Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Viaţa în ficţiune de Nicolae Manolescu

Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), Viaţa ficţiunii după o revoluţie, Colecţia Fiction LTD, Editura Polirom, Bucureşti, 2016.

Iată o carte pe care n-am putut s-o las din mână: Viaţa ficţiunii după o revoluţie (Polirom, 2016). Autor: Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich). În paranteză, încă de pe copertă, numele real al prozatorului, folosit prima oară după şaizeci şi patru de ani de la debut. Şi nu întâmplător, cum vom vedea. O carte care poartă marca inefabilă, dar uşor de recunoscut, înscrisă demult în istoria literaturii române, a lui Radu Cosaşu, asemănătoare cu cele care au precedat-o şi totodată diferită, cu prea puţin sub nivelul Supravieţuirilor, care rămâne capodopera lui. Uimitor este să-l vezi pe autor la fel de tonic ca totdeauna. Nici cel mai mic semn de oboseală creatoare la octogenarul aflat la jumătatea, ba chiar un pic peste, a drumului spre nonagenariat.

Motoul din Isaac Babel spune multe: „O adevărată ficţiune nu seamănă cu viaţa reală. Viaţa – cu toate puterile ei – trebuie să încerce să semene cu o ficţiune adevărată”. Paradoxul este perfect ilustrat de Viaţa ficţiunii. Cartea merge pe sârmă între ficţiune şi realitate: un autoportret real (şi lipsit de complezenţă) ţesut cu măiestrie din întâmplări şi personaje fictive. E vorba de un schimb de scrisori între corespondenţi inexistenţi, cum sunt numiţi, unicul existent fiind tatăl sau autorul sau ficţionarul. Inexistenţi sunt fiul, soţia şi alţi câţiva, între care, un personaj extraordinar, care nu apare prima oară în proza lui Cosaşu, un fost Cenzor-şef de pe vremuri, Artur Reznicek. Partea a doua a epistolarului este rezervată scrisorilor „celui care de 40 de ani încearcă să-l sugrume pe scriitorul Radu Cosaşu şi nu reuşeşte” adresate lui Rohrlich, după ce acesta face publică o Rugă în care descrie pe un ton fals-patetic o târzie şi neaşteptată întâlnire cu bătrânul, acum, Cenzor comunist. Între ei, o lungă poveste de reciprocă detestare, ca între un tată castrator şi fiul lui rebel. Nu fără un anume respect, de asemenea reciproc, lizibil printre rânduri, pentru calităţile intelectuale ale ambilor. Scrisorile adaugă la portretul lui Rohrlich, schiţat în corespondenţa din prima parte a cărţii, o pată de culoare: Reznicek, om inteligent, cultivat, dotat cu un condei răutăcios, nu-l cruţă nici o clipă pe Rohrlich, ba chiar îl desfiinţează din când în când cu o metodă temeinic exersată, la fel cum Cenzorul îi desfiinţa odinioară lui Cosaşu literatura. Comunist neconvertit, Reznicek supravieţuieşte revoluţiei, la început, cam cu frica în sân, apoi, liniştit în privinţa tot mai puţin probabilelor măsuri punitive, afirmându-şi în scrisori vechile convingeri cu o cerbicie ideologică nu lipsită totuşi de nuanţe noi. La portretul lui Rohrlich, se adaugă autoportretul lui Reznicek, rezultat indirect din scrisori: nu avem până în momentul de faţă în literatura de după 1989 nici un personaj de acest tip. Ca să nu mai spun că va fi greu de egalat talentul cu care Cosaşu îl face memorabil pe Reznicek. Printre puţinii care ar fi fost interesaţi de un astfel de personaj, Al. Ivasiuc n-a apucat epoca postdecembristă spre a constata metamorfoza, căci o metamorfoză există, a puternicilor zilei de ieri, despre care a scris pagini remarcabile. Alţi romancieri din generaţia noastră n-au fost şi nu sunt interesaţi de personaje politice, aşa cum este Reznicek. Iar tinerii nu au acces la ele.

