Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Vieţile altora de Tudorel Urian

Prima slujbă din viaţa mea a fost aceea de profesor în localitatea Zetea, aflată la 10 kilometri de Odorheiu Secuiesc. Era la mijlocul anilor '80, marile oraşe erau închise, iar eu, ca timişorean, îmi doream un post într-o localitate transilvană, aflată în proximitatea unui oraş în care să locuiesc. Zetea părea din acest punct de vedere soluţia ideală. Şi, într-un anumit fel, chiar a fost. La şcoală, toţi profesorii şi toţi elevii erau maghiari şi, fireşte, vorbeau între ei doar în ungureşte. Doar când cineva mi se adresa direct, folosea limba română. Chiar şi în discuţiile în trei, atunci când vorbeau între ei, ceilalţi doi foloseau limba maghiară. Sincer să fiu nu m-a deranjat niciodată acest lucru. Nu sunt indiscret, aveam întotdeauna ceva de citit la mine, dacă puneam întrebări mi se răspundea cu ama­bilitate, iar dacă cineva avea ceva de discutat cu mine, găsea toată deschiderea. Am ajuns la un modus vivendi reciproc avantajos. Eu eram scutit de participarea la şedinţe (le-am spus de la început că dacă aş participa ar trebui fie ca ei să vorbească româneşte, fie ca eu să stau cu ochii pe pereţi 2-3 ore - pe vremea aceea şedinţele presupuneau pierdere de vreme, nu glumă - , când ar fi fost mult mai simplu ca ei să discute cum vor, iar a doua zi cineva să-mi spună în două vorbe la ce concluzii au ajuns). Funcţii nu mă interesau, elevii aveau asigurată nota de trecere în condiţiile unui comportament decent şi a unei minime bunăvoinţe. Altminteri, fusesem perfect asimilat în colectiv, mergeam la toate petrecerile colegilor mei, făceam parte din echipa de fotbal a şcolii, ieşeam împreună la iarbă verde. Pentru că nu am vrut să renunţ la buletinul de Timişoara nu am primit niciodată o locuinţă şi îmi amintesc şi astăzi camera de la căminul de nefamilişti a Fabricii de Matriţe din Odorhei, mai ales că până atunci nu locuisem în viaţa mea într-un cămin. Dar aveam 20 de ani şi confortul era ultimul lucru care mă interesa. Cum gândul meu a fost mereu să mă întorc la Timişoara sau chiar să mă stabilesc la Bucureşti (scriam deja cu asiduitate la "Orizont", "Viaţa studenţească" şi "Amfiteatru"), am refuzat cu seninătate toate ofertele care mi s-au făcut de a mă muta la şcoli din Odorheiu Secuiesc sau Miercurea Ciuc şi chiar postul - foarte invidiat - de redactor la ziarul local. Raportat la Timişoara sau Bucureşti mi-era egal dacă sunt la Zetea, Odorhei sau Miercurea Ciuc. În plus, la Zetea mă obişnuisem cu oamenii şi mă simţeam mult mai liber. În ultimii şaptesprezece ani nu am revenit niciodată la Zetea. Dar amintirea locului şi a oamenilor îmi provoacă încă intense nostalgii. Cred că experienţa mea harghiteană m-a îmbogăţit sufleteşte, m-a făcut să înţeleg altfel substanţa lucrurilor şi să accept că orice idee poate fi remodelată dacă renunţi la autosuficienţă (nu cred să o fi avut vreodată) şi analizezi cu deplină bunăcredinţă argumentele celuilalt.
Toată această rememorare nostalgică mi-a fost prilejuită de lectura splendidului volum al lui Géza Szávai, Ierusalimul Secuiesc. Cartea este o incursiune în istoria Transilvaniei, din perspectiva destinului localităţii Bezidul Nou, supranumită "Ierusalimul secuilor evrei". Scriere incomodă, ea nu menajează sensibilităţile românilor, maghiarilor şi germanilor care împart de secole pământul multietnic şi multiconfesional al Transilvaniei. Fiecare dintre aceste popoare are propria sa viziune asupra istoriei locului care, de cele mai multe ori, proclamă întâietăţi şi drepturi istorice făcând abstracţie sau minimalizând agresiv istoriile celorlalţi. Interesele politice, cursul contorsionat al istoriei, strategiile de propagandă au produs mituri ale imaginarului etnic care s-au sfârşit de multe ori tragic pentru comunităţile de români sau de maghiari. Géza Szávai vorbeşte, fireşte, în numele minorităţii maghiare din Transilvania, căreia îi aparţine. Venite din această sursă, unele afirmaţii pot fi dificil de digerat pentru cititorii de etnie română, familiarizaţi cu o anumită istorie a Transilvaniei. Nu este uşor pentru un român să afle că: "...În primul război mondial, România a anexat Transilvania, iar marile puteri au consfinţit anexiunea prin tratatele de pace. Stăpânirea românească a lichidat până şi autonomiile culturale stipulate în tratatele de pace" (p. 190). Sau că "Gărzile teroriste ale lui Maniu (care ar fi acţionat după 23 august 1944 şi despre care istoriile noastre nu amintesc) varsă sângele populaţiei civile maghiare. Marile puteri anexează din nou Transil­vania României" (p. 391). Cine are puterea să accepte astfel de afirmaţii fără să arunce volumul cât colo va avea numai de câştigat. Pentru că autorul este cel puţin la fel de dur atunci când judecă politica maghiară în Transilvania. În mai multe rânduri autorul recunoaşte politica dezastruoasă a Budapestei, care nu a ţinut cont de specificul multietnic şi multiconfesional al Transilvaniei. Un singur exemplu: "În timpul revoluţiei de la 1848, când a fost proclamată unirea Transilvaniei cu Ungaria, au avut loc conflicte interetnice. După acordul dualist austro-ungar din 1867, Transilvania a fost încorporată administrativ, fără să se ţină seama de caracterul ei specific, în statul maghiar (austrodependent: culminare a unei situaţii groteşti) şi a început lichidarea multisecularelor formaţiuni istorice locale de esenţă autonomă. S-a înteţit antimaghiarismul saşilor, al românilor". Autorul însuşi a fost martorul unui eveniment grotesc petrecut la Budapesta în anul 1992. Patru tineri în haine de piele au urcat într-un tramvai pe care l-au vandalizat umilindu-i pe călătorii (printre care se afla şi autorul) incapabili să reacţioneze şi ameninţând că "O să le facem tuturor jidanilor de petrecanie" (vezi p. 271).
Ierusalimul secuiesc, de Géza Szávai, îmbină istoria cu experienţele personale ale autorului şi cu mărturiile bătrânilor din satul său şi din localităţile învecinate. Este o carte de suflet, în care zâmbetul nostalgic se îngemă­nează cu lacrima, iar splendidele ilustraţii spun povestea unei lumi dispărute. Mai presus de toate este însă o carte invitaţie la dialog. Transilvania a fost de-a lungul secularei sale existenţe un model al toleranţei etnice şi religioase. În pofida unei istorii adesea contorsionate, românii, ungurii şi saşii care populează acest ţinut au reuşit să-şi păstreze limba şi identitatea culturală. Pentru fiecare locuitor al acestor locuri, indiferent de limba pe care o vorbeşte, Transilvania înseamnă acasă. Este locul de care îl leagă poveştile părinţilor şi bunicilor săi, mormintele strămoşilor îngropaţi în cimitirul satului. Transilvania nu trebuie să aparţină nici Ungariei, nici României, ci locuitorilor ei. Toţi oamenii născuţi pe aceste meleaguri mirifice, au dreptul să trăiască aşa cum au făcut-o generaţiile anterioare, cu deplin respect pentru valorile vecinului, indiferent de limba pe care o vorbeşte sau de confesiunea pe care o practică. Pentru aceasta este însă nevoie de dialog (chiar dacă ceea ce îţi este dat să auzi nu este întotdeauna flatant şi uşor de digerat) şi de ceea ce Géza Szávai numeşte "filtrarea prin afect" a nevoilor celuilalt. Românii şi ungurii trebuie să se aşeze la aceeaşi masă, să se privească în ochi şi să facă efortul de a-şi înţelege reciproc problemele. Scrie Géza Szávai şi nu putem decât să subscriem: "Uneori, filtrarea prin afect a problemelor celuilalt e mai importantă; omul care-l înţelege din perspectiva propriului său afect pe celălalt îl şi urmăreşte cu îngrijorare în suflet, să vadă ce va face acesta în clipa în care o să poată simţi tot ce s-a petrecut cu el, ce o să se întâmple atunci... (...) Simţirea şi filtrarea prin afect pot îngloba orice cerc. Între simţire şi fitrarea prin afect, planează - dacă există - conştiinţa" (pp. 274-275).
Cartea lui Géza Szávai este o invitaţie la dialog şi o pledoarie pentru multiculturalism şi multiconfesio­nalism. Oricine o citeşte va înţelege că dincolo de retorica răstită, adesea belicoasă, a politicienilor există oameni reali, care nu cer decât dreptul la o viaţă liniştită în limba şi tradiţia culturală a predecesorilor lor. Într-o Europă unită, a multilingvismului şi multiculturalismului, modelul transilvan devine unul de referinţă. Iar invitaţia la dialog lansată de Géza Szávai poate duce la soluţii capabile să asigure viabilitatea lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara