The Revenant:
legenda lui Hugh Glass
(The Revenant, 2015)
Regia: Alejandro González Iñárritu;
Scenariul: Michael Punke, Mark
L. Smith, Alejandro González
Iñárritu; Cu: Will Poulter, Tom
Hardy, Paul Andreson, Leonardo
DiCaprio, Domhnall Gleeson;
Genul filmului: Aventură, Dramă,
Western; Durata: 151 minute;
Premiera în România: 22.01.2016;
Produs de: New Regency Pictures;
Distribuit în România de: Odeon
Cineplex.
Natura sălbatică este
aproape o tautologie
pentru anul 1823, dea
lungul fluviului Missouri
unde avanposturile
civilizaţiei sunt câteva
forturi împrăştiate ici
şi colo prin ţinuturile hălăduite
de diversele triburi de indieni,
divizate de rivalităţi ancestrale.
Story-ul care eşafodează noul film
al lui Alejandro González Iñárritu,
The Revenant, are claritatea pe care
i-o conferă simplitatea sobră a conflictelor
specifică epopeii, dar şi o austeritate
care ţine de limbajul aspru al supravieţuirii
unde aproape totul se serveşte
crud de la hrană la relaţiile interumane.
Hugh Glass (Leonardo DiCaprio) este
călăuza care conduce în sălbăticie
un grup destul de numeros de vânători
care comercializează blănuri de
animale. Printre ei se află şi fiul
său Hawk (Forest Goodluck), rezultatul
unei relaţii cu o indiană pawnee.
Atacaţi de indienii Arikara pe teritoriul
cărora vânează, siliţi să se retragă
cu o parte din pradă, dar cu pierderi
însemnate după o confruntare
sângeroasă, puţinii rămăşi abandonează
barca, la sfatul călăuzei, şi aleg drumul
prin pădure pentru a scăpa de urmăritori.
Intriga se profilează din confruntarea
lui Grass cu un grizzly, omul ucide
ursul, dar este sfâşiat, în agonie. Este
lăsat în urmă alături de fiul său, de
un adolescent marcat de ferocitatea
întâmplărilor, Jim Bridger (Will Poulter),
şi de John Fitzgerald (Tom Hardy),
unul dintre vânătorii însemnaţi de o
tentativă de scalpare şi care musteşte
de violenţă. Acesta din urmă îi va
omorî fiul şi îl va determina pe celălalt
să-l abandoneze în pădure. Odiseea
lui Glass debutează ca o cursă a
supravieţuirii, similară celei pe care
o descrie Jack London în Dragoste
de viaţă. Două alte teme, cea a vendetei
şi cea a frontierei, sunt convocate
pentru a acompania tema fundatoare
pentru filmul american: Omul împotriva
Naturii. Westernul lui Iñárritu îşi
trage seva din tensiunea dintre tipic
şi atipic. Supravieţuirea şi vendeta
sunt unite în aceeaşi voce care răzbate
din abisul inconştientului. Există o
dublă viziune pe care regizorul o pune
în joc: prima este epică, filmul prezintă
suita de episoade dramatice care
jalonează traseul dublu al supravieţuirii
şi vendetei. Tăietura clasică a poveştii
este dictată de economia supravieţuirii
care nu înseamnă numai o precaritate
a resurselor şi mijloacelor, ci şi suferinţa
care incumbă unei fragilităţi încercate
care-şi ia puterea din voinţă, din
„dragostea de viaţă”. Fiecare gest
dobândeşte o putere emblematică şi
amploarea unei uriaşe camere de
rezonanţă, natura care are încă puterea
începuturilor. Cea de-a doua viziune
este una poematică şi vine din aceeaşi
sursă, un principiu de genericitate,
guvernată de aceeaşi austeritate
investită de data aceasta în peisaj.
Imaginea nu este utilizată aici pentru
a „zugrăvi” tablouri de natură, format
National Geographic, deşi peisajul
devine parte integrantă a odiseei lui
Hugh Glass, ci devine expresia acestei
tulburătoare respiraţii a transcendenţei,
o formă de spiritualitate. Filmul se
deschide cu o scenă dinamică, vânătorii
înarmaţi străbat pădurea traversată
de apele râului, şi vreme îndelungată
nu se aude decât susurul apei care
întronează o linişte tensionată, vegheată
de ceva mai înalt. Ceea ce se vede
sunt întinderi panoramice de pădure
străbătută de fluviu, cu defileuri
abrupte şi creste de munţi. Poezia
nu se află în ochiul personajului care
contemplă forţa nimicitoare a sălbăticiei,
pentru care natura devine o adversitate
ireconciliabilă, ci în ochiul camerei
care ne deschide către un dincolo
pentru care peisajul nu constituie
decât un spaţiu de mediere. Nişte
elani trec fluviul şi Hugh se preface
că-i vânează cu un băţ, un rest de
ironie, ruinele unei catedrale ca în
tablourile lui David Friedrich lasă
stranii pereţi acoperiţi de fresce care
par însă ortodoxe după figurile emaciat
longiline care le populează fantomatic;
lumina filtrată prin nori sau formaţiunile
bazaltice toate sunt parte a acestei
viziuni poematice. Acest dincolo
cheamă uneori cu şoptite voci familiare,
reflecţiile susurate ale unei voci
interioare, o voce a amintirilor şi
nostalgiei, un Ur-poem în câteva linii
simple şi câteva imagini, poem a cărui
portavoce este soţia indiană a lui
Glass. Şoapta este timbrul propriu
al unei anamneze ca regres în trecutul
nebulos a băştinaşilor care ştiu să
rezoneze cu forţele obscure care
animă teritoriul. Iñárritu este un
maestru de sorginte hispanică al
cruzimii, dar acum păşeşte pe un
teritoriu unde ea este purificată de
reziduurile de „umanitate”, unde ea
se resoarbe în originar, în matrice.
Glass mănâncă muşchi, roade măduva
oaselor dintr-o carcasă abandonată,
îngurgitează carne crudă, alături de
un indian care-i devine tovarăş de
călătorie, se adăposteşte de îngheţ
în burta unui cal când animalul mort
mai păstrează căldura vieţii. Dincolo
de cruzimea care se află în natură ca
lege ancestrală ce prezidează selecţia
naturală există un tip de darwinism
social, cruzimea ilustrată de hobbesianul
homo homini lupus. Salvatorul său
indian este spânzurat de francezi,
fiica pe care o caută şeful indian este
capturată şi violată de aceştia, omul
alb nu ezită să-şi ucidă semenii. O
morală simplă reglementează dezordinea
instinctelor, moartea se plăteşte cu
moarte, ceea ce şi Hugh şi ucigaşul
fiului său ştiu. Din nou Iñárritu dă
cuvântul unor legi care ţin nu doar
comunitatea în picioare, dar care au
relevanţa Scripturii în acest teritoriu
vast al sălbăticiei. „Revenant” conservă
atât în engleză, cât şi în franceză
un sens secund, acela de strigoi,
de spirit; Hugh traversează teritoriul
dintre viaţă şi moarte al sălbăticiei
pentru a-şi răzbuna fiul. O lume
guvernată de spiritele strămoşilor,
de numeroşi genii loci, este prin
excelenţă o lume spirituală, în care
între viaţă şi moarte se întind numeroase
pasarele. Supravieţuirea constituie
marea epopee care edifică un erou
al frontierei. Marginalitatea se
scrie pentru Hugh şi sub semnul unei
însoţiri nepotrivite cu o indiancă, fapt
care se materializează în odrasla sa,
metisul care apare în ochii celorlalţi
ca un paria. Autohtonii nu se pot
concilia cu această voracitate a omului
alb care le invadează teritoriul, care
îi împinge tot mai departe; ecourile
unei rezistenţe îndârjite se simt la
tot pasul. Iñárritu a intrat pe un
teritoriu nou pentru el, dar îndeajuns
de bătătorit de alţii, însă acuitatea
observatorului de caractere se
vede la nivelul construcţiei personajului,
unde detaliul are forţa privirii
bine ţintite spre spectator. Fabula
sfârşeşte într-o enigmă purificată de
contingenţe filosofice: viaţa care-i
este lăsată spre a o trăi celui care
după toate probabilităţile ar fi trebuit
să moară. Iar viaţa în care coexistă
fragilitatea şi nebănuitele resurse de
dorinţă şi speranţă e o enigmă fără
sfârşit.
