Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Viaţa muzicală bucureşteană de Dumitru Avakian

Desigur, te poţi întreba care anume pot fi aspectele comune unor evenimente, unor personalităţi distincte, care au marcat viaţa muzicală bucureşteană pe parcursul ultimelor săptămâni; mă refer la pianiştii Michael Roll şi Dana Borşan, la dirijorul Horia Andreescu, la cuplul muzical cameral pe care îl reprezintă, nu de azi, nu de ieri, mezzosoprana Oana Andra şi pianistul Alexandru Petrovici.
Pe deasupra talentului, a măiestriei artistice, pe deasupra prezenţei unei idei directoare care coordonează construcţia edificiului muzical, este indiscutabil vorba de ceea ce putem numi consistenţa spirituală a actului artistic. În afara acestui aspect comunicarea muzicală poate fi spectaculoasă, poate fi logică, poate fi corect formulată, poate fi chiar fermecătoare, dar rămâne minoră, suficientă sie înseşi, asemănătoare unui agreabil obiect sonor.
În mod cu totul diferit şi la distanţă de numai o singură zi, publicul bucureştean a avut parte de evenimente pianistice ce situau capitala noastră la nivelul marilor centre culturale europene. Am în vedere realizarea celui de al 22- lea Concert în mi bemol major de Wolfgang Amadeus Mozart, una dintre marile lucrări concertante ale ultimei perioade de creaţie a compozitorului, moment împlinit cu participarea solistică a pianistuluii Michael Roll, un obişnuit al sălilor noastre de concert. Nu este momentul de a aduce în discuţie marea capodoperă mozartiană, ci de a observa felul în care anume valori, problematica acestora, pot captiva publicul actual.
Nu sunt mulţi cei care se apropie de Mozart cu deplin temei şi în afara jocului superficial ludic. Sunt destui cei care au sentimentul relaţiei cu Mozart. Mulţi îl caută. Puţini găsesc câte ceva din universul mozartian. Michael Roll descoperă în acest Concert, în partea secundă a lucrării, spre exemplu, latura oniric înseninată depozitară a tezaurului sufletesc ce rămâne după consumarea marilor drame care bântuie umanitatea. Nu dinamica evoluţiilor dramatice, ci rezultatul acestora, observat în plan individual, reprezintă aspectul de special interes urmărit de acest artist; rămâne zona unei acalmii profunde la definirea căreia concură limpiditatea timbrală a sunetului, echilibrul perfect al frazării, cursivitatea de o uimitoare fluenţă a adresării, pulsaţia vitală a temei Rondo-ului final. Rezultatul turmentărilor celor mari este marea linişte; deloc impersonală. Permanent întremătoare. Este Concertul în mi bemol major, nr. 22, realizat de Michael Roll în compania Orchestrei Filarmonicii bucureştene, a dirijorului Horia Andreescu. Este artistul care ştie a se plia sensibilităţii solistului împlinind marea capodoperă, conferindu-i respiraţia echilibrată, dar vie peste care se aşază profilul evoluţiei solistice. Vitalitatea interioară trepidantă, este cea care nu l-a părăsit pe Mozart niciodată; şi nici virtuozitatea spectaculoasă, dar atât de muzicală a evoluţiei suflătorilor solişti în raport cu pianul! …a soliştilor suflători ai Filarmonicii în raport cu Michael Roll.
Admirabil conceput, întregul program al concertului Filarmonicii din acea seară, a echilibrat elementele pe care le aduce Clasicismul muzical vienez în ce priveşte spiritul ludic înalt, atât de bine stăpânit, al geniului de la Salzburg, cu măreţia construcţiilor simfonismului beethovenian cu referire la Simfonia a 3-a, Eroica, în mi bemol major. Este, probabil, cea mai clasică dintre simfoniile perioadei medii de creaţie, cea care va susţine avântul romantic al ideilor legate de marile evenimente sociale ale timpului, de marile personalităţi ale începutului de secol. Moartea eroului nu aduce regrete, ci renunţarea la speranţele momentului; este celebrul Marcia funebre pe care Andreescu îl susţine cu o teribilă forţă interioară, acea capacitate de a pătrunde, de a echilibra spaţiile spiritului cele care întreţin viaţa interioară a capodoperei. Am în vedere construcţia coerentă a ansamblului, pe de-o parte, şi, pe de alta, vitalizarea uimitoare a acestui organism pe care îl reprezintă întreaga lucrare. În mod firesc, la Andreescu expresia romantică nu conturbă structurile lucrării, ci le vitalizează regăsind importanţa comunicării violonistice pe care partida viorilor prime ale Filarmonicii o deţine de o manieră remarcabilă.
În Studioul de Concerte Radio, în compania ansamblului simfonic ONR, a dirijorului francez Sebastienn Rouland, pianista Dana Borşan a oferit recent una dintre cele mai captivante versiuni ale Imperialului beethovenian audiate la noi în anii din urmă. Interesul special îl reprezintă balansul zonelor de ordin spiritual, echilibrul valorilor de natură telurică, pe de-o parte, valori cărora artista le conferă o consistenţă covârşitoare – prima parte a Concertului, şi, pe de alta, expresia sublimă a fiorului liric, cel care supravieţuieşte pe deasupra tumultului marilor confruntări. Nu poţi să nu observi consistenţa tonului pianistic, maleabilitatea timbrală a sunetului, fermitatea, claritatea adresării, reprezintă date fundamentale ale pianisticii pe care o dezvoltă Dana Borşan, o personalitate ce dispune de o impresionantă forţă interioară a expresiei.
Continuând seria manifestărilor prilejuite de împlinirea unui secol şi jumătate de la naşterea lui Richard Strauss, Filarmonica bucureşteană a găzduit unul dintre cele mai captivante momente muzicale camerale ale acestei părţi a stagiunii, anume recitalul susţinut de mezzosoprana Oana Andra în compania pianistului Alexandru Petrovici.
Rămâne uimitor felul în care, în ultimii ani ai secolului al XIX - lea, Strauss reuşeşte a extinde spiritul liedului, al cântecului german romantic, până peste graniţele veacului. O face demonstrând cu deplin temei valoarea neschimbătoare a relaţiei dintre cuvânt şi muzică, relaţie aşezată sub semnul înalt al poeziei. Iar aceasta chiar în momentul în care diversitatea opţiunilor componistice oferea, pe această direcţie, variante dintre cele mai novatoare, experimente seducătoare iniţiate în zona expresionismului, dar şi a impresionismului epocii. Strauss are curajul de a rezista tentaţiilor în favoarea cântului, drept expresie directă, de sensibilă comunicare, a tumultului vieţii interioare aşa cum au iniţiat acest drum, cu decenii în urmă, Franz Schubert şi Robert Schumann. La fel ca şi aceştia, Strauss extrage ideile mari inclusiv din versurile unor poeţi relativ minori, conferindu-le valoare supremă a uniunii dintre muzică şi vers. Or, tocmai acest aspect pare a fi fost orientativ în realizarea celor două cicluri straussine de lieduri, cele op. 32 şi op. 39, lucrări pe care Oana Andra şi Alexandru Petrovici le readuc în atenţia publicului bucureştean.
Nu poţi să nu observi, vocea Oanei Andra dispune de datele unei preţioase maturităţi vocale, dispune de firescul adresării susţinute de o impresionantă coloristică timbrală ce se aşează în zona unei unităţi stilistice atent stăpânite. Susţinerea în adevăr spiritualizată a expresiei devine constructivă la nivelul formei fiecărei miniaturi vocale, de la bucuriile, de la iubirile primăvăratice ale lunii mai – primul ciclu de lieduri, şi până la finalul celui de-al doilea ciclu, moment suprem dedicat sentimentului iubirii filiale.
Este de amintit faptul că de mai bine de trei decenii aceste cicluri de lieduri, printre ultimele ale sfârşitului de secol XIX, nu au mai fost reluate, la nivel de semnificaţie, pe scena Atheneului Român; iar amintirile nu pot ocoli recitalurile de lieduri romantice imaginate de marele artist, de marele pedagog care a fost, spre exemplu, Arta Florescu.
Situat în zona unei exemplarităţ i inspiratoare, recitalul susţinut de această dată de Oana Andra, de Alexandru Petrovici, împlineş te limitele unei stagiuni camerale în cadrul căreia cultura recitalului voce – pian nu se constituie întro constantă firească susţinută de publicul de concert.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara