Două romane – de fapt, un roman şi o autobiografie – recent apărute la Polirom evocă viaţa la începutul secolului al XX-lea în „oraşul melancoliei”: Cevdet Bey şi fiii săi, prima carte a premiatului Nobel (pe care Orhan Pamuk a început s-o scrie la 22 de ani), şi Potretul unei familii turceşti. O poveste din Istanbulul de altădată de Irfan Orga.
Romanul lui Orhan Pamuk, numit adeseea de critici „Buddenbrooks din Istanbul” (de altfel, autorul recunoaşte chiar el că ar fi avut capodopera lui Thomas Mann drept model) se petrece în acolada a trei generaţii şi e, prin urmare, construit tripartit. O zi fierbinte din vara anului 1905 cuprinde toată partea întâi: o zi din viaţa negustorului Cevdet Bey, hotărât să se însoare cu fata unui paşă ca să-şi extindă afacerile (firma sa se numeşte „Cevdet Bey şi fiii”, deşi aceştia încă nici nu există - dar la musulmani e frecvent obiceiul ca un bărbat să îşi ia porecla de Abu... „Tatăl lui Cutare”, pentru a fi sigur că va avea un fiu). Drumul său prin Istanbul, discuţiile despre politică, bani sau sensul vieţii, vizita făcută fratelui bolnav (care intrase la Paris în mişcarea Junilor turci) şi în general toate temele esenţiale ale cărţii sunt permanent raportate la Europa. Europa e idealul, termenul de comparaţie, speranţa şi dezamăgirea, cutremurul (războaielor) şi perfecţiunea în artă. Inconfundabilul stil al lui Pamuk încă nu e conturat, dar obsesia europeană a turcilor domină din primele rânduri.
A doua parte, a generaţiei fiilor, cu accent pe anii 1936-1939, e şi cea mai consistentă: după moartea lui Cevdet, afacerile sunt preluate de Osman, fiul mai mare, dar celălat fiu, Refik, deşi inginer şi, teoretic, cu o familie proprie, om aşezat, nu-şi doreşte decât să se ocupe de cărţi, să citească, să editeze; împreună cu alţi doi prieteni care visează celebritate artistică (Muhittin – care se vrea mare poet, devenind şi un înfocat naţionalist, şi Ömer), ilustrează cealaltă dimensiune thomas-manniană a romanului: interesul pentru psihologia artiştilor. Perioada istorică, a marilor reforme introduse de Atatürk însoţeşte aceste dezvoltări existenţiale ca un ostinato, strecurând cititorului îndoiala asupra alegerii: adaptare socială sau singularizare luciferică? Refik, „un Robinson umblând după salvarea patriei prin propria cameră”, simte că trebuie să părăsească vechiul bloc familial din Nişantaşı (tot în Nişantaşı se afla şi blocul familiei lui Pamuk, descris în autobiografia Istanbul: aceleaşi porţelanuri inutile în bufeturi, aceeaşi împărţire a etajelor şi locuitorilor lor). Totuşi nu face asta. Curajul desprinderii îl revine soţiei sale, Perihan, care îl părăseşte.
A treia parte, a generaţiei nepoţilor, avându-l pe Ahmet (pasionat de pictură, cum a fost şi Pamuk) în prim plan, se petrece în jurul anilor ’70, a democraţiei sub influenţă militară, perioada sfârşitului guvernării Demirel. Deşi interesat de reforme şi „revoluţiile” trăite în chiar familia sa, Ahmet continuă altfel – în artă – căutarea sensului vieţii. Răsfoind jurnalele tatălui său, Ahmet descoperă că au fost scrise cu litere arabe, dar că rândurile încep, ca în scrisul european, de la stânga. O combinaţ ie destul de imposibilă, care simbolizează situarea lui Refik faţă de epocă, dar şi faţă de propria existenţă. De la „sensul vieţii” văzut de Cevdet Bey într-o afacere bună şi o femeie/familie potrivită, la romantismul totuşi prudent al fiilor şi la situarea nedefinită între artă şi politică a nepotului, sensul vieţii a devenit în a treia generaţie o privire ironică îndreptată spre „cerul nedefinit”. Nigan, tânăra mireasă din partea întâi, acum bunică, supravieţuindu-i cu decenii lui Cevdet Bey, moare. Deşi deseori în umbră, viaţa ei a fost unul din stâlpii construcţiei. Ultraelaborat, cu o arhitectură luxuriantă, romanul lui Orhan Pamuk (ca întotdeauna, excelent tradus de Luminiţa Munteanu) pare însăşi povestea vieţii autorului.

