Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Viaţa lui K. 489 de Ioana Pârvulescu


Cînd e arestat pentru prima dată şi închis la Arsenal - o clădire cenuşie de la marginea Bucureştilor, transformată în Penitenciar - Mircea Vulcănescu cere să i se aducă de acasă Candide de Voltaire. El, care în jurnal se consideră un optimist inepuizabil şi la fel e descris de către prieteni, se pregătea să repete traseul eroului voltairian în �cea mai bună dintre lumile posibile". Numai că, în varianta secolului al XX-lea, sfîrşitul poveştii e altul. Mircea Vulcănescu, filozof, economist, sociolog, cu studii la Bucureşti şi Paris, făcuse parte din guvernul de tehnicieni al lui Antonescu în timpul celui de-al doilea război mondial. Este judecat într-un lot de 18 foşti demnitari antonescieni, drept �criminal de război". Nu va mai ieşi viu din închisoare şi nu se ştie în ce loc de pe �Dealul robilor" a fost îngropat după ce a murit la infirmeria de la Aiud, în 1952. Pe fetele lui le învăţase să creadă că �oamenii sînt buni".
în jurnalele scriitorilor interbelici, Mircea Vulcănescu apare rar tocmai pentru că nu face parte din viaţa literară şi este un scriitor �de ocazie": refuză cu o modestie rară în epocă să-şi adune numele pe o carte şi scrie în gazete numai ca să lămurească vreo polemică. Cu toate acestea portretul lui se conturează limpede şi lipsit de contradicţii: jovial, bonom, credincios, cu o gîndire sistematică şi perfect articulată, fidel prietenilor, încrezător în soarta românilor. înclinaţiile de dreapta îi vin de la Nae Ionescu, pe care îl adoră şi el, ca atîţia alţi tineri care i-au frecventat cursurile, dar nu devine legionar. Corpolent, pare că şi trupul său e mai împăcat cu viaţa decît cel al congenerilor. Cioran spune despre el (într-o scrisoare din 1966) că n-a fost nici un moment ispitit de glorie (�il ne fut à aucun moment séduit par la gloire") şi că nu invidia şi nu ura pe nimeni (�il ne jalousait et ne haïssait personne"). Eliade aminteşte, în Trepte pentru Mircea Vulcănescu (1967), cum filozoful i-a luat apărarea în presa literară contra acuzaţiei lui Crainic că Isabel şi apele diavolului ar fi un roman imoral. Din jurnalul lui Jeni Acterian, care îi e studentă, se conturează portretul său de asistent la catedra de estetică. Tînăra, exigentă cu profesorii ei de facultate, pe care-i critică acid, are o vădită simpatie pentru Vulcănescu, deşi în prima oră de seminar se plictiseşte cînd acesta dictează o lungă listă bibliografică. Apoi va nota însă �mi-e şcumţ nu se poate mai simpatică mania lui de claritate, de obiectivitate", iar cu prilejul unei conferinţe a acestuia despre O'Neill, în 1939, îl caracterizează drept �simpatic şi deştept tare". în 1942, cînd Vulcănescu este deja Ministru la Finanţe, Jeni Acterian asistă la o altă conferinţă a lui pe o temă de filozofie medievală şi e, din nou, admirativă: �vorbea cu simplitate, cu volubilitate, stăpîn pe el, pe ideile lui, pe subiectul pe care-l dezvolta cu subtilitate şi claritate logică". Eliade îi defineşte, în textul din 1967, tipul de deschidere spirituală, care-l făcea să integreze şi să înţeleagă orice fenomen spiritual: �era în stare să profite din lectura unui "reducţionist" - un freudian, bunăoară, sau un marxist - pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de "jargon", nici de "ideologie"". în evocarea lui Eliade apar şi preocupări mai puţin sobre ale lui Vulcănescu: s-a hotărît, o dată, să înveţe bridge, s-a dedicat cîteva săptămîni acestei îndeletniciri şi a ajuns campion. Altă dată, Mircea Vulcănescu s-a amuzat să răspundă la un concurs dintr-o revistă franceză care cerea soluţia unui roman poliţist în curs de publicare. A găsit-o imediat şi a ajuns pe prima pagină a revistei. Un alt episod semnificativ pentru curiozitatea speculativă a filozofului e amintit în Jurnalul de la Arsenal (apărut, împreună cu alte texte ale lui Vulcănescu sau despre el, la Editura Crater): pe cînd se afla la Paris, un prieten îl găseşte cu o hîrtie mare întinsă pe perete, pe care îşi făcuse o schemă de clasificare a tuturor conştiinţelor umane!
S-au citat adesea ultimele cuvinte ale lui Vulcănescu, spuse pe patul de infirmerie al închisorii de la Aiud: �Nu ne răzbunaţi!". Jurnalul de la Arsenal arată că ele nu sînt o inspiraţie de moment: îndărătul lor se află concepţia asupra istoriei ca şir de răzbunări care cresc în avalanşă.

...Aşteptarea tuturor ca o destindere şi o îmblînzire să urmeze dialecticii apuse a urii şi şirului de răzbunări neînduplecate, care - ca şi în tragediile greceşti - au ţesut viaţa politică românească de la palma dată de Manciu lui Codreanu la Iaşi, acum douăzeci şi ceva de ani. (18 mai 1946)

De la 18 mai şi pînă la 28 iunie, Vulcănescu a scris un jurnal de închisoare. A fost o detenţie blîndă, nu numai datorită regimului de viaţă, ci şi pentru că cei paisprezece deţinuţi care ocupă �dormitorul nr. 12 de la Arsenal" (al cărui plan e schiţat de Vulcănescu) îşi păstrează speranţele în justiţie intacte. Urmează o temporară punere în libertate şi apoi arestarea definitivă, din perioada căreia
n-au rămas decît nişte cărţi poştale cenzurate, trimise de �Deţinut Mircea Vulcănescu, K 489". Fostul ministru se aştepta să fie arestat şi, în dimineaţa cînd sosesc agenţii de la Siguranţă să-l aresteze, îşi păstrează cumpătul şi obiceiurile. Face duş, se rade pe îndelete, fredonînd o temă din concertul de Beethoven auzit în ajun la radio în interpretarea lui Menuhin, îşi alege cu grijă ţinuta, să nu fie prea elegant. Dicolo de aceste preocupări �frivole", gîndurile lui sînt dintre cele mai grave: senzaţia că destinul s-a împlinit (l-a presimţit încă din 1941, cînd a acceptat un post primejdios), că trebuie să se desprindă de o lume şi să se adapteze uneia cu alte reguli şi, dincolo de toate, calmul omului care, de la bombardamentul din 1944, are senzaţia că trăieşte �un supliment" de viaţă, deci acceptă orice. Se defineşte drept un realist fatalist şi contemplativ. Se lasă în voia lui Dumnezeu, precum �crinii cîmpului".
Descrierea primelor ore de la Arsenal e făcută cu mînă sigură de romancier: sosirea tuturor personajelor, unul după altul, reacţiile fiecăruia, sîngele rece al generalilor, teama vădită a civililor, primele comentarii, deruta, încercarea de a găsi soluţii raţionale. Vulcănescu e un narator aproape balzacian. Ai zice că nu e implicat în naraţiune, că se află acolo doar pentru a studia dramele celorlalţi treisprezece: Al. Neagu, Gr. R. Rosetti, G. Cretzianu, Gr. I. Sichitiu, A. Pană, M. Cancicov, G. Leon, E. Oteteleşanu, I. Petrovici, Gr. V. Iliescu, Gr. I, Şova, Şt. Ghiolu, I. Finţescu (în ordinea paturilor din dormitor). Viaţa la Arsenal este descrisă şi ea minuţios, de la ritualurile de dimineaţă, pînă la primirea pachetelor consistente cu care îi răsfaţă familia şi prietenii, de la graficul stării de spirit, ridicat la prînz şi coborît seara, pînă la pledoariile de apărare pe care deţinuţii şi le pregătesc singuri sau împreună cu foştii colegi, de la veştile venite din afară, pînă la amintirile de război povestite de militari. Jurnalul de la Arsenal seamănă cu un jurnal de campanie, nu unul de detenţie.

E ceva foarte simplu şi aproape mănăstiresc în toate astea. Masa de seară readuce oarecare voioşie, dar mai gravă. [...] Grupurile de discuţii se fac şi se desfac, încet, ca-ntr-un menuet. Treptat dansul gîndurilor şi convorbirilor se destramă. Unul cîte unul s-aşterne în pat. Se stinge o lampă, apoi alta. Cu cei din urmă intraţi în dormitor după vizitele făcute prin celulele vecine, ori pe afară, unde au respirat aer curat pînă la ceasul stingerii, somnul se lasă în dormitor, la fel ca pe-ntreaga închisoare. (25 mai 1946)

Starea de spirit a celor închişi e atît de bună după o săptămînă, încît trei dintre ei (Ghiolu, Neagu şi Vulcănescu) sînt puşi să pregătească o serbare aniversară pentru �a şaptea zi de libertate îngrădită". Programul serbării, la care Vulcănescu trebuie să fi avut o contribuţie substanţială, ocupă mai multe pagini de jurnal şi combină filozofia, literatura şi �sportul" (tip exerciţii de privire a lucrurilor de sus sau exerciţiul colectiv de aruncare cu piatra în grădina altuia). Umorul şi hazul de necaz arată că deţinuţii nu-şi intuiau încă viitorul, deşi cîte o aluzie la gravitatea situaţiei îngheaţă programul aniversării. Iată cîteva puncte din partea culturală: �Cuvînt introductiv despre Consolaţiile filosofiei ale lui Boeţiu, rostit din închisoare de Profesorul I. Petrovici, cu răspuns, în cor, din partea deţinuţilor"; �Nedreptatea condamnării lui Socrate, interpretată prin prisma statisticii Comerţului Exterior de Domnul Mircea Vulcănescu"; �Despre inutilitatea opririi la vreme. Consideraţii strategice inactuale, dezvoltate melancolic de domnul General Iacobici"; �Munca obştească la domiciliul forţat. Consideraţiuni arhitecturale despre Căminul Ideal de Domnul Arhitect I.D. Enescu" etc. Aceste jocuri aproape adolescentine intră în contrast cu seriozitatea analizelor economice, financiare, sociale, pe care Vulcănescu le dezvoltă pe pagini întregi în jurnal. El caută soluţii pentru viitorul ţării (discută două priorităţi: centralele electrice şi dezvoltarea reţelei de drumuri) şi pentru salvarea proprie (îşi rememorează activitatea şi pune cifrele să vorbească). Se ştie că, la proces, şi-a rostit singur apărarea, într-un discurs sclipitor, care a durat mai multe ore (publicat şi în volumul prezent). Istoria a făcut ca acest discurs să nu conteze în imediat, pentru cel care l-a rostit. Un an mai tîrziu, după ce Mircea Vulcănescu cunoaşte închisoarea de la Aiud şi felurile cumplite în care se moare acolo (umflat de foame sau bolnav, închis într-o pivniţă cu şobolani), întors la Văcăreşti şi aşteptînd încă sentinţa definitivă, îi spune soţiei sale, Mărgărita: �Mă uitam în dosarul meu adineauri, la tot ce-am lucrat eu - şi mi-era aşa necaz, cît am lucrat ca să ajung aici!"