Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Vieţile după Val Gheorghiu de Ioan Holban


Concentrate de/din sine însuşi, prozele pictorului Val Gheorghiu au fost plasate fie în descendenţa Crailor... lui Mateiu I. Caragiale (pentru că scrie, adesea, despre "adevăraţii Arnoteni"), în aceea a "madlenei" lui Proust (pentru că merge, uneori, la "noii Guermanţi"), la Isarlîk (pentru că unora li s-a părut că i se potriveşte lui Val Gheorghiu însuşi, prea bine, în proză, ca şi în publicistică, propoziţia barbiană "Sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el") sau, iată, în categoria largă a "prozei de notaţie", unde contează, s-ar zice, în primul rînd, creatorul de "atmosferă"; în adevăr, Val Gheorghiu este un astfel de creator de culoare a locului evocat sau inventat: ca această petrecere din proza Jusqu'au fond!, din ultima carte, unde vine Picasso însuşi "cel de la bătrîneţe, cu faţa pergamentoasă, cu ochii ficşi, hipnotici şi cu pomeţii febrili", în chip de Sforicică: nici că se putea un loc mai potrivit pentru lovirea iluziei de realitate, a superbiei imaginarului de realul bicisnic: "Toată lumea dansează după Los Paraguayos şi în marea oglindă străluceşte masa cu de toate, şi sfeşnicele aprinse, şi dansatorii, şi corbul Vasile, descins de la locul lui, de pe jardinieră, printre picioare. Sforicică nu dansează, iar de la o vreme se foieşte din ce în ce mai greu prin îmbulzeală, pînă cînd, în cele din urmă, pe la trei, regăsindu-şi fotoliul pe jumătate ascuns după draperia ferestrei, se îngroapă în el şi nu mai scoate o vorbă. Singuri pomeţii, daţi tare cu carmin de unghii, mai ajung pînă la noi, ochii sînt fierţi şi duşi: Guernica, Guernica, cîrîie într-un tîrziu şi arată spre tămbălău, dar cine-l mai aude? Pe la patru, după ultimul dans, deschidem uşa balconului, să intre aer, şi ne aşezăm şi noi. Oglinda ne cuprinde pe toţi într-o încremenire albă: da, da, Sforicică ăsta e o figură, există acolo în oglindă, o Guernică lividă, candelabrul a dispărut şi în locul lui luminează acum, bicisnic, becul de demult, cu filament gros şi galben".

Creatorul de atmosferă e numai o tuşă, însă, din portretul lui Val Gheorghiu întrucît textele din Arlechin în iarbă (1972), Viaţa în teleferic (1979), Vieţile după Vasari (1980), Madona cu gîtul lung (1987), Mă-ntorc în Bermude (1999), Pretenţiile barcagiului Caron (2000), Cinci degete-n ochi (2007), Secvenţe franceze (2009) şi, acum în urmă, Omul din gard (2009) sînt, toate, fragmente dintr-un jurnal intim (două cărţi au chiar subtitlul Jurnal), unde fiinţa fragmentată încearcă să se regăsească în cioburile unui real, la rîndu-i fragmentat. Nu întîmplător, personajul primei proze din Omul din gard vorbeşte despre incendiul din creier care deplasează "intriga" spre zona pactului ficţional ("o fierbere continuă, sub presiune", cum spune naratorul textului). Val Gheorghiu îşi iubeşte personajele şi lumea lor cu pasiune, protector, violent protector, pentru că, iată, ele reprezintă lăuntrul său: nimic nu putem înţelege fără iubire, spune un personaj, în urma lui Marin Preda, oferind spectacolul unei interiorităţi luxuriante şi al unei lumi de explorat. Asociată convenţiei jurnalului intim e evocarea unei lumi, în egală măsură, reală şi fictivă: şi cînd pare onirică, de "dincolo", această lume e, în fapt, zona circumscrisă de fictivizarea realului. Realitatea ficţiunii şi/sau ficţiunea realităţii constituie spaţiul de identificare al unei mitologii personale, cu puţine legături în geografie, regăsindu-se, mai ales, în alaiul dionisiac al unui real (pre)văzut ca scenă a unui spectacol care, orice s-ar întîmpla, trebuie să continue. Aparent, locul unde prozatorul întîlneşte pictorul e portretul: nu cel clasic (clasicizat), însă, ci ideea fixată la Val Gheorghiu, mai ales, în feminitate: mulţime de "portrete" (idei) de femei în toată proza sa, instalate, confortabil, în vehiculul erosului. Un erotism sudic (există şi unul "nordic"? Da, s-ar zice, citind, măcar, pe Ibsen, Kierkegaard, Strindberg şi "neguroşii" germani) irigă toate naraţiunile lui Val Gheorghiu; femeile sînt aprige şi "trăpaşe", chiar şi fantasmele (Madona cu gîtul lung) au ceva din erotismul sudic al sirenelor care încearcă să-l oprească din drum pe noul Ulysses. Uneori, povestea e simplă: o fată miroase a fată şi un băiat miroase a băiat (Pepa, în curte). De cele mai multe ori, bărbaţii sînt "masculi", iar femeile, "trăpaşe"; erotismul e fin distilat, are o limită vizibilă/invizibilă, cum e privirea (şi imaginarul) personajului antologic din proza Pielea ei de tarpan sălbatic.

Portretul se pierde într-o idee, referentul rămîne mereu lumea lui Vasari (un personaj seamănă cu Van Gogh, un altul cu Picasso, majoritatea cu pictorul-narator al jurnalelor lui Val Gheorghiu); chiar şi autoportretul scris/pictat al unui prozator original care se regăseşte, pe rînd, în cel din Scăricică, cel din Italiană, cel din Cerchez şi cel din Dochia, păstrînd "patina locului", a unui romantism "cumva desuet şi vag alienat" - aerul inimitabil "al oraşului dintre coline" -, cum mărturiseşte într-un scurt cuvînt introductiv la ultima carte, Omul din gard. Personajele lui Val Gheorghiu şi naratorul, printre ele, în alaiul dionisiac, sînt oameni istratieni prin trăirile lor pătimaşe, mateini prin rafinamentul căutat al existenţei.