***

Aproape aceeaşi epocă are Istanbulul drept scenă principală în amintirile lui Irfan Orga, ofiţer de aviaţie turc născut în 1908, ajuns la Liverpool în 1942 ca ofiţer activ şi rămas prin căsătorie (cu o irlandeză catolică) în Marea Britanie după 1947: cu atât mai surprinzător fiind marele său talent, recunoscut, de altfel (prin numeroasele ediţii ale Portretului unei familii turceşti, scris în engleză şi publicat în 1950). Totuşi este evident că, în complexitatea multiformă a acestor amintiri, marele merit pentru farmecul cărţii revine mai ales atmosferei din Istanbulul de la sfârşitul imperiului otoman. Arta scriiturii e totuşi instinctivă şi, la un moment dat, când realităţile descrise îşi pierd culoarea, păleşte şi intensitatea cărţii.
Am remarcat şi la Irfan Orga pregnanţa personajelor feminine (la Orhan Pamuk mai puţin „pe faţă”), de parcă am asista la un transfer de forţe: autorul, cu o sensibilitate feminină, creşte datorită unor femei aparent supuse, dar în realitate stăpâne pe situaţie, chiar mai puternice decât bărbaţii. Bunica lui Irfan (nume predestinat, care în arabă şi turcă înseamnă „cunoaştere spirituală”), femeie impresionantă, care conduce tot „tribul”, cerută din nou în căsătorie pe la 50 de ani şi reuşind să învingă oricând neprevăzutul, domină nu numai începutul cărţii. Iată, de pildă, un moment al amintirilor despre hammam, baia publică unde bunica mergea pentru socializare şi unde niciodată nu rămânea mai puţin de 7-8 ore, luând acolo masa de prânz şi odihnindu-se apoi: „Spre deosebire de mamele de fete, mamele de băieţi erau la mare cinste.Exista un fel de linie despărţitoare între ele şi unui străin îi era destul de uşor să-şi dea seama care dintre doamnele durdulii şi respectabile aveau cele mai bune produse de vânzare. Pentru că în timp ce mamele de fete obişnuiau să râdă mult, să atragă atenţia asupra grupurilor familiale, mamele de băieţi stăteau distante pe divanele lor – prea conştiente de propria superioritate pentru a participa la zgomotul general şi la certuri. Ele ciuguleau leneşe dintr-un fruct, cu ochii pe tinerele fete care pozau şi zâmbeau afectat, şi câteodată acceptau oferta de-a fi spălate pe spate de câte-o tânără făptură fermecătoare, dar cu asemenea condescendenţă, că imediat cele mai năpraznice speculaţii încolţeau în inimile celorlalte femei cu privire la motivele pentru care fusese arătată o atât de evidentă bunăvoinţă. Odată încheiat spălatul spatelui, făptura tânără şi ravisantă era lăsată să plece şi mamele fiicelor ignorante se strecurau, una câte una, pe lângă afurisita bătrână autocrată şi-i şopteau cele mai incriminatoare lucruri despre caracterul celei care, în culmea fericirii, tocmai se retrăsese”. Arta de a trăi în Istanbul (într-o vreme când „numai să treci podul Galata, în urma paşilor mari ai cailor gălbui, era o aventură în sine”), de a străbate vâslind apele Bosforului, de a frecventa şcoala coranică (unde hogea îşi începea discursul cu un „să trăiască sultanul”) şi apoi şcoala franceză (inchisă când, cu lacrimi în ochi, directorul a fost nevoit să anunţe începerea războiului) pare o poveste care întrece mult realitatea. Căci, nevoit să vândă vechiul conac familial pentru a se muta într-o casă mai puţin pretenţioasă („Prostii! a intervenit vocea arţăgoasă a bunicii. De ce un război în Europa ar schimba ceva în vieţile noastre?”), tatăl lui Irfan taie un berbec, pe care îl împarte săracilor, intră apoi în casă cu bismillah, iar după apusul soarelui se duce la moschee să mulţumească pentru noua casă. Bătăile de tobe care anunţă că „băieţii născuţi între 1880 şi 1885 să se prezinte pentru recrutare” şi litania bunicii („Ahmet s-a născut în 1885... {i a tot repetat asta încet, ca pe o litanie”) deschid poarta spre o cu totul altă lume, deşi „pe atunci să pleci în război, orice război, era un lucru nobil şi un act de curaj, iar când bărbaţii tineri părăseau cartierul, muzica răsuna în dreptul caselor lor, steagul Turciei fiindu-i înmânat ultimului recrut. Si toţi tinerii, cu inimile lor de lei neînfricaţi, ţipau şi săreau şi dansau cât să acopere bocetele femeilor”. Traducerea lui Marius-Adrian Hazaparu, la rândul ei nuanţată şi bogată, e pe măsura acestei poveşti în care, până la urmă, amintirile par presimţiri ale destinului.