Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Viaţa e în altă parte (II) de Daniel Cristea-Enache


Lumea în două zile ascunde, sub rămăşagurile funebre ale lui Antipa (funcţionar la Starea civilă, ocupându-se cu încheierea şi eliberarea actelor de deces), un pariu al autorului însuşi. Ambiţia de constructor epic a lui George Bălăiţă reiese cu limpezime din modul în care este structurat romanul: în două mari părţi, aproape egale ca întindere, corespunzând celor două zile (solstiţiul de iarnă şi solstiţiul de vară) prin care se defineşte lumea lui. Două zile diferite de toate celelalte şi un erou pe măsură, care le parcurge cu simţurile încordate, cu vigilenţă mentală şi senzitivă, pentru a le epuiza, parcă, întregul semantism.

Personaj singular, cu aureolă nu de sfânt, dar de supraom, Antipa îi este înfăţişat cititorului secvenţial, livrat cu încetul, într-o continuă schiţă de portret - şi mai mereu ceva scapă desenului, iese din conturul înţelegerii lui. Ziua întâi, a interiorului casnic, şi ziua a doua, a exteriorului social şi a debordării peste pragurile morale, sunt perfect complementare sub raport simbolic şi ca gradaţie dramatică. Fiindcă protagonistul e mai întâi static, vegetativ, legumă umană ascunsă după frunzele late ale ipohondriei; iar apoi activ, dinamic, în plină acţiune, în aerul greu al realităţii provinciale. Pe cât de natural în mişcări, pe atât de atent elaborat (până la detaliul infinitezimal), "funcţionarul neantului" e transpus şi văzut în decoruri, registre şi lumini diferite, compus multidimensional. Oricât de curios ar părea, el este o rezultantă a romanului, iar nu un punct fix al lui, o tipologie clară şi ordonatoare. Ce diferenţă faţă de romanul realist tradiţional, al formaţiei unui erou ambiţios, trecând prin varii încercări şi momente potrivnice, pentru a izbândi sau a cădea, la final! Aici, ficţiunea cade, ca o pelerină, pe umerii tari ai protagonistului, care alege să o îmbrace sau să o lase deoparte, cu dezinvoltura demonilor lui Lermontov, Gogol ori Dostoievski, înfricoşându-i pe colegii de la Dealu-Ocna prin secreta sa putere. Cine ştie tace; şi Antipa, ştiind câte ceva despre data morţii unuia şi a altuia, are intervenţii foarte expresive prin lapidaritate. Tovarăşii de pahar reuniţi în cârciuma lui Moiselini, ca într-un ritual cotidian al vieţii gâlgâitoare, se agită, vorbesc spumegător, se ceartă şi se împacă în tirade zgomotoase. Părintele Zota, dezlănţuit, ţine un discurs formidabil, în care îi pune la punct pe toţi comesenii; dar comite imprudenţa de a-l acroşa pe Antipa - o prezenţă discretă şi o forţă latentă, în aburii de mâncare şi alcool ai petrecerii. E suficient ca acesta să-şi îndrepte privirea spre nefericitul orator pentru a-i pune pe chip masca morţii. Totul în câteva clipe, parcurse au ralenti: "He, he, Antipa, preafericitule, ai auzit tu trâmbiţele din cer şi ţi-a vorbit ţie porumbelul? Ai ţinut mielul în braţe? Ai făcut tu pe orb să vadă şi ai ridicat un olog din aşternutul lui? Crezi că ştii într-adevăr ce ştii? Fum şi amăgire, glasul lui Anghel în urechea ta. Nebun acela! Şi acum trec prin mintea ta vorbele lui, universul este voinţa mea şi puterea mea de a pătrunde destinul. Dacă este aşa, te întreb, caraghiosule, eu, eu cât mai am de trăit şi când voi trece eu râul cel întunecat? Foarte curând, spune Antipa, azi chiar. He, he, rânjeşte preotul Zota. Şi crezi tu cu adevărat că nu eu am să slujesc la groapa bunului Costache Onu? Nu, spune Antipa. Linişte şi hohotele de râs reizbucnind, ura, strigă Agop, încă un rând de coniace, Moiselini, Moiselini, toată lumea pe coniac (...) la douăsprezece am o întâlnire, spune Antipa. Vă salut. În drum spre uşă. Mâna pe clanţă, de fapt nu pentru a deschide, uşa este pe jumătate deschisă. Preotul Zota se repede pe neaşteptate spre el, se opreşte la jumătatea drumului, pare mai înalt, pieptul lat, umerii osoşi. Obrazul lui de anahoret se schimonoseşte. Nu huli, urlă el. Proptit pe picioarele larg desfăcute, bărbia repezită înainte, mâna întinsă spre Antipa care fără să se întoarcă tocmai deschide larg uşa. Nu huli, urlă preotul, ceilalţi încă râd. (...) nu huli, nuuu huuuuuliiiiii, nu hu... mâna întinsă a preotului cade, genunchii se îndoaie încet, glasul se întrerupe brusc, încă se mai aud vorbe râsete, acum un om înalt şi greu zvâcneşte pe scânduri între scaune răsturnate, pahare sparte, cioburile transparente şi vinete subţiri şi groase, tăioase, mucuri de ţigară şi scrum, berea gâlgâind fără zgomot dintr-o sticlă, mijlocul omului acoperit cu faţa de masă umedă, pătată, cum o trăsese după el în cădere, un om încă, apoi o insectă uriaşă cu aripi grele şi în cele din urmă o vietate mare, moale, căzând în somn în linişte în moarte." (pp. 340-341).

Senzaţionalul scenei, latura ei spectaculară beneficiază şi de acest prezent cald al relatării care, cu toate spasmele muribundului, face lucrurile mai vii. Moartea lui Zota, prinsă "în direct", are asupra celorlalţi impactul devastator al profeţiei, iată, împlinite, al cuvintelor ce se adeveresc prin doborârea unui om atât de masiv, puternic, vital. Ingeniozitatea romancierului se vede şi din alternarea inteligentă a planurilor, din schimbarea oportună a perspectivei, a celui care observă şi relatează, a celui care este urmărit cu un respect înfricoşat... Timpurile naraţiunii se modifică şi ele neîncetat, astfel că statura personajului central se dimensionează prin scene live şi descrieri la a doua mână, gesturi decupate comportamentist şi istorisiri complicate, stufoase, pe care judecătorul Viziru încearcă, ulterior, să le decanteze. Altfel spus, Antipa e văzut din afara şi dinlăuntrul lui, la prezent şi la trecut, în diferitele medii prin care trece şi în pupila mărită de spaimă a victimelor pe care le face (în joacă, în glumă).

Fantasticul romanului e dat, în primul rând, de această insistenţă descriptivă asupra noului Cicikov. Cu cât caracterizarea lui este mai abundentă, cu atât ea e mai puţin lămuritoare. Multiplicarea perspectivelor şi aglomerarea detaliilor amână la nesfârşit edificarea. O soţie geloasă şi o amantă demonică, un tată copilăros, un prieten (memorabilul Paşaliu) cu discursuri baroce, un fost procuror (Viziru) care a fost de faţă, dar n-a înţeles nimic, un bătrân înţelept şi tolerant (August pălărierul) şi un ins cuminte în nebunia lui, până la proba contrarie (Anghel): toţi aceştia au câte un Antipa al lor, creat şi modelat în acord cu propria imaginaţie, cu fantasmele personale. Oglinda veche şi misterioasă refuză să reflecte imaginea eroului; şi numai în ochii inteligentelor patrupede (cuplul canin Eromanga-Argus) acesta e văzut la scară reală... Ambiguitatea lui, structurală, este marcată aşadar şi printr-o înceţoşare a perspectivei, printr-o diminuare a capacităţilor perceptive. Martorii oculari îşi pierd astfel credibilitatea naratologică, lansându-se în speculaţii fanteziste asupra a ceea ce au văzut, de fapt, cu ochii lor. Dacă Antipa (de ani 33) e un Isus în negativ, un profet al morţii, Paşaliu, Viziru şi alţi câţiva sunt nişte evanghelişti buimaci, cu frunţile frământate, inutil, de-a lungul întregului roman. Iar moartea mentorului lor, venită cu ciocanul de aramă al fanaticului Anghel, se aşază ca o lespede peste certitudinile abia dibuite. În loc să le confirme, le mai îngroapă o dată.

Componenta fantastică a cărţii, suplimentată şi prin derapaje bine controlate dincolo de linia firescului (zborul unei albine uriaşe provenite din grădina lui Anghel întunecă în mai multe rânduri scena romanului, precum vulturul din proza onirică a lui D. }epeneag) nu o substituie totuşi pe cea realistă, în care George Bălăiţă îşi arată excepţionale resurse prozastice. Frazele ample, savant construite, se deschid către toate zările lumii româneşti din anii comunismului, coborând totodată pe scara timpului şi recuperând fragmente vechi, alterate şi mutilate de noua societate. "Lucruri mărunte care tulbură şi încântă ochiul naivului şi amintesc aerul altei lumi în sufletul unui mincinos", cum apare scris într-un caiet al lui Viziru. Ele apar în pagină prin lungile descrieri inserate în miezul acţiunii, ori prin translări subtile de la momentul actual, proletar. Scriitura de o rafinată complexitate a romancierului se îmbibă de toate aromele şi culorile, zgomotele şi şoaptele lumii noastre, proiectând un univers de hârtie cu o consistenţă superioară celui real. Dincolo de alegorismul prea accentuat, la final, al cărţii (epilogul cu August şi Anghel, faţa luminoasă şi cea întunecată a credinţei, i-a fost reproşat pe bună dreptate autorului), singurele obiecţii pe care i le-aş mai putea aduce se leagă de anumite imagini prea des repetate. Cam multe tablouri pătate de muşte, lucruri de un gălbui murdar, bărbi roşcate fluturânde şi ţeste acoperite, în linia de modă a unui bodyguard, cu păr tuns scurt, ţepos... Mici ticuri stilistice, care ar fi putut lipsi.

Sau, poate, chiţibuşerii de cronicar. Lumea în două zile este unul dintre cele mai bune romane din perioada postbelică şi un manual de proză pentru orice aspirant al genului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara