Pe 10 octombrie 2002, Ciudad de México găzduia, în prezenţa autorului stabilit de câţiva ani aici, lansarea ultimei cărţi a lui Gabriel García Márquez: Vivir para contarla. (Să trăieşti ca să-ţi povesteşti viaţa). Soarta a făcut să mă aflu în Mexic şi, la numai patru zile distanţă, din Libreria de Cristal din Querétaro cumpăram cartea care în momentul de faţă înregistrează cel mai mare record de vânzare în Columbia (ţară în care media la capitolul lectură este de sub o carte pe cititor pe an!) - 100 de exemplare la fiecare 20 de minute!
Spre deosebire de studiul monografic scris de Mario Vargas Llosa în 1971, García Márquez: Istoria unui deicid, Márquez îşi povesteşte viaţa la fel cum îşi scrie şi ficţiunile: cu acel har de a capta magicul în existenţa reală. Afirmă autorul în motto-ul cărţii: „La vida no es la que uno vivió, sino la que uno recuerda y cómo la recuerda para contarla".
împărţit în 8 capitole, volumul publicat de editura mexicană Diana surprinde în cele aproape 600 de pagini copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe a autorului, până în anul 1953, când acesta părăseşte pentru prima oară Columbia, plecând la Geneva. Cartea uimeşte prin stilul deloc elaborat. Scriitorul matur şi experimentat în exerciţiul naraţiunii nu se simte. Copilul pe care ni-l prezintă îşi trăieşte propria viaţă şi descoperă lumea cu ochi de copil. La fel se întâmplă şi cu adolescentul, cu studentul, cu ziaristul şi scriitorul în formare García Márquez, care-şi împlineşte destinul.
Vivir para contarla nu e o doar o autobiografie, ci devine un fel de explicaţie a existenţei scriitorului, o existenţă aflată sub imperiul scrisului: „Fiecare lucru, doar privindu-l, îmi trezea o dorinţă irezistibilă de a scrie pentru a nu muri". Ca şi în ficţiuni, Márquez porneşte de la o imagine, iar din prima frază deducem esenţialul: „Mama m-a rugat să merg cu ea ca să vândă casa". Casa însemnând: copilăria, persoanele dragi, bogăţia spirituală contrastând cu sărăcia materială, prietenii, muzica, politica, dragostea.
Drumul la Aracataca împreună cu mama devine o călătorie iniţiatică. Gabo îşi retrăieşte copilăria, cu satul bunicilor materni, un sat aidoma acelui Macondo mitic din Veacul de singurătate (Macondo există de fapt în realitate, fiind o mică haltă în drum spre Aracataca), cu plantaţiile de bananieri, cu legendele locului, cu acele pasquines - denunţuri anonime -, cu soarele care pârleşte trupul localnicilor, cu serenadele cântate la chitară şi acordeon, cu duelurile cu final dramatic, rămase adesea nepedepsite în virtutea aplicării unui fel de cod al onoarei, cu iubirile dezvrăjite care aduc bucurii sau distrug destine, cu lipsuri care formează caractere. Când revine de la Aracataca, fără să fi vândut casa, Gabo simte că trebuie să scrie primul său roman. Acesta va fi Hojarasca (Vârtejul de uscături).
Două persoane dragi i-au marcat copilăria: bunica Tranquilina şi bunicul, colonelul Márquez. Bunica e un personaj mitic, care nu făcea nici o deosebire între vii şi morţi - vorbind cu morţii, ascultându-le suspinele şi chiar auzindu-i cum recită sau cântă - şi care povestea firesc lucruri inimaginabile, fantastice, amestecându-le cu evenimentele cotidiene. Ea, mama, surorile bunicului şi celelalte femei din casă - afirmă acum autorul - l-au format. Modul lui de a exista în lume şi de a gândi lor li se datorează, femeilor din casă: „Mă simţeam mai bine şi mai sigur între femei decât între bărbaţi".
Bunicul este persoana de la care a învăţat cel mai mult şi cu care s-a înţeles cel mai bine în viaţă. Deşi a murit când scriitorul avea doar opt ani, el se regăseşte în colonelul fără nume din Hojarasca, în drama bătrânului din nuvela El coronel no tiene quien le escriba (Colonelului nu are cine să-i scrie) care aşteaptă o viaţă întreagă pensia de veteran, iar discuţiile purtate cu el despre eroul legendar Simón Bolivar îl fac să-i dedice acestuia mai târziu un roman: El general en su laberinto (Generalul în labirintul său). Acest bunic liberal, care participase sub comanda generalului Rafael Uribe - personaj care avea să se regăsească ulterior în Aureliano Buendía - la numeroase războaie împotriva conservatorilor, îşi ucisese, într-un duel de onoare, un prieten. îi spune colonelul Márquez copilului de numai cinci ani: „Nici nu ştii cât de greu apasă un mort". Atât de greu încât renunţă la tot şi se stabileşte cu numeroasa-i familie în Aracataca, luând viaţa de la început pentru a scăpa de povara remuşcărilor.
Povestea de iubire dintre Luisa Santiaga - mama - şi Gabriel Eligio - tatăl, poveste controversată, ce cunoaşte multe piedici şi culminează cu anul în care mama străbate Sierra Nevada pe spinarea unei catârci, oprindu-se în târguri şi oraşe pierdute de pe coastă - avea să se regăsească peste 60 de ani în romanul El amor en tiempos del colera (Dragostea în vreme de holeră). Familia însăşi e deosebită. Gabriel García Márquez este primul născut într-o casă cu 15 copii (11 născuţi de Luisa Santiaga, patru fiind ai tatălui din alte legături). Mama duce greul acestei case, mai ales atunci când tatăl, iresponsabil, aventurier, pleacă să-şi facă un rost sau se înglodează în datorii deschizând farmacii în care nu prea se înghesuie clienţii. Şi totuşi, afirmă autorul: „Niciodată nu mi-aş fi putut imagina un mediu familial mai propice decât acea casă lunatică".
Magia copilăriei are însă un pol opus: sărăcia. Această sărăcie, care devine o a doua natură a autorului, transpare în carte direct, fără false pudori. Copilul obligat la 12 ani să lucreze pentru a-şi ajuta fraţii mai mici, adolescentul care stă ore în şir la o coadă pentru a obţine o bursă la liceul din Zipaquirá, studentul în Drept din Bogota care nu are bani să-şi cumpere ziarul în care i s-a publicat prima povestire şi ziaristul din Cartagena de Indias care doarme pe băncile din parc, mănâncă cel mult o dată pe zi şi a cărui singură avere este o bocceluţă cu un schimb de haine şi o servietă - şterpelită în timpul luptelor de stradă din 9 aprilie 1948 - cu manuscrisele originale, îşi acceptă senin condiţia. Totuşi nu este într-atât de sărac încât să nu aibă prieteni.
Prietenii îl formează. José Salgar face din el reporterul avizat al ziarului El Espectador în Bogota, Alvaro Cepeda îi este asistent când vrea să devină critic de film, Eduardo Zalamea îl încurajează, publicându-i primele povestiri şi determinându-l să devină editorialist. În fine, Alvaro Mutis îi schimbă definitiv cursul vieţii când îl obligă să se stabilească la Bogota, îl introduce în lumea artistică a capitalei şi îi obţine un post care să-i asigure în fine un trai decent.
