Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Viaţa postumă a poetului de Ioan Holban


Un clasic, în manualele (chiar şi în cele alternative?) de literatură română; iată poetul care cultivă - spune Ştefan Borbely în Dicţionarul scriitorilor români - o "resurecţie a baladei" (şi cine nu a citit/ recitat/ memorat Mistreţul cu colţi de argint?) şi o poezie de orientare neoromantică, cerebrală, dominată, cu vorbele poetului, "de modul intelectual al lirei". Cum se vede, Ştefan Aug. Doinaş e autorul unui spaţiu poetic - Hesperia - care, numai prin nume şi invenţie, ar putea fi alăturat celor create de contemporanii săi mai tineri: Mircea Ciobanu, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Dumitru Dinulescu, Ioan Dan Nicolescu, Ştefan Agopian. Dar nu poetul - spune manualul -, ci traducătorul lui Faust, Mallarmé, Gottfried Benn, Paul Valéry; ziceau poetul şi traducătorul într-o confesiune din 1985, amarnică fatalitate, cum se va adeveri: "Angajarea într-un demers generator de valori expresive poate să constituie nu un simplu alibi existenţial, ci chiar o biruinţă a Spiritului asupra pasagerelor demonii ale Istoriei". Despre aceste demonii ale Istoriei va fi vorba în volumul Interiorul unui poem (1990), placa turnantă a poeziei sale, de la Cartea mareelor (1964), Omul cu compasul (1966) şi Seminţia lui Laokoon (1967), pînă la Ipostaze (1968), Alter ego (1970), Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte (1972), Versuri (1972),Versuri (1973), Cai în ploaie (1974), Papirus (1974), Anotimpul discret (1975), Alfabet poetic (1978), Locuiesc într-o inimă (1978), Hesperia (1979), Poeme (1983), Vînătoare cu şoim (1985), Foamea de Unu (1987). Textele cărţii din 1990 sînt mult mai directe, ofensive, ies de sub zodia codului cultural explicit, a "şopîrlei", dezvăluind radicalizarea conştiinţei scriitorului în faţa unei istorii adverse, a unei realităţi în continuă degradare; trei lucruri le rămăseseră poeţilor: "unii să cadă în genunchi tăcînd/ alţii să-ncalece pe rîsu-plînsu/ al treilea lucru/ îl cunosc ei foarte bine-/ dar vor să-l uite vor să-l uite/ nădăjduind că-l vom uita şi noi" (Înălţarea marii piramide). Acel al treilea lucru caracterizează poezia lui Ştefan Aug. Doinaş din Interiorul unui poem: revolta, fie şi în genunchi, verticalitatea, căutarea poziţiei "în picioare", mărturia pe care poetul e dator s-o depună în faţa posterităţii. În legătură cu acest din urmă element, alcătuitor al celui "de-al treilea lucru" de care se tem "ei" şi pe care nu-l putem uita "noi", s-a amintit foarte puţin cînd a fost vorba de poeţi; prozatorii şi eseiştii erau, pentru opinia publică, cei care depun mărturie. Cu Ştefan Aug. Doinaş, poezia noastră contemporană îşi descoperea, în 1990, vocaţia frondei, a opoziţiei, fixa un fapt de istorie culturală şi proiecta o cale pentru viitor: soarta poeziei, pe termen lung, era atunci chiar estetica angajării, a luptei deschise folosind mijloacele, de la strigăt ("ca să aflaţi ce pun la cale culorile/ libere în întunericul unui ou înroşit/ ca să gratulaţi lupii ce-au adus zorile/ acestei utopii care de mult s-a borşit/ ca să-nvăţaţi gura voastră să lepede/ hoiturile de idei la care se lăcomea/ ca să vă pot scuipa cît mai repede -/ cenzori! scoateţi-vă pumnul din gura mea") pînă la acroşanta ambiguitate dintr-un poem precum Mihai cel viu: "e viu/ ca aurul din pîntecele unei mine/ şi-l ştiu -/ dar luminează el şi pentru mine?/ sublim/ îl simt ca pe-un arheu ce ne constrînge/ să fim/ - dar poartă el şi vadra mea de sînge?/ căci eu/ nu-l vreau balsam pe răni ci drob de sare/ mereu/ să-mi muşte inima cînd nu tresare/ dar cum să-i aflu azi cumplitele vocale?/ acum/ culcuşul meu sună în şapte săbii goale/ O! ai/ destule tunete să ne cutremuri/ Mihai/ să judeci domnia-acestor vremuri?"; Mihai Viteazul? Eminescu? Regele românilor?
Datate 1986-1989, poemele din cartea lui Ştefan Aug. Doinaş ar putea fi puse în legătură cu un fapt cunoscut din biografia poetului: protestul său şi al mai multor scriitori adresat autorităţii în "cazul Mircea Dinescu", urmat de interzicerea dreptului la semnătură. Sigur că acest episod îşi are importanţa lui, a fost poate decisiv pentru viaţa poetului, pentru traiul său, mai exact; cît priveşte însă interiorul poemului, opţiunea estetică, aceasta trebuie raportată la un climat mai general. Mai întîi, după 1985, reacţia faţă de sistemul politic aberant, cu "strategia" sa în domeniul culturii, nu provine doar dinspre diaspora, ci se exprimă dinlăuntru: cei "în genunchi tăcînd" îşi regăsesc verticalitatea, încep să nu mai tacă. Pe de altă parte, cantonarea în literatura înţeleasă ca refugiu nu mai e suficientă, oricum, nu mai poate motiva prin ea însăşi absenţa poetului din cetate. Aceste fapte, la care se adaugă amintitul episod din biografia scriitorului, au determinat, probabil, schimbarea nu numai de accent a liricii lui Ştefan Aug. Doinaş; Interiorul unui poem (fugă pe două voci) e un titlu înşelător pentru că modifică radical relaţia dintre real şi literă: interiorul poemului e, în fapt, tensiunea dintre o realitate derizorie, în continuă pierdere, şi spaţiul "sacralizat" al vocabulei. Poetul e prizonier al cuvîntulmui (în poemul care dă titlul volumului se vorbeşte despre "plasa de sîrmă ghimpată a Logosului" şi despre fiinţa "prizonieră a limbajului"). Cuvîntul e un univers concentraţionar care îşi consumă energiile în interiorul său, blocînd emisia: "căluşul în gură". Un cod blocat, un strigăt al neputinţei de a comunica şi nu din cauza neîncrederii în limbaj (temă atît de frecventă la moderni), ci din aceea a interzicerii dreptului elementar de a vorbi: "buzele cusute" (Psalmul de gheaţă), "aglutinarea cuvintelor" şi "gîlca din gît" (Cronica de la Osîndiţi) transpun continua şi mistuitoarea inspiraţie a cuvintelor, absorbţia lor înăuntru, fără a ne putea elibera spre zona contactului cu ceilalţi: "mi-e tumefiată gura/ de cuvinte/ ziua-n amiaza mare/ cînd limba mi-e fierbinte/ şi buzele amare/ rostirea mea/ româna mea de pustă/ ia/ dintr-o dată/ foc? obscură/ liturgică roire de lăcustă!/ impronunţabilul/ îmi smulge/ aerul/ din gură/ şi mă sufoc? (Inspiraţie).
Ce se petrece, aşadar, în interiorul poemului? Întîi de toate, revolta, strigătul, disperarea de a fi împinşi spre dezastru în timp şi de a fi strămutaţi din Europa: "mare acră - mare ca ureea/ mare care nu mai are saţiu:/ parcă ne-ar întîmpina Coreea/ oare timpul ne-a scuipat în spaţiu?/ zi turbată - zi de lung asediu/ zi de tras la vîsle pe galere:/ parcă ne-ar cuprinde Evul Mediu/ oare spaţiul ne-a pierdut prin ere?/ noapte cruntă - noapte fără stele/ noapte-n care spaimele se-ngraşă:/ sus pe munţi spinarea ţării mele/ are-o oboseală de cocoaşă/ Doamne - de-am cunoaşte-un loc de-o clipă/ cît de mici dar pline de mîndrie!/ gura mea împroaşcă fiere - ţipă/ de oroare moaştele-n sicrie" (În derivă). Apoi, parodierea unui limbaj neoproletcultist; în Cronica de la Osîndiţi, de pildă, lîngă "prietenul meu Baruch" şi lîngă autorul discursului asupra metodei, apare "tovarăşul Deucalion", o replică în negativ atît de specifică retoricii poeţilor de curte: conform acestei retorici, toţi erau tovarăşi sau duşmani. Un miner putea fi "tovarăşul Prometeu", la fel cum, şoferul unei autobasculante care lasă, potrivit planului, "pietrele vii pe coclauri", poate fi "tovarăşul Deucalion". În interiorul poemului, "vechiul", primul Doinaş stă alături de "noul" poet cu acelaşi nume. Regăsim baladescul, nota particulară a liricii lui Ştefan Aug. Doinaş, în texte precum Interiorul unui poem, Cronica de la Osîndiţi, Ipostazele vîntului, N-ai să mă crezi; baladescul se înrudeşte cu epopeicul: mai exact, balada e un fragment (un poem) de epopee, partea sa "lirică". Aici îl redescoperim pe primul Doinaş. Alături îi stă, de această dată, pamfletarul: "marele maestru-ntr-ale lui/ a fost în viaţă pur - ca un hoplit/ care-avînd drept armă aleluia/ stă de strajă unui timp cumplit/ ce putea în urmă-i să rămîie/ pentru-aprinzătorii de tămîie?/ niciodată-mpins în larg de yole/ niciodată dus de vînt hain/ fruntea lui fugea de gloriole/ foamea lui nu cunoştea tain/ ce puteau la moartea lui s-aştepte/ suitorii în genunchi pe trepte?/ numai vouă spiţă idolatră/ ce păziţi neantul sub purlui/ neîncetat vi s-a părut că latră/ o căţea divină-n gura lui azi ca să n-o muşte pe prinţesă/ vai!/ îi duceţi imnurile-n lesă" (Viaţa postumă a marelui maestru).
Interiorul unui poem este cartea unuia dintre cei mai importanţi poeţi contemporani, în al cărui destin se poate recunoaşte soarta însăşi a scriitorului român din secolul trecut, silit să-şi schimbe registrele după cum l-a provocat (l-a asuprit) istoria; nimic din ceea ce a fost omenesc nu i-a fost străin lui Doinaş: frumoşii ani ai debutului (1939), şi ai ambianţei Cercului Literar de la Sibiu, tăcerea impusă vreme de aproape douăzeci de ani, retragerea între contraforţii bibliotecii şi ai cărţilor, iar, acum, în urmă, (re)intrarea în cetate; a stat în genunchi tăcînd, s-a revoltat smulgîn-du-şi "aerul din gură": pînă la capăt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara