Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Viens voir les comediens! de Marina Constantinescu


Două întîmplări m-au determinat să scriu această altfel de cronică, o mică abatere de la regula şi obişnuinţa fiecărei săptămîni. Nu de mult, aflîndu-mă cu o mică problemă la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, ochii mi-au căzut pe un afiş care anunţa un spectacol în Amfiteatrul unde de obicei se ţin cursurile pentru studenţii de la Medicină, prelegeri medicale ş.a.m.d. Prima oară mi s-a părut că nu citesc bine, dar agitaţia din jur m-a dezmeticit: doctori, asistenţi, bolnavi se îndreptau spre locul în care teatrul le vestise întîlnirea atît de inedită. Terapia prin artă s-a aplicat şi la noi, ca şi în Occident, în şcoli şi orfelinate, aziluri sau puşcării. N-a lăsat pe nimeni indiferent, mulţi văzînd pentru prima dată un spectacol. Din informaţiile pe care am reuşit să le strîng am aflat că popasul teatrului într-un spital este primul de acest fel. Trupele ambulante din Evul Mediu şi nu numai jucau în pieţe publice sau la Castel. În lumea agitată în care trăim, cu boli, mizerie şi suferinţă mi se pare extraordinar ca teatrul să bată la porţile unui spital, iar acestea să se deschidă. Dincolo de spectacolul propriu-zis, altul avea loc în sală. Atît de aproape de mine, încît îl simţeam epidermic. Boala umileşte şi uniformizează, prezenţa morţii este palpabilă, concretă, iar bolnavii par înregimentaţi într-un batalion unitar pentru că şi lupta lor este comună. Ca şi duşmanul pe care vor să-l răpună. Ceva din comportamentul acestor spectatori, din tipul de disciplină impusă ad-hoc, mă ducea cu gîndul la atmosfera sălilor cu elevi. Acelaşi tip de rumoare, de aşteptare, de inocenţă. Şi ceva esenţial îi despărţea: hazardul. El i-a adus aici, iar experienţa dură pe care o parcurg se dublează acum. I-am întrebat pe mulţi şi mi-au răspuns că sînt de la ţară sau nu, dar că, în orice caz, n-au văzut niciodată teatru pe viu. Niciodată. O bătrînă din Teleorman, care n-a înţeles nici cu ce mă ocup, nici de ce sufăr, nici ce anume caut acolo, mi-a mărturisit la sfîrşit: "maică, care oi afla că-i bolnav la mine în sat, aici îl trimit: mîncarea-i bună, doctorii sînt cumsecade şi mergi la teatru pe gratis. Oi avea ce povesti cînd oi scăpa de-aici!" Mi-aş fi dorit ca oamenii aceştia să fi văzut un spectacol valoros, ca prima întîlnire să-i marcheze, să-i facă să se îndrăgostească iremediabil de misterul lumii teatrului, să-i provoace să-i descopere dimensiunile, ceva din magie, din zbuciumul artiştilor. Nu cred, însă, că avea o prea mare importanţă. Într-o situaţie limită, orice semn al normalităţii, al vitalităţii, ineditului chiar, capătă alte proporţii în care viaţa devine singura valoare fundamentală. În fond, acest happening poate fi doar începutul unui drum într-un spaţiu care atenuează graniţa între ficţiune şi realitate şi în care fericirea şi durerea, viaţa şi moartea, binele şi răul îşi trăiesc acut îmbinarea.
Spectacolul pe care l-am văzut se numeşte Atac la profesoară, o adaptare a regizoarei Diana Maria Mihailopol după cunoscuta piesă Şantaj a Ludmilei Razumovskaia. Anul trecut, Virginia Itta Marcu a primit Premiul pentru cea mai bună actriţă la Galele Uniter, iar tînărul regizor Claudiu Goga Premiul pentru debut şi pentru această montare importantă de la Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov. Tensiunea specială a piesei şi tratarea "pe muchie de cuţit" a lui Goga, împlinirile actoriceşti spre care şi-a condus trupa, cu maturitate, deşi abia păşise pe drumul profesioniştilor sînt performanţe pe care, la nici un palier, nu le-am întîlnit, în acest spectacol de absolvenţă al clasei Eusebiu Ştefănescu-Rodica Mandache, din cadrul Universităţii Hyperion. Regia pare mai degrabă o ilustrare ad litteram a ceea ce se spune, fără nuanţe şi idei, iar pentru actori, un exerciţiu de anul doi. S-au încălzit greu, şi-au tratat personajele fără evoluţie, plat, n-au construit relaţii între ei decît exterior şi superficial. Un merit poate fi doar acela al adaptabilităţii de a juca într-un spaţiu nou şi ne-teatral. Sînt curioasă dacă la Teatrul Foarte Mic, care le găzduieşte producţiile, lucrurile se ameliorează, pentru că aşa cum este construit spectacolul, el nu poate oferi surprize, piste pe care să nu le fi intuit. Prezenţa lor într-un mediu al vulnerabilităţilor de tot felul le-a dăruit spectatorilor şansa ca timp de o oră şi jumătate să uite unde şi de ce se află. În fond, teatrul, chiar dacă nu la cote valorice ridicate, a provocat producerea catharsis-ului, a întins o punte de salvare umană şi morală. O asemenea întîmplare nu te poate lăsa indiferent. Şi ca să se închidă cercul, am primit o invitaţie la un concert Mozart susţinut de Orchestra Medicilor la Ateneul Român. Nu am calitatea profesională să comentez nivelul interpretării. Faptul însă că după ore istovitoare de spital medicii au puterea să-şi transforme hobby-ul într-un act artistic profesionist (susţinut extraordinar de Stryker Horomedica Osteonics şi de Fundaţia Spitalul de Urgenţă), nu face decît să-mi amplifice admiraţia şi respectul. Tradiţia şi umanismul se mai transmit încă în această breaslă. Marii doctori şi profesori nu lipsesc de la nici o premieră teatrală. I-am regăsit, emoţionaţi, şi la Ateneul Român, plin pînă la refuz. Sobrietatea, eleganţa şi căldura purtau ceva din rafinamentul unei lumi de altădată care intra în armonie cu arhitectura Ateneului, cu muzica lui Mozart, cu vioara Stradivarius (din 1729) a maestrului Eugen Sîrbu, un nume cu rezonanţe mondiale. Cioran spunea undeva: "...muzica, această providenţă a celor pe care totul îi dezamăgeşte, pentru că ea singură ne consolează în mijlocul non-sensului universal." Forme de vindecare. Forme de supravieţuire.


P.S. Nu scăpaţi numărul viitor! Şi pentru că veţi putea afla ceva despre un eveniment: Unchiul Vanea la Teatrul "Bulandra".