Cu muzica cochetează de mic. Are ureche muzicală, voce şi vrea să cânte la pian. Tulburător este relatat episodul cu pianul. Are şase ani şi merge cu mama de mână la profesoara de pian, vrea să înveţe să cânte. I se spune că pianul e stricat şi acordorul vine o dată pe an. Repetă traseul în fiecare an până ce, într-o bună zi, renunţă. Peste cincizeci de ani, în- tr-o conversaţie întâmplătoare, Gabo îi mărturiseşte mamei cât de frustrat se simte că nu ştie să cânte la pian, iar mama îi spune atunci că pianul nici măcar nu fusese dezacordat. Cum pe ea o chinuiseră părinţii, obligând-o să cânte la pian, se înţelesese cu profesoara să-l mintă, voind să evite această tortură pentru copil. Oricum, muzica l-a însoţit pretutindeni, de când asculta împreună cu fratele lui, Luis Enrique, bolerourile lui Agustin Lara cântate de Toña la Negra, până la maturitate, când ajunsese să scrie ascultând Chopin şi Brahms. Mărturiseşte Márquez că în unele cărţi ale sale poţi descoperi muzica (astfel doi muzicieni catalani au descoperit chiar surprinzătoare afinităţi între Toamna patriarhului şi Concertul numărul 3 pentru pian de Bela Bartok).
Politica poate fi considerată un alt personaj al cărţii. într-o ţară „măcinată de atâtea războaie de la Războiul de Independenţă", după cum zice autorul, e greu să nu te implici în convulsiile istoriei. Şocul cel mai puternic îl resimte Márquez în acea fatidică zi de 9 aprilie 1948. La guvernare se afla Partidul Conservator, dar şeful liberalilor, Jorgé Eliecer Gaitán - iniţatorul unui „marş al tăcerii" desfăşurat într-o linişte supranaturală, un marş îndoliat al victimelor violenţelor oficiale - avea să fie ucis. Societatea civilă se scindează şi ani buni, până la instaurarea guvernului militar al generalului Rojas Pinilla, Columbia devine un adevărat teatru de război. în treacăt este menţionată şi apariţia lui Fidel Castro, student în acel 9 aprilie, martor al evenimentului, devenit ulterior prieten al scriitorului. Ca ziarist şi reporter de teren, viziunea scriitorului „apolitic" se schimbă. în pofida cenzurii care controla presa, scrie şi îşi asumă chiar cu preţul vieţii articolele pe care le semnează: uciderea unor studenţi în plină stradă, eveniment la care asistă personal, drama veteranilor care luptaseră în Coreea, iar acum îşi amanetează decoraţiile ca să-şi cumpere o pâine, tragedia copiilor despărţiţi de părinţi şi deveniţi astfel „orfani" din voinţa Forţelor Armate, pentru a fi folosiţi în luptele de gherilă din Villarica etc.
Intenţionat am lăsat la urmă iubirea. Vivir para contarla este o carte despre dragoste. Iubiri pasagere, în bordeluri, în patul Martinei Fonseca - care l-a învăţat cum să iubească, dar să şi studieze, dragostea Nigromantei, care era să-l coste viaţa, şi, în fine, iubirea discretă, plină de avataruri, dar durabilă, pentru cea care avea să-i devină soţie, Mercedes Barcha. Copilă fiind, Mercedes îi spusese că „nu s-a născut prinţul care să mă ia de nevastă". Adult, Márquez n-a îndrăznit s-o răpească din internatul de la Medellin, iar când pleacă în Europa o zăreşte pentru o clipă, era dimineaţă, stătea în pragul casei, zveltă şi îndepărtată şi nu ştia pe cine aşteaptă. A simţit atunci că vor fi împreună.
Columbia rămâne ţara lui de suflet. Ţara, despre care scria în anii '50 că „aşa cum se afirma zilnic în editoriale, pe stradă în cafenele, în discuţiile în familie, era o republică în care nu se putea trăi", a rămas şi astăzi la fel. O ţară în care laureatul Premiului Nobel deocamdată simte că nu poate trăi. De aceea a ales, momentan, exilul.
Dincolo de valoarea literară a cărţii, Vivir para contarla este un document indiscutabil care surprinde, cu o tensiune interioară constantă, într-un ritm inconfundabil şi cu un talent narativ de excepţie, trăirile mai multor generaţii din familia Márquez. Totodată aduce în actualitate imaginea unei ţări care a avut şi are încă de suferit de pe urma arbitrarului istoriei, dar este un spaţiu generos, al miturilor şi al poveştilor incredibile, un spaţiu care a putut oferi lumii un scriitor de talia lui Gabriel García Márquez.
