Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical, Viaţa e frumoasă!, iniţiat de Teatrul Naţional de Operetă " Ion Dacian", unic festival de acest gen din ţara noastră, a ajuns în acest an la a doua ediţie. Reuşind să depăşească toate dificultăţile financiare ale momentului, Festivalul, pus pe picioare de întreprinzătorul său director Răzvan Ioan Dincă, a încercat, şi în unele momente a şi reuşit, să ne facă să uităm marasmul din jur şi să ne iluzionăm, extinzând momentele de încântare pe care ni le-a furnizat asupra ansamblului vieţii noastre. Nepretinzând mai mult decât "o atitudine relaxată şi optimistă asupra vieţii", asociată finalurilor fericite din spectacolele de operetă şi dinamicii muzicii şi dansului specifice genului, Festivalul s-a dorit a fi "o pledoarie pentru zâmbet". Programul lui a fost deosebit de bogat şi de felurit în propueri: spectacole de operetă, de musical şi de dans, recitale de operetă şi de dans, workshop-uri, concerte de muzică uşoară şi de muzică tradiţională din ţările participante la festival, multe lansări de carte şi mese rotunde, dar şi proiecte sociale - artiştii fiind ai Teatrului de Operetă bucureştean, dar şi ai Teatrelor din Budapesta, Sankt Petersburg şi Bratislava. Din mulţimea propunerilor, le-am urmărit cu precădere pe cele de dans sau pe cele în care dansul îşi avea partea sa de contribuţie în configurarea spectacolului.
Festivalul a debutat impetuos, cu opereta Silvia, de Emmerich Kálmán, interpretată de soliştii, corul şi orchestra Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian", pe care îi vor elogia desigur cronicarii muzicali, dar pe care îi poate felicita şi un cronicar de dans, pentru că, Tina Munteanu, Florin Budnaru, Gabriela Daha şi Cătălin Petrescu, ca să amintim numai de interpreţii rolurilor Silviei, lui Edwin, Stazi şi Boni, au şi dansat remarcabil, ca şi restul ansamblului, onorând în acest fel genul specific de operetă, care cere interpreţilor calităţi multiple. Valoarea spectacolului se datorează, într-o bună măsură, şi echipei venite de la Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, care a făcut casă bună - şi nu pentru prima dată - cu artiştii bucureşteni, şi anume, în primul rând, regizorul KERO (Miclós Gábor Kerényi), coregrafa Eva Duda, dirijorul Balázs Stauróczky, dar şi restului echipei tehnice. Ca şi în cazul musicalului Romeo şi Julieta, realizat tot împreună cu aceştia, simbioza artistică dintre echipa maghiară şi artiştii români a dat rezultate remarcabile. O altă operetă care a pus un accent deosebit pe dans şi pe mişcarea scenică a fost Barbă Albastră, de Jacques Offenbach, operetă prezentată, se pare, pentru prima oară în ţara noastră, şi anume de către Teatrul de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg, regia fiind semnată de Yuri Alexandrov, iar coregrafia de Gali Abaydulov. Pe lângă prestaţia artistică a invitaţilor ruşi, începând cu Tatiana Taranetz, în rolul Boulette, şi alături de fantezia bogată a costumelor pictorului Veaceslav Okunev, este de remarcat viziunea parodică a acestei montări, care nu ocoleşte nici una dintre imaginile emblematice ale Rusiei de ieri şi de astăzi, începând cu un fragment din Lacul lebedelor (pe muzică de Offenbach!) la debutul spectacolului, continuând cu eroina principală, Boulette şi colegele ei, purtând salopete muncitoreşti, dar şi cu eleganţi domni şi doamne în costume sofisticate şi cu peruci enorme, precum şi cu soldaţi care execută marşul de paradă cu piciorul la nouăzeci de grade şi punctează muzica cu urale.
Dar în cele zece zile de Festival au fost şi două seri numai de dans. Precedată de lansarea unei cărţi de Gelu Barbu, Amintiri -Baletul românesc şi cariera mea - pagini de foarte mare interes pentru istoria baletului din România -, s-a desfăşurat o Gală Internaţională de Balet, la care au participat artişti din Bucureşti, de la Operă şi de la Operetă, apoi de la cea mai tânără companie de dans apărută în România, Teatrul de Balet din Sibiu, precum şi balerini de la Semperoper Dresden, Staatsoper Berlin şi Bayerische Staatsoper München. Am aşteptat cu mult interes piesa trupei sibiene, în primul rând bucurându-ne că în alt colţ de ţară a apărut o nouă trupă de dans, şi apoi pentru repertoriul abordat: Trilogia Ionesco: Rinocerii, această companie fiind astfel singura din lumea dansului care s-a aliniat sărbătoririi din acest an a lui Eugen Ionescu. Fragmentul prezentat, în coregrafia Monicăi Fotescu Uţă, era reprezentativ pentru tematică şi bine construit coregrafic, dar, din păcate, muzica respectivului fragment, bună de dansat pe ea la o discotecă, a coborât cu câteva trepte nivelul piesei. Trupa este însă bună şi perspectivele ei sunt promiţătoare. O altă surpriză plăcută ne-a oferit Diana Ferencz, de la Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian", coregrafa şi interpreta unei piese bine gândite şi interpretate, Mecanica inimii, pe un concept de Ana Maria Gavrilescu. Şi ne-a mai bucurat şi faptul că trupa Operetei poate interpreta în prezent şi un mare vals într-o coregrafie clasică, şi un dans flamengo, dar în ambele direcţii mai are de lucru. Tot astfel, ne-a bucurat şi apariţia unor foarte tineri şi dotaţi solişti veniţi de la Opera Naţională Bucureşti, căci împrospătarea generaţiilor unei companii este vitală pentru aceasta. Dar şi Cristina Dijmaru, şi Valentin Stoica, cât şi Carmen Lupei şi Vlad Mărculescu mai au de depăşit o etapă, aceea în care, după ce au ajuns la o stăpânire perfectă şi calmă a unor ţesături de dans academic, pot să-şi exprime prin ele propria lor personalitate, dincolo de compoziţia coregrafică pe care au preluat-o. Ştiu bine că acest lucru se poate, pentru că am în imagine, de exemplu, pe Margot Fonteyn şi ce a reuşit ea să imprime celebrei partituri din Lacul lebedelor - o senzualitate şi o poezie care au trecut ca un freamăt prin întreaga sală a Operei. Dacă execuţi doar o compoziţie învăţată şi nu o interpretezi, rămâi captivul ei. Cu o singură excepţie, acelaşi lucru se poate spune şi despre invitaţii de la cele trei trupe germane, toţi buni clasicieni şi atât. Excepţia a fost însă copleşitoare. Mai întâi în La Sylphide, pe muzica lui Hermann Lóvenskjold şi în coregrafia lui August Bournonvile, alături de Iana Salenko, Dinu Tamazlacaru, de la Staatsoper Berlin, a reînviat întreaga delicateţe fluidă a partiturii de la mijlocul secolului al XIX-lea, pentru ca mai apoi, singur, acest român de peste Prut să ne facă să gândim că dansul lui a echivalat valoric cu o întreagă seară de spectacol. Urmărindu-l în piesa Les Bourgeois, concepută de coregraful Ben van Caunwenberg, pe muzică de Jack Brell, îţi puteai da seama că undeva, la baza instrucţiei sale, se întrevedea acurateţea şcolii clasice ruse, peste care însă ieşea la iveală propria sa personalitate. Calm şi senin se juca cu mişcările, cu un firesc al gestului oarecare, încântător, tot la fel de firesc trecând şi peste orice dificultate tehnică şi revenind la simplitatea gestului dintâi. Când un artist ne face astfel de daruri, ne simţim întotdeauna mult mai bogaţi.
Cealaltă seară de dans ne-a fost oferită de Compania de Balet a Teatrului Naţional Slovac, o companie bună, neoclasico-modernă, ghidată de coregrafi cu propuneri interesante. Cele cinci piese care au alcătuit seara de dans slovacă ne-au familiarizat, în primul rând, cu modul de a compune coregrafii al principalului coregraf şi director al trupei, Mário Radašovskú, prin trei dintre lucrările prezentate. În O schimbare, atât cuplul R. Kolodziej şi A. Szabo, cât şi restul interpreţilor ne-au purtat într-o lume de posibile schimbări ale relaţiilor interumane, pe un colaj, cam forţat, între Gioacchino Rossini şi Johann Sebastian Bach, iar în Întâlnirea cu o lebădă, K. Kaanová şi Mário Radašovskú însuşi au abordat aceeaşi relaţie a cuplului, inspirată de întâlnirea Prinţului cu Lebăda albă, din Lacul lebedelor, de Piotr Ilici Ceaikovsky, dar transpusă într-un mediu contemporan. În fine, cunoscutul Bolero al lui Maurice Ravel a fost prezentat într-o viziune coregrafică inedită, sub forma scenică a unui joc de şah, în alb şi negru. Dansatori foarte buni şi bine mulaţi pe stilul coregrafului, semn al unei mai îndelungate coabitări, au pus în valoare concepţia artistică a acestuia, exclusiv prin dans, singura nedumerire fiind legată de faptul că trupa se prezintă drept una de teatru-dans. Încă două piese ale serii au aparţinut altor doi creatori. Igor Holováš s-a aplecat tot asupra eternei teme a iubirii, a iubirii până la moarte şi dincolo de ea, în lucrarea Când a muri înseamnă a trăi, pe muzica estonianului Arvo Pärt şi în interpretarea cuplului R. Kolodziej - F. Kvašák, iar Paul Lightfoot şi Sol León au ales o vizualizare ingenioasă pentru a sugera curgerea continuă a timpului, sub imperiul căreia se află viaţa dansatorului, dar şi a oricăruia dintre noi: o pâlnie aşezată în centrul scenei din care curgea continuu nisipul vremii, peste capetele dansatorilor, în piesa Susto, pe muzică de Ludwig von Beethoven.
Dacă, în această toamnă, Simfonia fantastică de Hector Berlioz, creaţia lui Gigi Căciuleanu, a fost inclusă în Festivalul Naţional de Teatru, dacă dansul contemporan a fost prezentat publicului în eXploredance Festival, tot dansul, în diferite genuri şi stiluri, a fost prezent şi la Festivalul de la Opereta bucureşteană, completând în acest fel evantaiul larg al posibilităţilor acestei arte, care poate fi şi ea, prin unele dintre creaţiile ei, "o pledoarie pentru zâmbet".