Deşi interesul pentru politic al lui Radu Cosaşu nu lipseşte nici în partea întâi a cărţii, aceasta diferă destul de mult de cea de-a doua, fiind mai apropiată de stilul Supravieţuirilor decât de al Logicii. Politicul (nu politica!) este o referinţă permanentă în prozele lui Cosaşu, care a început prin a scrie reportaje. Nu o dată, evenimentul personal e legat de cel politic: „La 40 de ani de când ai fost conceput odată cu invadarea Cehoslovaciei...”, îi scrie tatăl existent fiului inexistent. Cartea debutează cu o frază asemănătoare. Dar e mai mult decât atât: ficţiunea, aşa cum o concepe Cosaşu, se împleteşte cu politicul la fel de strâns ca viaţa oamenilor. Supravieţuirile ilustrau perfect caracterul inseparabil dintre intimitate şi politic. Îl regăsim în Viaţa ficţiunii. De aceea, Reznicek nu iese din sfera de interes major a prozatorului. Putem spune, cel mult, că personajul cu acest nume depăşeşte cu un cap nivelul mediu la care aspiră restul personajelor. În fond, literatura lui Cosaşu e impregnată de politic în egală măsură în care e impregnată de biografic şi de ficţiuni, fie ele cărţi, filme sau sport. Toată prima parte a Vieţii ficţiunii este un autoportret: întâmplări, întâlniri, preferinţe artistice, citate din opere, toate, definitorii. Bunăoară, scriitorii preferaţi, aceiaşi dintotdeauna şi care formează o lungă listă, nu sunt deloc aleşi la întâmplare. Îi caracterizează, ca şi pe Cosaşu însuşi, câteva lucruri: ficţiunea politică, comedia ca esenţă a vieţii, umorul, verva, ca un soi de voioşie intelectuală, biograficul. E vorba de Greene, Kundera, Paul Georgescu, Anatole France, Huxley, Nabokov, dar şi Gogol, Stendhal şi Babel (cel din moto). Într-o măsură mai mare sau mai mică, dar de fiecare dată conştientă, aceştia şi alţii constituie ingrediente importante ale prozei lui Cosaşu.

Un aspect devenit evident de la Logica încoace este lipsa de menajamente cu care prozatorul se referă la sine însuşi. Cunosc puţine exemple în literatura română ilustrând o sinceritate asemănătoare. Scriitorii români, chiar cei mai mari, sunt paranoici şi înclină spre formula macho, de la Camil Petrescu şi Gib Mihăescu la Nicolae Breban. Necruţător cu sine, în ipostază de narator sau epistolier, Cosaşu nu-şi atribuie însuşiri deosebite şi insistă pe defecte. De unde, graţie umorului spumos şi superior intelectual, predilecţia pentru comicul celor mai banale sau excepţionale situaţii de viaţă. Sunt mai multe astfel de delectări autoironice în Viaţa ficţiunii. O scrisoare îi este adresată autorului de fiica unui fost ofiţer de Securitate, decisă s-o rupă după revoluţie cu familia. Paralela e uşor sezisabilă: junele utecist din anii 1950, personajul atâtor nuvele ale lui Cosaşu, o rupe în acelaşi fel cu familia lui burgheză spre a se devota cauzei comuniste. Soţia lui Reznicek, infatigabilul ideolog comunist, e o prezenţă constantă în Piaţa Universităţii după 1989. În tinereţe, Rohrlich a publicat articole în care proslăvea realizările regimului. Cosaşu le-a amintit şi în alte proze. De data aceasta, le inventează o istorie amuzantă. Articolele ar fi ajuns în mâna fiului său, inexistent, fireşte, emigrat în Groenlanda şi în Islanda, care le dispreţuieşte şi îşi informează tatăl, existent, el, că le-a îngropat pentru eternitate într-un bloc de gheaţă din nordul extrem. Aluzie la titlul unei alte cărţi admirabile a lui Cosaşu. În realitate, le-a încredinţat spre vânzare unui anticar islandez, de la care le cumpără fiul unei foste prietene a lui Rohrlich din Israel. Circuit de tot hazul! Cuvânt care, ca şi amuzamentul, revine deseori în proza lui Cosaşu. „Mie îmi place că ai haz când iei lucrurile în serios”, îi scrie unul din corespondenţii, inexistenţi, fireşte, lui Rohrlich. Şi mie îmi place când Cosaşu are haz, de câte ori ia lucrurile în serios. Îmi place fiindcă hazul lui nu duce lucrurile în derizoriu. În această privinţă, nu are egal.

Citiţi, vă rog, Viaţa ficţiunii! Şi, dacă nu vă place, sunt dispus să vă restitui preţul exemplarului pe care l-aţi cumpărat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara