Ne aflăm în secolul XXI de doisprezece ani. Cititorul român poate observa uşor că, în literatura română la fel ca în cea franceză, generaţia optzecistă este de fapt cea care face puntea între secole.

Numai că, dacă literatura anilor 1980 în Franţa şi în România împărtăşeşte cîte ceva din dezabuzarea unui ev în care, de fapt, nu se întîmplă nimic, în care încrederea în discurs s-a evaporat, anii 1990 schimbă radical datele raportului. Foarte simplu spus, în Franţa lucrurile rămîn, cel puţin încă două decenii, la fel: cel puţin pînă în buza crizei economice, literatura trece printr-un moment minimalist şi memorial, pe fundalul căruia un Houellebecq se evidenţiază cu atît mai mult.
Probabil că cea mai importantă lucrare a profesorului Viart este La Littérature française au présent, apărută într-o primă ediţie în 2005, într-o a doua, completată, în 2008 (pe care o semnează alături de Bruno Vercier). Cartea are peste 500 de pagini şi se constituie în cel mai complet ghid al cercetării literaturii franceze contemporane. Nu are rost să înşir acum alte titluri din bibliografia lui. Ceea ce mi se pare important este circumscrierea acestui domeniu, ca şi a politicii lui.
Există o raţiune „epocală” a acestei apariţii: literatura franceză dintre 1945 şi 1980 poate fi asimilată „modernului”, în acel sens teoretic dar mai ales politico-revoluţionar despre care vorbeşte de pildă Vincent Kaufmann într-o pasionantă lucrare despre teoria literară franceză (L’Aventure de la théorie littéraire: La faute à Mallarmé, Seuil, 2011). Ceea ce e contemporan, fie el post-modern, fie, dacă vreţi, modern Biedermeier, fie post-avangardă, începe cam atunci, o dată cu stingerea fazei lungi a unui ethos cultural francez pe care studenţii de la Litere ar trebui să îl cunoască bine. 1980 este anul – simbolic – pornind de la care literatura franceză iese treptat de sub jurisdicţia „teoriei” pentru a se reinstala pe o scenă publică mai primitoare, dar tot mai mult răpită de media. Chiar şi corifeii, de genul unui Robbe-Grillet, îşi lasă acasă „spiritul revoluţionar” şi se îndreaptă spre ceea ce la noi e cunoscut ca „postmodernism” – o nouă autenticitate, după ce limbajul celei vechi, metafizice, se uzase.
Este însă evident că, pe de altă parte, această schimbare de paradigmă, începută după 1968, nu avantajează deloc mitul literaturii franceze . Mondializarea o provincializează, iar încercările instituţiilor literare de a se adapta vin tîrziu: vezi premiul Renaudot de anul acesta, obţinut de rwandeza Scholastique Mukansonga, pentru un roman despre masacrul populaţiei tuţi de către cea dominantă, hutu, în 1994. Jocul opoziţiei dintre literatura franceză şi literatura francofonă mi se pare simptomatic pentru decalajul dintre studiile literare franceze universitare şi obiectul ei de studiu. Viart justifică limitele întreprinderii lui, ca fiind cele ale literaturii franceze, prin lipsa sa de competenţe „africaniste”. În epoca globalizării, argumentul miroase a imperialism cultural de la o poştă, iar rwandeza premiată cu Renaudot anul acesta confirmă: ea se consideră scriitoare francofonă, nu franceză. Un alt criteriu, empiric, de distincţie între „francez” şi „francofon” este editorial: primul termen este validat de apariţia autorilor respectivi la edituri din Franţa şi de receptarea lor hexagonală. Dar acest criteriu, pe atît de naţionalist pe cît de lungă e tradiţia conservatoare în domeniul Literelor franceze (Compagnon face dovada ei în Antimodernii, dar nu numai acolo), iată, nu mai funcţionează. E drept că acelaşi Viart aduce aici un alt argument, teoretic, al „regimurilor de istoricitate”, care discriminează între o literatură franceză seculară şi literaturi francofone recente şi mai naive, dar globalizarea face ca aceste regimuri să comunice mai mult decît crede teoria. Deşi lucrarea apare în 2008, aşadar, mi se pare că autorii, subjugaţi de noutatea corpusului, uită să pună în discuţie demersul.
Problema vine desigur din altă parte, şi ea nu poate fi rezolvată repede. Deşi studiul literaturii franceze contemporane s-a deschis după 1980, universităţile rămîn foarte puţin permisive atunci cînd vine vorba de cadre didactice non-franceze, care ar veni cu o experienţă culturală diferită. Diferenţa faţă de S.U.A. – care difuzează un alt canon al literaturii franceze la catedrele de limbi romanice – este aici colosală. Aşa se face că „literatura franceză” studiată în Franţa nu e doar restrînsă din punct de vedere estetic, acolo unde ierarhia „axiologică” ţine cont numai de canonul modernist, ci şi cultural: majoritatea scriitorilor francezi studiaţi sunt mai toţi francezi şi locuiesc mai toţi la Paris.
O altă problemă cu care se confruntă o astfel de întreprindere, una care ţine însă mai puţin de politica literaturii şi mai mult de critica ei, este cea a distanţei dintre subiect şi obiect. Aici, Viart încearcă să se justifice cu ceva mai mult succes: sigur, concede, riscul miopiei este mare, nu putem decide acum ce e valoros şi ce nu, dar nici nu putem lăsa să ni se scurgă printre degete zeci de volume, şi o pleiadă de opere deja solide apărute în ultimii 30 de ani. Aşa este. Doar că soluţiile de conceptualizare critică nu pot pretinde în felul acesta prea multă precizie. „Literatură consimţătoare”, „concertantă” şi „deconcertantă” sînt cele trei mari categorii în care Viart plasează producţia editorială franceză tradiţional „literară”, unde romanul ocupă locul regelui, iar poezia şi dramaturgia îi sînt lachei. Dar Viart operează distincţia pentru a se concentra numai asupra ultimului „fel” de literatură, cea dotată cu funcţie critică, alegînd încă o dată să fie elitist fără să-şi precizeze clar şi mai ales fără să-şi discute criteriile care separă valoarea de non-valoare.
Această discuţie ar merita afînată, pentru că literatura contemporană franceză care cade sub unghiul de vedere al autorilor rezultă, pretinde Viart, tocmai din „presiunea” pe care „lumea” o exercită asupra unei perspective mult prea îndepărtate, dezumanizate, teoretice care era cea a literaturii franceze de avangardă. Astfel, este validat un punct de vedere el însuşi teoretic, conform căruia literatura franceză care contează dinainte de 1980 ar fi fost cea care a însoţit teoria. Noul roman, textualismul, alte forme de experiment sau de teoretizare literară ar fi ceea ce precedă ultimului val. Or, această poveste ar trebui încetîncet deconstruită. Nu în sensul în care elitismul ar trebui eliminat şi studiate romanele vandabile sau cele care „fac scandal” (adică cele care „consimt” şi cele care fac „concert”, adică zgomot mediatic). Istoria premiilor literare franceze, de pildă, confirmă succesul de critică al multor altor cărţi în afara celor la care recurge teoria hard. Generaţia anilor ‘50, cu Sagan, Nimier, de pildă, stă mărturie. O discuţie despre ce înseamnă astăzi un text literar (asta după ce Nelson Goodman se întreabă demult „cînd e artă?”) devine de neocolit.
În concluzie: domeniul literaturii franceze contemporane apare, „după teorie”, într-un moment în care istoria literară şi istoria literaturii, mai ales, vin după nişte decenii de suferinţă, de-a lungul cărora au fost obligate să suporte domnia unei mode retorice alexandrinizante la rigoare. Acest reviriment e normal, nimic de zis. Limba franceză, ca şi istoria lumii marcată de Franţa sînt însă suficient de vaste pentru ca acest nou domeniu de studiu să nu devină o provincie franceză, ci o ocazie de care să poţi profita în orice colţ al lumii. (A.M.)