Medalia de onoare (2010)
Regia: Peter Călin Netzer.
Cu: Camelia Zorlescu, Victor Rebengiuc.
Genul filmului: Dramă.
Durata: 104 minute.
Premiera în România: 12.11.2010.
Produs de: Scharf Advertising, Pandora Film, CNC.
Distribuit în România de: Parada Film.
Chiar de la primul cadru, filmul lui Călin Netzer pare să-l invoce pe Caragiale şi piesa sa Conu Leonida faţă cu reacţiunea. În noua lor ipostază, Conu Leonida şi coana Efimiţa dorm, sau mai precis încearcă să doarmă, unul îl dezveleşte pe celălalt, în timp ce scandalul creşte în intensitate undeva la un etaj superior, ceea ce determină bătăi în ţeavă pentru a semnala deranjul.
Scena se va mai repeta, cei doi fiind martorii vag amuzaţi şi fără voie a travaliului erotic de cealaltă parte a peretului. Nina (Camelia Zorlescu) poartă intenţionat parcă o bonetă demodată, iar Ion I. Ion (Victor Rebenciuc) un fes, şi un alt cadru îi surpinde stând în pat într-o tăcere mormântală. Nina nu-i vorbeşte soţului ei pentru vina de a-şi fi denunţat fiul, pe Cornel (Mimi Brănescu), la Miliţie în 1988, fiu care dorea să fugă în Canada unde se află în momentul actual şi de asemenea, fiul îşi evită tatăl din aceleaşi motive.
Reconcilierea întârzie, deşi tentativele tatălui se reiau cu încăpăţânare, însă situaţia se schimbă în clipa în care Ion I. Ion află că i-a fost decernată medalia de onoare pentru meritele sale pe câmpul de luptă. Pensionarul aflat în război doar cu administratorul blocului are toate motivele să fie descumpănit. Deşi soldat în august 1944, el nu-şi aminteşte nicio faptă de arme care să- i valideze eroismul, cu excepţia unei singure întâmplări, în aparenţă lipsită de orice pondere eroică. Aşa încât face investigaţii ajungând la unul dintre soldaţii alături de care se aflase atunci când trăsese un singur foc de la o baterie abandonată de inamic, fără vizibile consecinţe. Însă nu investigaţia contează, investigaţie care nu lămureşte nici eroismul său, nici importanţa strategică a unei lovituri de tun trasă aiurea, ci nevoia de autoconvingere a lui Ion I. Ion că Medalia semnalează corect importanţa sa. Cei pe care vrea să-i câştige sunt fiul şi soţia, adică familia sa. Medalia pe care o primeşte şi ceremonialul de decernare la care participă preşedintele statului, Ion Iliescu la acea dată, îi întăresc convingerea că într-adevăr aportul său pe câmpul de luptă a fost semnificativ.
Asociaţia Veteranilor de Război, prin administratorul ei intepretat de Mircea Andreescu, îi încredinţează sacra misiune de luptă de a rezolva situaţia cu o vilă alăturată care se construieşte abuziv ecranând una din faţadele blocului în care locuiesc. La rândul său, obţine repararea ţevilor în blocul în care stă şi implicit mai multă căldură. Întâlnirea cu preşedintele îi redă demnitatea pierdută pe frontul domestic, îi redă glasul uitat al soţiei şi ulterior atenţia fiului. Momentul decernării medaliei este memorabil. Preşedintele se află faţă în faţă cu Ion I. Ion care se topeşte de admiraţie, conversaţia alunecă de la fapta de eroism spre problemele asociaţiei de locatari şi a cadoului luat din fondul de rulment, un set de tacâmuri, şi oprit la poartă. Ion I. Ion trăieşte climactic momentul festiv în faţa unui preşedinte care se comportă cu diplomaţie. Toate acestea până când, întoarcere tipic caragialescă, Ion I. Ion află că s-a comis o regretabilă eroare şi trebuie să returneze medalia de onoare care aparţine lui Ion J. Ion. Adică, viceversa, cum zice Lefter Popescu în Două loturi. Între I şi J se joacă destinul lui Ion I. Ion după toate regulile ficţiunii care trebuie întreţinute pentru a servi drept recomandare în faţa fiului care le face o vizită părinţilor însoţit de soţia sa şi nepotul Joshua.
În faţa unei degradări simbolice, a pierderii aurei eroice, Ion. I. Ion nu ezită să persuadeze pe rând pe funcţionara de la minister, acră şi cu parapon, pe directorul Asociaţiei Veteranilor de Război şi, ultimativ, chiar pe Ion J. Ion care detestă festivismele şi armata şi pe care-l determină să-i dea o semnătură că renunţă la medalie în favoarea lui. O clipă, eroul autentic, care şi-a lăsat o mână pe câmpul de luptă, şi dublura sa stau faţă în faţă. Nu există nicio clipă loc pentru solidarităţi cazone sau rememorări nostalgice ale faptelor de arme. Ion J. Ion detestă Armata şi Ministerul Apărării din motive pe care le putem bănui, celălalt nu doreşte decât un lucru, să-i fie lăsată medalia pe piept, medalia cu care şi-a cucerit respectul unanim al locatarilor şi crede el, şi nevasta. Când medalia i se va lua în cele din urmă într-un mod brutal, se va duce să-şi cumpere una de la casa de amanet şi cu ea pe piept se va înfăţişa fiului său, soţiei acesteia şi nepotului care, ireverenţios, i-o confiscă temporar transformând-o în jucărie. Între tată şi fiu tăcerea vorbeşte de la sine, privirea tatălui solicită atenţia şi împăcarea, privirea fiului este evazivă, însă primii paşi au fost făcuţi, iar medalia atârnă ca un tratat de pace la reverul falsului erou.
Nu despre impostură este vorba în filmul lui Netzer, ci despre relaţiile umane, despre o lume a bătrânilor în care puţinul strop de demnitate rămas după ce pensia s-a terminat este investit în gesturi teatrale, în ficţiuni tardive. Există o dublă serie de memento-uri, una a memorialelor, statuile din Bucureşti reflectând gloria postumă a soldaţilor români căzuţi în cele două războaie mondiale, şi una a fotografiilor şi scrisorilor de dragoste de pe front pe care le redescoperă întro cutie Ion I. Ion. Gros-planurile reflectă emoţia nostalgiei, fotografia de familie reînvie un trecut fericit în care războiul există doar ca pretext, ca tânărul Ion să-i scrie iubitei lui o scrisoare de dragoste. Aceste fotografii ne pun în gardă cu privire la vieţile mărunte care se scriu discret, şi a celor rătăciţi, dar fericiţi în haosul istoriei. Ion I. Ion trăieşte cu sentimentul culpabilităţii gestului pe care l-a făcut din dragoste dorind să-şi păstreze fiul aproape. Gestul denunţului denotă nu răutate cât naivitate, nimic din ceea ce face Ion I. Ion nu stă sub semnul malignităţii, a unei vanităţi funciare. Este drept, sentimentul de vanitate îl vizitează după decernarea festivă a medaliei, însă remarcabil, el transmite şi doleanţele locatarilor săi, aşa cum încearcă o lămurire iniţială a unui merit pe care nu şi-l recunoaşte. Nu este destul de puternic să renunţe la medalia obţinută pentru că ea îi restaurează demnitatea în ochii familiei şi a locatarilor, Ion I. Ion fiind printre rău-platnicii admonestaţi repetitiv, însă nicio clipă nu este interesat să speculeze financiar poziţia de veteran de război, calitate care i-ar aduce o pensie mai bună.
Ion I. Ion cade în plasa ficţiunii pe care şi-o construieşte singur. Iniţial, fostul combatant nu vede în medalie decât obiectul care i-ar furniza nişte bani în plus faţă de pensie, apoi realizează importanţa ei simbolică, pe măsură ce un eveniment minor din război este transfigurat cu ajutorul imaginaţiei de pensionarul visător. Netzer îşi lasă personajul să fluctueze între stări diferite, mândrie, mirare, incredulitate, revoltă, disperare etc. şi mai ales să- şi forjeze o nouă imagine. Însă agitaţia disperată a acestui cehovian om de prisos nu mai are loc în registrul comic bazat pe jocul dintre esenţă şi aparenţă, ea vădeşte o dimensiune dramatică. Obiectul simbolic construieşte o altă ipostază lui Ion I. Ion, nu doar a eroismului pe câmpul de bătălie, aşa cum acesta îşi fabrică mitul fondator, ci a demnităţii conjugale şi parentale. Ion I. Ion vrea să-i arate soţiei că înseamnă ceva, şi fiului că a însemnat ceva. În final, tatăl îşi fixează tăcut fiul, o privire care imploră atenţia, emoţionată, o privire care aşteaptă dezlegarea sa de păcate. Şi atunci poţi realiza că întregul efort teatral este dedicat fiului său. Ascuns după uşă, în culise, ca un actor lipsit de experienţă, timorat, tatăl şia pregătit intrarea în scenă, şi odată intrat emoţia l-a copleşit. De data aceasta tăcerea este a lui conu Leonida, care îşi expune aproape cu disperare pieptul decorat. Mesajul îl transpune statuar pe tată, dragostea fiului este pariul, decoraţia nu este decât un mijloc care s-a ivit oportun. Cu această aşteptare se încheie filmul, în mijlocul pălăvrăgelii din care nu se mai înţelege nimic şi cu această statuie demnă înfiptă ca un steag pe reduta cucerită.
