Chiar la intrarea în sat, drumul se desfăcea în două părţi, astfel că şoferul camionului fu nevoit să întrebe unde să vă las, doamnă, în timp ce aceasta îşi făcea vânt cu un evantai vechi, mâncat de ani şi de folosinţă. Era şi acum ceea ce trebuia să fi fost şi la vremea lui, o piesă rară. În locul unde se încheia, cu un nit din argint având imprimată pe cele două capete monograma purtătorului, se aflau ochii unui păun, al cărui trup, alungit şi plat, era pictat în culori vii, stridente pe alocuri în asocierea lor, iar coada, desfăcută, era cea care slujea adevăratului scop. Şi aceasta avea un colorit bogat, domina verdele tare şi cafeniul, cercurile apropiate de vârf fiind umplute cu un albastru-turcoaz marcate cu un punct alb. Fiecare lamelă era altfel croită şi avea marginile foarte înguste, vopsite iarăşi în culori şi nuanţe diferite, imprimate cu un puf moale, astfel că materialul din care erau făcute era ascuns şi nu se putea ghici. Deschis era destul de greu să-ţi dai seama despre ce era acel evantai, dar odată adunat se putea desluşi că nu era altceva decât un păun în miniatură, cu ceva alb şi lucitor – o perlă, probabil – în ciocul de care era legat meşteşugit un şnur negru din mătase.
Maşina aproape că se oprise, iar şoferul întrebă din nou, pe un ton scăzut, rece, un fel de lehamite profesională expusă însă atât cât să nu deranjeze unde să vă las, doamnă? Suzana nu-i răspunse imediat, privea în faţă prin geamul prăfuit al cabinei, era abătută şi răscolită, părea că nu-şi mai aminteşte nimic şi că face eforturi să-şi îmblânzească memoria, memoria ei încărcată şi vânzolită de vremuri, apoi, printr-o mişcare leneşă a mâinii stângi îi arătă şoferului direcţia. În partea dreaptă Serafim stătea ghemuit şi speriat, cu genunchii apropiaţi de bărbie, îşi luase basca de pe cap şi şi-o puse la gură pentru că în cabină se ridică praful. Când maşina porni, pe el îl apucă strănutatul, apoi se poticni într-o tuse înfundată, seacă, din care se opri abia când maşina ajunse în dreptul unei case în faţa căreia Suzana îi spuse şoferului aici. Acesta lăsă motorul să meargă, iar din maşină, preţ de câteva minute, nu coborî nimeni.
Aproape că se înserase, pe drum se mai vedeau câteva rotocoale de bălegar proaspăt, aburind, era un semn că pe-acolo trecuseră nu demult vitele, în drumul lor de întoarcere de la păşune spre casă. Pe podeţul din dreapta maşinii apăruseră ca din pământ doi bătrâni şi câţiva copii în picioarele goale, murdari şi plini de muci. Unul dintre ei se apropie de camion şi începu să râcâie cu o nuia într-un colţ unde se îmbinau obloanele şi era mai lesne de văzut în remorcă. Se ridică pe vârful degetelor, scoase nuiaua şi îşi apropie un ochi de colţul maşinii, în timp ce ceilalţi se învârteau în jurul lui, curioşi să afle un răspuns. Copilul mai stătu aşa câteva clipe, apoi, când picioarele începură să-i tremure, se lăsă înapoi pe toată talpa şi băgă iarăşi nuiaua pe care începu să o tragă înainte şi înapoi, până când rămase înţepenită mai mult de jumătate în lada camionului. Se mai ridică o dată pe vârfuri, o apucă cu amândouă mâinile şi trase cu putere. Nuiaua îşi dădu drumul, la început puţin, atât cât să crezi că va ieşi, copilul se şi închipuia căzând pe spate, însă rămase agăţată în ceva, iar din cauza smuciturii puternice simţi o arsură în palmele care-i erau acum aproape de capătul băţului. Renunţă să mai tragă, se întoarse către ceilalţi şi fără să mai aştepte ca ei să-l întrebe ceva, le spuse pe un ton hotărât şi convingător or adus mobilă.
În acel moment uşa din dreapta se deschise şi din maşină coborî Serafim. Avea basca pe cap trasă până la urechi şi privea speriat în jurul lui, parcă picase pe lună. Bătrânii de pe pod erau aşezaţi acum pe banca din faţa unei porţi, vis à vis de casa în dreptul căreia oprise maşina. Văzându-l pe Serafim, copiii s-au retras în spatele maşinii, căutând fiecare să vadă printre crăpăturile din obloane dacă şi ce fel de mobilier se află înăuntru. Serafim se gândi că trebuie întâi să se scuture de praf. Purta un pardesiu gri din stofă ieftină, dintr-un material asemănător fiindui şi pantalonii, care în partea de jos lăsau să se vadă nişte ciorapi albi cândva, acum însă căzuţi peste marginile pantofilor cu talpă groasă, scofâlciţi şi cu bombeul rotund. Începu să se scuture cu mâinile, apoi îşi scoase basca şi cu nişte mişcări greoaie se porni să-şi lovească umerii, faţa pardesiului, coborî spre poalele hainei şi termină cu pantalonii de la genunchi în jos. Făcu câteva gesturi de înviorare, îşi trosni oasele, imită nişte genuflexiuni şi, brusc, din doi paşi fu în spatele maşinii. La vederea lui, copiii rămaseră înlemniţi.

– Ce faceţi, măi, aici?
– Ne uităm la motor, răspunseră aproape toţi în cor şi, încet, încet, fiecare începu a se da câte un pas în spate.
– Bine, măi, bine, încercă Serafim pe un ton împăciuitor. Cum vă cheamă pe voi, ai?
– Pe mine, Ghiţă.
– Eu îs Aurel.
– Zi-i, mă, că şi Vlaicu, îl înghionti unul din spate pe cel care răspunse. Copilul puse capul în piept şi tăcu.
– Şi pe tine? îl întrebă Serafim pe unul mai sfrijit, palid şi cu urechile mari.
– Pe mine, Timidor.
– Cum, măi?
– Timidor, răspunse copilul lungind ultimele litere.
– Ce nume mai e şi ăsta? Eşti timid? Pe ceilalţi îi pufni râsul. Timidor şi mai cum?
– Someşan Timidor.
– Şi pe tatăl tău cum îl cheamă?
– Tot aşa, Someşan Timidor.
– Şi ce face el?
– Lucră la oraş, la fabrică.
– Bine, măi, bine, acum căraţi-vă, ‘nţeles! dădu Serafim o comanda scurtă.
Trecu apoi pe partea cealaltă a drumului, sări şanţul şi ajunse la banca pe care stăteau cei doi bătrâni. Unul dintre ei se îndreptă puţin de spate şi îşi ridică pălăria mai pe vârful capului, semn că era pregătit pentru dialog. Pe faţa brăzdată şi nerasă îi apăru o tresărire, un fel de zâmbet abia stăpânit, o pornire lăuntrică semănând deopotrivă a curaj şi a neputinţă. Dorea să discute cu străinul, asta era clar, însă după cum îi arăta faţa ar fi suportat cu destulă uşurinţă şi o înjurătură şi un salut de bun găsit din partea acestuia. Avea replicile în gât, numai că străinul părea imprevizibil. Celălalt bătrân rămase cu privirea în direcţia camionului.
– Domnilor, începu Serafim cu o dezinvoltură jucată, aproape de impertinenţă, de azi înainte vom fi vecini şi consăteni. Numele meu este Serafim, iar în cabină se află mama mea, doamna Suzana, descendentă prin rude de sânge din această localitate.
Cei doi bătrâni nu apucară să spună nimic, pentru că străinul le-o reteză scurt cu un îmi pare bine şi sări peste şanţ înapoi, apropiindu-se de maşină. Făcu un ocol al acesteia, lovi de câteva ori obloanele cu pumnul mâinii stângi, apoi se îndreptă către podul ce despărţea casa în care urmau să locuiască de drumul principal. Podul era şubred, fusese făcut din lemn şi se vedea acum că nu mai trecuse nimeni peste el de multă vreme, pe alocuri, între bârne, erau goluri atât cât să intre uşor un picior de om. În marginea de către casă, pe răzorul din stânga al pârâului, cineva deşertase în mai multe rânduri coşuri cu gunoaie adunate, probabil, de la măturatul prin curte. Erau multe încălţări stricate, oale găurite, moloz, ici, colo câte o sticlă ciobită ori spartă pe jumătate – multe dintre ele fiind răsturnate în partea de sus a malului se rostogoliseră între timp până în pârâu, închipuind un mic stăvilar dincolo de care se formase o bulboană cu apă murdară şi stătută. În zilele mai călduroase de-aici ieşea un miros greu, pestilenţial, pentru că unii dintre cei care-şi aveau casele pe marginea pârâului ajunseseră să arunce acolo câini morţi şi găini bolnave, ba se mai întâmpla ca în câte o dimineaţă, atunci când era apă, să se vadă plutind ceea ce, noaptea, cineva reuşise să scoată din groapa haznalei sale.
Serafim se opri când ajunse la mijlocul podului, ţinea basca în mână şi privea către partea de sus a satului. Era curios să ştie ce se află dincolo de ce vede acum, purta în el o poftă nestăvilită de a cunoaşte satul şi oamenii, era nerăbdător să se mişte prin acele locuri pe care le simţea apropiate, deşi era pentru prima dată când se afla aici. Îşi continuă totuşi drumul, trecu podul şi se îndreptă către poarta prin care se intra în curtea casei. Aceasta era legată la mijloc cu o sârmă ruginită de stâlpul ce ţinea şi cealaltă parte de gard, sufocat acum de urzici şi tot felul de alte bălării. Prinse cu mâinile de uluci şi încercă s-o deschidă. În acel moment, auzi claxonul maşinii şi vocea şoferului care-i spuse să nu intre şi să se întoarcă la ei. Îşi lăsă basca pe stâlpul din mijlocul porţii şi făcu drumul înapoi la camion. Doamna Suzana era tot în cabină, acum pe locul din margine, îşi puse pălăria şi mănuşile şi făcu semn că vrea să coboare. Până să deschidă Serafim uşa, şoferul se întinse de pe locul lui şi cu mâna dreaptă deblocă siguranţa şi deschise cabina. Lui Serafim îi mai rămăsese doar să-i dea mâna şi să o ajute la coborât. Doamna Suzana îşi ridică până aproape de genunchi rochia lungă şi păşi jos cu piciorul drept. Nu purta ciorapi, avea doar nişte şosete scurte în pantofii negri cu toc de înălţime mijlocie, iar în coborâre piciorul dezvelit apăru flasc, de un alb stins, cu câteva fire scurte de păr. Nu-i dădu mâna lui Serafim, îi făcu doar semn să se apropie mai mult şi se sprijini de umărul lui. Când ajunse cu amândouă picioarele pe pământ, se clătină puţin, cuprinsă de o uşoară ameţeală. În sat se făcuse deodată frig. Îl prinse pe Serafim cu amândouă mâinile de braţ şi îi făcu semn cu capul să pornească înspre casă. Acum pricepu şi el, ea claxonase din maşină, voia să intre prima.
Ajunşi în faţa porţii, după ce trecură precaut podul mâncat de vreme, doamna Suzana ezită puţin într-o stare de teamă şi nesiguranţă. Serafim se aplecă, desfăcu sârma, apoi îi întinse braţul şi traversară împreună printre bălării până în dreptul uşii de la intrare. Pe latura din faţă, casa avusese în timpurile ei bune un fel de cerdac, se numea târnaţ prin locurile acelea, unul scund, aproape de pământ, închis cu scânduri şi dat cu lut pe jos. Nu mai rămăsese aproape nimic din el, doar stâlpii mai rezistaseră sub apăsarea acoperişului, şi acesta într-o stare nu tocmai promiţătoare. Uşa era legată cu o sârmă groasă, prinsă în două verigi care fuseseră puse cândva acolo pentru vreun lacăt. Pesemne că în casă mai intra cineva din când în când, ori poate că ceea ce se afla înăuntru nu merita să fie ascuns prea straşnic. Serafim desfăcu încuietoarea improvizată şi împinse uşa către perete. Din casă năvăli un miros de umezeală şi de mucegai, ceva ce semăna cu acele duhori din refugiile forestiere folosite un timp în comun şi apoi abandonate. Nu se vedea nimic înăuntru, afară prinse a se însera. Serafim îi strigă şoferului să-i aducă o lanternă, acesta se conformă şi se întoarse înapoi în cabină.

(fragment)