Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
VIERMELE DIN MăR de Alex. Ştefănescu




Un autor care se tratează pe sine ca pe un clasic


Laszlo Alexandru (născut la 4 mai 1966 în Cluj, absolvent al Facultătii de Filologie din acelasi oras, sectia română-italiană) s-a făcut remarcat în urmă cu câtiva ani printr-o serie de articole polemice pe tema moralitătii scriitorilor, scrise într-un stil tăios, ca si prin insistenta cu care a cerut mai multor reviste din tară să i le publice. Din acele texte si-a alcătuit volumul de de debut, Între Icar si Anteu, apărut în 1996 la Editura Dacia din Cluj.
A doua carte a sa, Orient Expres, publicată recent de aceeasi editură, este o culegere cu un profil asemănător, ceea ce oricum riscă să plictisească, prin repetarea formulei.Din nefericire, însă, autorul nu numai că se imită pe el însusi, dar mai prezintă si semnele unui agasant egocentrism, publicând tot ce a scris în ultima vreme (inclusiv unele scrisori cu caracter particular) si ambitionându-se să câstige toate disputele, chiar si post-factum, prin adăugarea unor note menite să influenteze arbitrajul cititorului. El nu mai este, cum părea la început, tânărul insolent, dar sincer si dezinteresat, care dintr-o sete de puritate îi judecă sever pe cei mai importanti scriitori contemporani, fără să se lase intimidat de prestigiul lor. Seamănă acum, mai curând, cu un bătrân procesoman, care umblă peste tot înarmat cu o geantă plină de documente si povesteste cui vrea si cui nu vrea să asculte, amănuntit, istoria proceselor sale.
Volumul se deschide cu două scurte texte memorialistice - O mărturie si Declaratie - în care Laszlo Alexandru se prezintă ca un participant "direct" la evenimentele din seara zilei de 21 decembrie 1989 din Cluj. Această insolită introducere reprezintă probabil un fel de certificat de moralitate pentru cel care se erijează în continuare într-o instantă morală a lumii literare românesti.
Urmează mai multe comentarii pe marginea cazului Paul Goma, grupate sub titlul În jurul lui Paul Goma. Putem citi aici o pledoarie în favoarea mahalagismului din Jurnal-ul scriitorului-disident ("avem de a face, aici, cu brutalitatea victimei, care întelege să răspundă, cu toată energia, agresorului său"), o scrisoare a lui Laszlo Alexandru către Paul Goma, un atac plin de insulte la adresa lui George Pruteanu (atac în cursul căruia apare o referire fugitivă la atitudinea lui George Pruteanu fată de Jurnal-ul sus-mentionat), un schimb de scrisori între Laszlo Alexandru si Gabriel Andreescu referitoare la George Pruteanu (plus un comentariu al lui Laszlo Alexandru care, printr-o coincidentă, îl favorizează pe Laszlo Alexandru), un pamflet plin de o arogantă nejustificată îndreptat împotriva lui Ion Simut, o ritoasă punere la punct, la fel de nedreaptă, a lui Stefan Borbély. În mod curios, tot sub titlul În jurul lui Paul Goma figurează si două reactii intempestive a lui Laszlo Alexandru la ceea ce a scris Ioan Buduca, în calitate de critic literar, despre volumul Între Icar si Anteu.
A treia secventă a cărtii cuprinde o pătimasă luare de atitudine în problema scrierii cu â si cu sunt, autorul declarându-se cu totul împotriva acestei reveniri la ortografia precomunistă si încercând să demonstreze, cu o pedanterie agresivă, ca un avocat, că Academia Română "nu are autoritatea necesară" pentru a institui reguli de scriere cu caracter obligatoriu. Tot în această a treia secventă - cu titlul plin de lehamite Toate-s vechi si nouă toate - figurează: o scrisoare deschisă adresată lui Petru Dumitriu, echivalentă cu o pereche de palme răsunătoare date marelui scriitor (dar si unor ilustri dispăruti: "când mă gândesc că sunteti ultimul dintr-o serie care începe cu Mihail Sadoveanu si continuă cu G. Călinescu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Geo Bogza etc., etc., pentru mine sunteti un personaj detestabil"), o admonestare a lui Dumitru Tepeneag pentru că a îndrăznit a să elogieze rezistenta pasivă a unor scriitori la teroarea ideologică din timpul comunismului, o huiduire - pentru aceeasi vină - a lui Alexandru George, o analiză a unui articol de-al lui Nicolae Manolescu având drept scop descoperirea unei abateri de la political corectness, o apologie (justificată) a lui Gheorghe Grigurcu, o jalbă - redactată sub forma unui tabel cronologic - privind pretinsa persecutare a autorului, în calitatea sa de aspirant la postul de asistent universitar, de către Marian Papahagi, sub a cărui conducere s-a desfăsurat concursul de ocupare a postului respectiv.
Ultimul capitol este constituit din lungi - si obositoare pentru cititor - dialoguri epistolare între Laszlo Alexandru si Ion Solacolu si, în continuare, între Laszlo Alexandru si Paul Goma, acest din urmă dialog transformându-se, cum era previzibil, într-o ceartă între Paul Goma si partizanul său de la Cluj (Laszlo Alexandru se simte vexat constatând că devotamentul lui a fost confundat cu obedienta si protestează într-o manieră mai putin academică: "pentru mine lumea nu se împarte în sefi, sefuti si fututi".)
După cum se vede, Laszlo Alexandru are fată de propriile sale texte atitudinea pe care o are un editor fată de textele unui clasic. Consideră că tot ce a scris într-o anumită perioadă - articole, însemnări, scrisori etc. - prezintă importantă si trebuie adus la cunostinta publicului. În plus, se simte dator să explice, prin intermediul unui amplu aparat critic, în ce împrejurări a fost scris fiecare text, unde a mai apărut si ce reactii a provocat.
În literatura noastră de azi, numai Vasile Andru mai practică un asemenea cult al propriei sale personalităti, o editie a prozei sale fiind însotită de fotografii care reprezintă: casa în care s-a născut scriitorul, primul său caiet de elev etc. Dar Vasile Andru este încă simpatic, prin naivitatea megalomaniei sale. Laszlo Alexandru, cu vizibila lui nerăbdare de a deveni o autoritate în lumea literară si, mai ales, cu prozaicul său spirit de observatie, care îl ajută să descopere câte un vierme chiar si în cel mai frumos măr, nu inspiră deloc simpatie.


Nimic despre literatură


Diatribele lui Laszlo Alexandru sunt coerente, explicite si energice, dar n-au nici o legătură cu literatura. Autorul practică un rationalism vulgar, care nu poate sesiza valoarea literară, asa cum năvodul pescarilor nu poate prinde soarele reflectat în mare.
Lipsa de simt artistic a lui Laszlo Alexandru este evidentă la tot pasul, într-un mod supărător. Vehementul polemist nu simte, de exemplu, farmecul literar al folosirii cuvântului "bă" de către Petru Dumitriu, într-o interpelare adresată compatriotilor săi ("Îmi vine să le spun românilor: bă, ati devenit o natie de judecători!") si crede în mod gresit că această adresare familiară este de aceeasi natură cu familiaritatea tovărăsească afisată de Ion Iliescu ("Măi, dragă!", "Băi,animalule!").
De altfel, însusi faptul că admiră chinuitele si prolixele romane ale lui Paul Goma, pronuntându-se în schimb fără nici o tresărire de respect asupra unor "erori" săvârsite G. Călinescu, Tudor Arghezi, Nicolae Breban, Dumitru Tepeneag, Gabriel Liiceanu, Alexandru George sau Gabriela Adamesteanu, dovedeste că Laszlo Alexandru nu este sensibil la frumusetea literaturii. Cum poate un cunoscător să scrie, cu un rictus de dispret, pe foaia albă: G.-C-ă-l-i-n-e-s-c-u?
Ca să nu mai vorbim de apostrofările grosolane despre care, în timpul lecturii, ne vine să credem că răzbat de undeva, de pe stradă si nu dintre filele unei cărti. Laszlo Alexandru îl acuză pe George Pruteanu de "neobrăzare", de "rea-credintă si imbecilitate morală", de o "sprintenă activitate mincinoasă". Omul care a pledat la televizor, ani la rând, pentru absorbirea culturii în viata de fiecare zi si pentru regăsirea nobletii în relatiile dintre oameni - investind în acest demers un adevărat geniu pedagogic - are parte acum de un asemenea tratament!
Intransigenta morală de care face paradă autorul cărtii nu justifică agresivitatea sa. De altfel, însăsi preocuparea de a-i moraliza pe semeni are ceva suspect din punct de vedere intelectual. Abia când se judecă pe sine, scufundându-se dostoievskian în propriile sale abisuri sufletesti, un moralist devine autentic. Laszlo Alexandru nu face niciodată asa ceva. El îi analizează nemilos exclusiv pe ceilalti.
Mai trebuie adăugată observatia că nu este deloc corect ca un tânăr să-si etaleze superioritatea morală fată de oameni mai în vârstă decât el. Nu poti face un merit din faptul că încă n-ai trecut prin situatii care erodează moralitatea.
Ar fi rămas pur Laszlo Alexandru dacă ar fi fost supus presiunilor la care au fost supusi scriitorii din generatiile anterioare în timpul comunismului? Nu se poate sti. În ceea ce mă priveste, cred că n-ar fi rămas. Dovada o constituie faptul că în numai câtiva ani de când se manifestă ca publicist si fără altă presiune decât aceea interioară, a propriei sale ambitii, a reusit să dobândească un impresionant palmares de abateri de la morală. Este oare moral să publici un text simultan în mai multe reviste (asa cum s-a întâmplat cu pamfletul despre George Pruteanu, reprodus cel putin în revistele Timpul si Jurnalul literar)? Este moral să îl pui la stâlpul infamiei pe un critic literar (este vorba de Ioan Buduca) abia după ce a scris nefavorabil despre propria ta carte? Este moral să etichetezi numele unei respectabile scriitoare, Bianca Balotă, drept "pseudonim"? Este moral să-l denigrezi pe presedintele comisiei de examinare, care s-a mai si nimerit să fie un strălucit literat, Marian Papahagi, numai pentru că nu ti-a confirmat iluziile pe care le ai în legătură cu propria-ti capacitate intelectuală?
Dar nu aceste slăbiciuni omenesti constituie, la urma urmelor, cauza lipsei de relevantă literară a cărtii recent apărute. Laszlo Alexandru are altă "vină" si anume introduce în discutarea literaturii o gravitate de tribunal revolutionar. Autori ca el, încruntati, înclinati să absolutizeze ideile, rămân în afara creatiei literare.


Laszlo Alexandru, Orient Expres, polemici, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, col. "Alternative", 1999. 224 pag.