu suflu nou, în vechile partide. Relaţiile internaţio­nale înaintează fără tensiuni.

Rezum, alegînd, ca pe stafide din cozonac, evenimentele dintr-o poveste. A lui Ion Bulei, care, în faţa unei epoci dense, scurtă cum a fost, subţiază cifrele şi întîmplările cu naraţiune. Ceea ce iese, fără să aducă din condei istoria - deşi anul apariţiei ne-ar putea face să credem şi aşa - e destăinuirea fără patimă, aproape cu zîmbet, a unor secrete de familie. Nelecuite în veac.