E greu de spus dacă, străbătînd cărţile de popularizare a cosmologiei, ceea ce simţi se numeşte uimire sinceră sau mai curînd umilinţă stînjenitoare. Cauza stă în neputinţa de a alege între două sentimente concurente. Asediat de ambele în acelaşi timp, nu poţi da cîştig de cauză niciunuia. Uimirea vine din spectacolul cu totul neobişnuit pe care istoria universului ţi-l pune sub ochi, căci nu ai cum să nu admiri grandoarea unui proces de dimensiuni cosmice; pe de altă parte, umilinţa provine din constatarea că, din tot ce ne trece pe dinainte, nu pricepem decît foarte puţin. Trăim într-o lume a cărei istorie o bănuim în linii mari, dar al cărei mecanism ne scapă deocamdată în cea mai mare parte. Consolarea supremă e că nici iniţiaţii nu înţeleg mai mult.

Sună deconcertant, dar povestea pe care cosmologii ne-o spun de cîteva decenii, de cînd scenariul big bang-ului a devenit varianta predilectă de descriere a evoluţiei universului - povestea acestea îi contrariază pînă şi pe autorii ei. Cu alte cuvinte, cu toate că fizicienii pot să-şi facă o imagine despre ce s-a întîmplat cu universul în trecut, nu sînt în stare să găsească explicaţii cauzale. E ca şi cum ar fi martorii unui proces pe care îl pot înfăţişa la scară mare, dar pe care nu îl pot explica în detaliu. Iar dacă un detaliu rămîne inexplicabil, el poate răsturna toată buturuga scenariului cosmic. Iată de ce, citind cum Paul Davies recunoaşte că "e tulburător faptul că astronomii nu ştiu din ce e alcătuit în principal universul" (p. 96), nu poţi să nu încerci o senzaţie de uşurare. Simţi dintr-o dată că de vină nu e doar neputinţa ta de înţelegere, ci şi incapacitatea specialiştilor de a-ţi pune la îndemînă lămuriri.

Această incapacitate explicativă e folosită deseori ca un argument împotriva valabilităţii actualei cosmologii. Căci, dacă nici măcar elementele constitutive ale universului nu sunt ştiute de fizicieni, atunci cum de au ei pretenţia de a-i fi aflat trecutul? Oare nu asistăm la urzirea unei noi mitologii cu ajutorul unui vocabular care, pe cît de fascinant este, pe atît de precar se dovedeşte în realitate? Cu toţii am auzit de găuri negre, de supracorzi, de fractali şi de supernove, ba chiar le-am întîlnit atît de des, încît noţiunile acestea nu ne mai surprind deloc. Le folosim cu un aer firesc şi cu o seninătate subînţeleasă, dar mai degrabă graţie unui act de obişnuire lexicală decît în virtutea unei asimilări propriu-zise. În fond, e vorba de o convenţie verbală aflată la modă. Mai tîrziu, convenţia se va schimba, şi atunci vom folosi alte cuvinte cu alt înţeles.

Iată de ce popularizarea fizicii are un efect dublu: pe de-o parte ne ajută să ne familiarizăm cu nişte vocabule stranii, pe de altă parte ne pune în gardă în privinţa riscului ca semnificaţia lor să fie improprie. La asta se adaugă traducerea neinspirată a unor expresii englezeşti care, redate ad litteram în limba română, dau naştere unor monstruozităţi lexicale. Din păcate, odată încetăţenită expresia în uzul specialiştilor, ea nu mai poate fi schimbată. De pildă, cum ne explică traducătorul Alexandru David, expresia de "univers inflaţionar" este o neferictă calchiere a unei expresii în care cuvîntul inflation nu înseamnă inflaţie, ci expansiune. Cum pentru urechea românească "inflaţie" înseamnă altceva decît expansiune, cititorul e silit să lege doi termeni care, intuitiv vorbind, nu pot fi legaţi: o creştere a masei materiei din univers (după modelul creşterii emisiei monetare din inflaţia financiară) cu o dilatare a volumului universului. În realitate, nici vorbă de o creştere a masei, deci de inflaţie, ci doar de o creştere a volumului, adică de umflare.

Rezultatul neinspiratei calchieri este că la neputinţa crasă a cititorului de a pricepe ce vor fizicienii să spună printr-un "univers inflaţionar" (care, la un moment dat, s-a dilatat mai repede decît o facuse mai înainte) se adaugă şi confuzia pe care ne-o strecoară în minte cuvîntul "inflaţie". Şi astfel, cititorul rămîne cu impresia că ceva e necurat la mijloc: nu se ştie din ce cauze, universul a suferit o creştere fulgerătoare a volumului lui, ca şi cînd cineva i-ar fi suflat în pînze, aşa cum un copil poate sufla într-un balon elastic. Fireşte, dacă ne întrebăm acum cine a suflat sau din ce cauză a apărut umflarea, fizicienii nu pot răspunde. Răspunsul lor e metodologic: distribuţia uniformă a materiei în univers are nevoie de un stadiu de evoluţie în care volumul să crească foarte repede. Explicaţia e ireproşabilă, dar ininteligibilă pentru mintea noastră.

Alegînd un alt exemplu, să recunoaştem că "fiziologia" unei găuri negre rămîne un mister. Pînă de curînd ni se spunea că tot ce cade în vîrtejul ei nu mai poate scăpa din captivitate, apoi am aflat că de fapt găurile pot avea scăpări de materie prin unele puncte, iar acum aflăm că de fapt o gaură poate exploda împrăştiindu-şi materia în cursul unui veritabil big bang. Ipoteza acesta e bulversantă: cîte găuri negre sunt în univers, atîtea începuturi de univers ar putea exista. Caz în care nu mai avem de-a face cu un univers, ci cu un plurivers. Pentru a da o ilustrare intuitivă, fizicienii recurg la imaginea unei concrescenţe de bule de săpun (sau de baloane) care apar şi cresc cu viteze diferite. Noi ne aflăm doar într-unul din aceste baloane şi cel mai adesea ne închipuim că el e singurul. De fapt, ceea ce numim cosmos nu e decît o alveolă dintr-un fagure care este alcătuit din alte milioane de alveole. Dar dacă acceptăm că universul nostru e o bulă de săpun care a luat naştere printr-un big bang provenit dintr-o gaură neagră, automat mintea ni se duce la etapa care a precedat big-bang-ul. Ce a fost înaintea punctului minuscul care a explodat atunci? În acest loc, fizicienii vin cu un răspuns pe cît de justificat fizic, pe atît de nesatisfăcător pentru curiozitatea noastră profană. Potrivit opiniei lor, nu are sens să ne întrebăm ce a fost mai înainte de big bang, deoarece oricum nu putem să ne verificăm afirmaţiile. Nu putem decît teoretic să reproducem condiţiile iniţiale ale big bang-ului, deci orice speculaţie rămîne o aventură a imaginaţiei, dar nu o dovadă convingătoare. "Noţiunea însăşi de timp (ca şi cea de spaţiu) nu poate fi extinsă dincolo de big bang. Concluzia ce pare să se impună este că big bang-ul a fost începutul absolut al tuturor lucrurilor fizice: spaţiu, timp, materie şi energie. E limpede că nu are sens să ne întrebăm (aşa cum fac mulţi) ce s-a întîmplat înainte de big bang sau ce a provocat explozia. Nu a existat un înainte. Şi neexistînd timp, nu poate exista nici cauzalitate în înţelesul obişnuit." (p. 36)

Frazele acestea sunt suportabile numai dacă avem de-a face cu un singur univers, iar nu cu un fagure de universuri. Căci dacă fiecare alveolă a luat naştere dintr-un big bang, atunci pentru fiecare din ele a existat un început, caz în care are sens să te întrebi ce a fost înaintea apariţiei fiecărui balon cosmic. Cît despre încercarea fizicienilor de a-i face pe oameni să nu se mai întrebe ce sau cine a provocat explozia iniţială, tentativa e zadarnică. Întrebarea nu numai că va fi pusă mereu, dar ea va primi mereu acelaşi răspuns. Faptul că răspunsul nu poate fi aşezat pe o bază experimentală care să întrunească condiţiile de validare ale ştiinţei nu reprezintă pentru muritori o piedică. Căci pe ei nu criteriile de verificare îi preocupă, ci liniştea sufletească. De aceea, ceea ce e lipsit de sens pentru fizicieni e perfect plauzibil din unghiul psihologiei omului trecător.

De aici încolo controversele se pot desfăşura nestînjenite, deznodămîntul va fi acelaşi: o formidabilă cruciadă a cunoaşterii pe care credincioşii o vor privi cu o mefienţă apriorică şi inepuizabilă. Omeneşte vorbind, e greu să accepţi un punct de vedere care, deşi are de partea lui avantajul dovezilor palpabile, suferă de lipsa unei perspective sufleteşti. Deocamdată, cele două căi sunt cu neputinţă de împăcat. De aceea, nu poate să nu te mire că Paul Davies a primit în 1995 prestigiosul premiu Templeton pentru contribuţiile sale la reconcilierea ştiinţei cu religia. Căci, atunci cînd îi spui cititorului că nu are sens să se mai întrebe asupra instanţei care a provocat explozia iniţială, nu contribui defel la reconcilierea religiei cu ştiinţa, ci măreşti şi mai mult prăpastia dintre ele.

Un alt exemplu de schimbare dureroasă a semnificaţiei cuvintelor e cel al vidului. Că nu există vid pur (adică spaţiu golit de orice urmă de materie) e o idee cu care ne putem împăca destul de uşor, dar că acest vid, aşa fals cum e el, departe de a fi o incintă goală, reprezintă solul germinativ din care răsar toate particulele elementare ale univerului, şi că acest sol germinativ este înzestrat pe deasupra cu o energie uriaşă ("energia unui centimetru cub de vid fals ar cîntări 1067 tone, ceea ce depăşeşte întregul univers observabil în prezent ") - ideea aceasta n-o putem asimila sub nici un chip. Vidul adevărat ar fi un fel de nimic înzestrat cu virtuţi demiurgice, un fel de Dumnezeu care se ascunde în cele mai mici încreţituri ale materiei, guvernînd de acolo toate legile lumii. Cît efort de imaginaţie îţi trebuie ca să înţelegi un astfel de vid? Căci ţi se cere nu doar să accepţi schimbarea sensului cuvîntului, dar şi a reprezentării pe care o ai despre vid. Vidul, aşa cum este descris de Paul Davies, seamănă cu un ocean de energie căreia nu i-am găsit încă cheia utilizării. Cînd o vom găsi, vom deveni demiurgi la scară cosmică.

În concluzie, o carte pentru cititorii dornici de perplexităţi ştiinţifice, pentru care plăcerea de a vîna impasuri teoretice a devenit un obicei intelectual.