Ce impresionează la discul
„neoriginal” Can’t Forget.
A Souvenir of the Grand
Tour (2015) – în sensul de
slabă reprezentare a
pieselor în premieră: doar
două noutăţi şi două
preluări de la alţi autori – e
robusteţea. Energia. Vitalitatea.
Pofta de cânta, de a dialoga, de a
comunica. După anii de absenţă autoimpusă
din viaţa publică, revenirea în
prim-plan s-a soldat nu doar cu seria
incredibilă de turnee de-a lungul
şi de-a latul planetei, dar şi cu o revigorare
fără precedent a creativităţii. Ajuns
pe platoul maturităţii triumfătoare,
artistul îşi îngăduie o libertate interpretativă
totală. Mare parte dintre cântece
au fost înregistrate în cadrul lui „Old
Ideas World Tour” şi se axează pe compoziţ
ii atipice pentru spectacolele publice.
Albumul urmează după Live in
Dublin, realizarea video din 2013,
înregistrată la O2 Arena din Capitala
Irlandei. Direct sau indirect, Cohen
propunea variante „finale” ale compoziţiilor,
un fel de comentarii detaşate asupra
producţiilor mai vechi – o privire amuzatcritică
şi un lustru tandru-ironic aruncat
propriului trecut. De altfel, ceva esenţial
se schimbase în raporturile lui Cohen
cu lumea. Într-un interviu acordat
revistei „Rolling Stone”, el îşi mărturisea
ezitările în raport cu materialul componistic.
În faza de selecţie finală a componentelor
unui album, părerea apropiaţilor
(îndeosebi a fiicei sale, Lorca) era
decisivă pentru ceea ce se păstra, ceea
ce era abandonat sau se amâna.
Can’t Forget nu e nici o antologie,
nici o culegere a succeselor artistului.
Albumul e, mai degrabă, ceea ce anunţă
subtitlul: „A Souvenir of the Grand
Tour”. Aşadar, e vorba de ceea ce
artistul a vrut să păstreze din experienţa
(neaşteptată, dar triumfătoare) a
parcurgerii lumii într-un şir de turnee
care au durat câţiva ani. Intenţionat
sau nu, cântecele instituie o tensiune
între cântece şi voce, între epoca
tinereţii, când au fost compuse, şi
trăirile senectuţii. În fiecare din ele,
simţi dubla patină a dorinţei şi a timpului.
Ce atrage atenţia de la prima ascultare
e buna-dispoziţie a demersului. În mod
clar, Cohen a (re)descoperit plăcerea
cântatului. Mai mult de-atât, îşi permite
chiar o serie de comentarii ironice, de
simpatice sarcasme adresate straniei
situaţii în care se găsea. Unele dintre
„monologuri” vor fi reluate de-a lungul
turneului – nelipsită fiind exprimarea
gratitudinii pentru „generozitatea
publicului arătată unui om în vârstă.”
Astfel de răsfăţuri sunt parte a unui
scenariu a ceea ce psihanaliştii numesc
„restaurarea narcisismului”. Să nu
uităm că pe lângă faima de singuratic,
depresiv, marginal, Cohen s-a bucurat
şi de aceea de „amant irezistibil”. Chiar
dacă proclamase, încă din anii ’70,
în Death of a Ladies’ Man, retragerea
din competiţiile erotice, cu acea gravitate
senină ce-i caracteriza afirmaţiile,
componenta amoroasă a rămas
atotprezentă în cântecele lui.
Concertele din ultimii ani de
viaţă reprezintă etape de intensă
autoscrutare şi redefinire a însuşirilor
consacrate de evoluţia în timp. Nu doar
în sensul evocat mai sus – al relaxării,
ironiei şi sarcasmului –, ci şi al capacităţii
de a adânci obsesiile. S-a spus despre
el că s-a născut, din punct de vedere
muzical, gata maturizat. Aserţiunea
are valabilitate în ceea ce priveşte
precizia versurilor, unghiurile perfect
şlefuite ale metaforelor şi echilibrul
dintre sentiment şi forma de expresie.
În realitate, artistul epuizase, înainte
de a opta pentru muzică, o etapă
creatoare importantă, marcată de
publicarea a două romane şi a câtorva
volume de versuri. Superioritatea
culturală îi îngăduia să fie dezinvolt
chiar şi în chestiuni pe care colegii săi
de generaţie – care cunoscuseră faima
aproape instantaneu – nici nu îndrăzneau
să le abordeze. Într-o perioadă de
isterică, deşănţată contestare a religiosului,
Cohen avea curajul nu doar să reviziteze,
ci să împingă în prim-plan chestiunea
credinţei. Era o temă, în primul
rând, culturală, dar şi, în filigran,
transpunerea unui model existenţial
adânc înrădăcinat în mintea creatorului.
În versurile lui Leonard Cohen,
religiosul se prezintă sub forma unei
construcţii eclectice. Creştinismul,
iudaismul şi budismul Zen constituie
zidurile împrejmuitoare ale unui spaţiu
al incertitudinilor, depresiei şi angoasei.
Religia e destin, dar şi ţintă culturală
şi uitare. Refugiat în memorie, parcursul
liric s-a consolidat, cu vremea, într-o
rostire pe muchie de cuţit, în care
contrariile existenţei sunt adăpostite
cu egală generozitate. Sau, mai precis
spus, cu o vitalitate irezistibilă, conferită
de caracterul lor dual. Jon Pareles
vorbea într-un articol din „The New
York Times” de indecizia fundamentală
a creaţiei coheniente. Adică de ezitarea
între „reverenţă şi blasfemie”, între
„afectivitate şi animozitate, între reportaj
şi băşcălie, între tragedie şi comedie.”
În plan muzical, ea a dus la crearea
unui hibrid plurisemantic. Trecutul şi
prezentul, suferinţa şi bucuria sunt
distribuite în produsul final – amestec
de contrarii şi ambiguităţi, de angoase
şi exultări.
Într-un anumit sens, Can’t Forget
e un disc testamentar – în orice caz,
în măsură mai mare decât creaţiile
originale ale ultimului deceniu de viaţă
al artistului. Însăşi ideea de a face o
selecţie din opera anterioară imprimă
audiţiei o dinamică minată de interogaţii
şi supoziţii: de ce tocmai aceste melodii
şi nu altele? Ce mesaj voia Cohen să
transmită prin reinterpretările unor
piese care nu s-au aflat neapărat între
cele mai populare compoziţii ale sale?
Un răspuns posibil ar putea viza latura
identitară a acestora. Atât „Field
Commander Cohen”, cât şi „I Can’t
Forget”, şi, mai ales, „Joan of Arc”
sunt manifeste ale conştiinţei aflate
în momente cruciale ale existenţei.
Can’t Forget are pregnanţa, fragranţa
şi fastul vag bombastic al întâlnirii
cu alteritatea. Piesele au fost învestmântate
de gală: aranjamente ample, voci de
fundal care preiau, nu arareori, iniţiativa
melodică, solo-uri instrumentale atent
individualizate. Mai vechea prejudecată
conform căruia melodia a fost, la Cohen,
doar suportul modulat muzical al
textului este, aici, negată vehement.
Artistul se răzvrăteşte contra opiniei
aproape unanim acceptate că, pentru
a-l înţelege, trebuie să silabiseşti
versurile, să te impregnezi de magnetismul
lor, să accepţi convenţiile, artificialitatea
şi duritatea formei. În varianta propusă
în anii „marelui turneu” vocea sună
diferit: plină, gravă, profundă. Partenerele
feminine, în background, au reprezentat,
pe discurile sale, o sursă suplimentară
de muzicalitate şi echilibru. În creaţiile
târzii, ele joacă rolul de contrapuncte,
de semnalizatoare a spaţiilor senine
în preaînnoratul orizont al vicisitudinilor
şi deziluziilor.
Discul de faţă, deşi unificat întrun
mod subtil prin reorchestrare şi
utilizarea aceluiaşi set de instrumente,
atrage atenţia asupra diversităţii creaţiei
coheniene. Ca termen generic, el a
rămas prizonierul imaginii-clişeu a
cântăreţului care, pe scena goală, în
faţa unui public restrâns, dar care-l
urmează cu o devoţiune religioasă, dă
glas nevindecabilelor suferinţe ale
fiinţei umane. Fanii săi au găsit un
tonifiant psihic suficient de puternic
în creaţiile aparent monocorde astfel
încât să rămână alături de el decenii
în şir. Ba chiar să-şi sporească, exponenţial,
numărul. Hainele noi ale cântecelor
aveau, aşadar, de ce să ia prin surprindere.
Ele echivalează, cum spuneam, cu o
reinventare, dar şi cu o testare a
rezistenţei într-un mediu radical diferit
faţă de cel în care, în chip de baladist
stingher, implora mila universului şi
cerşea afecţiunea celor care-i făcuseră
onoare de a-l asculta.
