„Am legat mereu învăţătura de viaţă. Lecţiile nu le-am privit ca pe
nişte activităţi suficiente în ele însele. Cărţile nu folosesc la mare
lucru, dacă nu sunt parte din viaţă.”
Nicolae Manolescu,
„Poveşti pentru oameni mari”

Oare
cîţi dintre dascălii contemporani nouă şi-ar mai îngădui această
iluzie? Dincolo de progresul tehnologic, care ne pune la dispoziţie un
sistem informatizat şi ne livreaza cunoştinţe cantitativ, nu calitativ,
pe de o parte, şi de contextul socio-politic nesigur, în care trăim, pe
de altă parte, există şi o diferenţă între contextul european şi cel
românesc.

Contrar previziunilor, poţi măcar încerca, ce-i drept
cu riscuri asumate, să ai cutezanţa de a pregăti elevi pentru viaţă şi
nu pentru şcoală sau lecţii.
Nu numai nevoia de contemplare a lumii,
dar şi setea clasică de cunoaştere, îţi pot veni în sprijin pentru a-ţi
ordona acţiunile cotidiene în funcţie de criterii etice.
Pentru a
depăşi frica de un viitor nesigur, un tînăr poate să-şi urmărească şi
să-şi urmeze dascălul, informîndu-se în cel mai autentic mod. Nu
întîmplător am amintit criteriile etice, valorile morale. Încă de la
primele cuvinte rostite de dl Dr. Michael Schwarzinger în discursul său
de la cea de a XX-a ediţie a Congresului Profesorilor de Germană din
România (28 octombrie - 30 octombrie 2011, Braşov), am ştiut că
excelenţa sa este nu atât un bun orator, dar în calitatea sa de fost
reprezentant la UE în Bruxelles şi un cunoscător al realităţii europene,
un interlocutor care nu se teme de noutate, de schimbare, dar are şi o
viziune limpede asupra multor domenii.
Întîlnirea simplă, dar
emoţionantă, care a avut loc la reşedinţa Ambasadei Austriei la
Bucureşti în prezenţa a patru elevi de la Colegiul German „Goethe” (la
care predau limba germană ca limbă maternă), a demonstrat încă o dată că
o perspectivă naturală, proaspătă asupra unui lucru, chiar şi cunoscut,
ne poate ajuta într-o abordare nouă a lumii, a vieţii şi a cărţii. În
fine, să găseşti poarta reşedinţei deschisă, prăjituri vieneze aranjate
pe masa sufrageriei şi Adventkranz-ul împodobit, te face să uiţi cît de
neînsemnat eşti ca dascăl la Bucureşti, cît de provincial te-ai simţit
ca român la Viena, cît noroc ai avut în întîlnirile tale cu profesorii
tăi, cîtă deschidere există la oamenii înţelepţi, dar şi să îţi
aminteşti că europeanul de orice rang are nelinişti şi trăieşte dileme
similare cu ale fiecăruia dintre noi.
În prima parte a conversaţiei
nu am fost contrazisă în momentul în care am amintit, că iată, şcoala şi
sistemul de educaţie înţeles ca un Bildungsweg are mecanisme similare
cu acelea ale sistemului de unificare a statelor Europei sub o cupolă a
întrajutorării reciproce. Nici şcoala şi nici Europa nu au o viziune
asupra produsului finit, în ciuda eforturilor de a impune diferite
reglementări. Excelenţa sa a completat spiritual cu un exemplu practic
încercarea mea de comparaţie, spunînd că elevii învaţă multe lucruri, de
exemplu, despre formule, dar aproape nimic despre datoriile la stat, cu
toate acestea, omul ajuns la maturitate nu o să aplice la domiciliu
nici o formulă dintre cele învăţate, dar o să achite facturi sau
impozite destul de des. La elevi se remarcă în general carenţe vis-à-vis
de cunoştinţele lor de economie.
Şi în Austria există, ca şi în
România, puţine cursuri şi lecţii care să clarifice sau să analizeze
contextul în care tinerii ar urma să trăiască. Mai mult, implicaţiile
politice, am remarcat eu, conduc din lipsă de cunoaştere temeinică la
manifestări şi interpretări emoţionale ale unor ştiri create în mod
artificial. S-ar impune o explicare şi o încercare de însuşire a unor
unelte de selecţie a mesajelor politice, care pot crea conflicte,
deoarece există riscul de a fi interpretate eronat de largi pături ale
popoarelor, sub impactul presiunii exercitate, de exemplu, de sancţiuni.
Uniunea Europeană depune efort, ce-i drept, pentru a aplica şi criterii
etice în distribuirea fondurilor şi în coordonarea colaborărilor, cum
ar fi drepturile omului, egalitatea, transparenţa, concurenţa egală,
protecţia mediului înconjurător. Pentru a elimina elementele care pot
produce deviaţii, cum ar fi prejudecăţile, mentalitatea unor popoare sau
comunicarea deficitară, politicienii speră în ajutorul pe care şcoala
îl poate acorda.
În tentativa de a lămuri neconcordanţa între
spiritul de concurenţă absolut indispensabil pentru consumarea
fondurilor financiare, pe de o parte, şi spiritul de echipă de care este
nevoie în Europa pentru o colaborare şi sprijinire între state, pe de
altă parte, s-a născut întrebarea dacă există posibilitatea de a implica
şcoala şi ca multiplicator al fiecărei schimbări care de multe ori are
loc în viaţa noastră de la un ceas la altul.
Numai acum, la
sfîrşitul acestor rînduri îmi dau seama că viaţă fără instrucţie nu
există, dar nici instrucţie fără viaţă, iar viaţa poate fi în
sărbătoare, o sărbătoare în mişcare ca şi lecţia de la şcoală.