Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Viaţa e în altă parte (I) de Daniel Cristea-Enache


Aproape trei decenii despart prima ediţie a romanului Lumea în două zile de cea prezentă, a şaptea. Treizeci de ani, alocaţi în părţi egale celor două epoci pe care cartea le-a traversat, cu un succes deloc periclitat sau diminuat, cu acea măreţie liniştită a operelor cu majusculă. Scrisă şi publicată într-un moment istoric greu, într-un context rigidizat prin reîntoarcerea regimului la poncifele realismului socialist (suntem la numai câţiva ani de la Tezele din iulie 1971), ficţiunea lui George Bălăiţă (care a împlinit în aprilie 70 de ani) a refuzat, din start, o sumă de afilieri, neintrând nici pe culoarul propagandistic, nici pe cel - mai vătuit literar - al romanului politic. Obsedantul roman al obsedantului deceniu, ajuns la inflaţie, devalorizare accentuată prin instrumentarea aceloraşi şi aceloraşi cadre: abuzurile epocii Dej, crimele şi ticăloşiile fixate acolo, netrecând niciodată graniţa temporală către Epoca de Aur ceauşist, consecutivă ideologic, dar purificată de reziduurile anilor '50... Prin asamblarea unor asemenea imagini-stas au fost compuse cu o tristă dexteritate multe, prea multe romane fals-problematizante. Un meniu, chipurile, mai exotic, în fond aceleaşi sănătoase merinde comuniste ieşite din cuptorul ideologic.

In acest câmp de relaţii mortificante, Lumea în două zile oferă un regal, un triumf al imaginaţiei ficţionale ce nu ascultă decât de propriile constrângeri artistice. Rezonanţa socio-politicului nu acoperă şi nu stârneşte vocile romanului, fiind totuşi perceptibilă în fundalul cărţii şi în trecutul unora dintre personajele ei. Aduse în prim-planul narativ, prin extrasele din "presa vremii", frazele-şablon din panoplia limbajului de lemn au funcţia unor savuroase caricaturi verbale. Faţă de complexitatea şi adâncimea eroilor adevăraţi ai romanului, platitudinea celor prefabricaţi (muncitori depăşind stahanovist planul cincinal) apare ca totală. Într-o parte avem, aşadar, producţia de serie şi pe stoc, schematismul, tipologia săracă a realismului socialist înfăţişată cu o seriozitate de mare efect comic: "Ascultându-i pe oamenii ştiinţei şi tehnicii din institutul şi din Centrul de cercetări pentru maşini hidraulice din Timişoara, cum vorbesc îndelung şi aprins despre fenomene precum cavitaţia şi corosivitatea, ai crede că supremul lor adversar este bula de aer din fluide şi agentul chimic care gresează metalul. În realitate însă ei nu apără metalul ci pe om, cu nevoile lui de viaţă mai bună. În realitate inamicii se numesc inerţia, resemnarea, birocraţia, fuga de răspundere. Împotriva acestora se ridică forţa organizată a comuniştilor cercetători. O bună parte dintre aceste cadre au venit direct din unităţile productive - şi drumul spre halele de foc ale Reşiţei sau chiar spre modestele întreprinderi comunale le-a rămas familiar." (p. 85). Dincolo (dincoace), începe cu adevărat viaţa, existenţa tulbure şi contradictorie, obişnuită şi enigmatică, diurnă şi nocturnă a unor protagonişti de roman modern, cu abisalitatea micilor funcţionari din micile oraşe de provincie din marea proză rusă.

Lui George Bălăiţă îi reuşeşte, şi încă la un prag estetic foarte înalt, conjugarea a două modalităţi narative formal disjuncte: descripţia hiperrealistă, minuţioasă, cu abundenţa detaliilor, cu desenarea fiecărei cute de pe marea stofă a vieţii; şi, la polul opus, esenţializarea simbolică, transfigurarea tuturor acestor date primare ale existenţei, marcajul alegoric al traseelor, aparent, atât de sinuoase pe care le parcurge Antipa. Protagonistul însuşi, memorabilul funcţionar navetist între Albala şi Dealu-Ocna, ascunde sub trăsăturile sale două sau mai multe euri, o succesiune descumpănitoare de identităţi distincte, dezvoltate fiecare pe orbita ei logică. Esenţa personajului, centrul de greutate al adevăratului Antipa se distribuie pe ambele talgere ale balanţei, într-un echilibru pe care prozatorul mizează şi pe care îşi construieşte întregul roman. Speţă de realism paradoxal, analitic şi geometric, dispersiv şi integrator, Lumea în două zile ilustrează, de la început şi până la sfârşit, o structură bipolară, romancierul dovedindu-se atent şi consecvent în delimitarea şi cartografierea fiecărui teritoriu. Atâta simetrie ar putea obosi - şi ar fi o dovadă de naivitate din partea autorului să o expună ca atare, în chip transparent didactic, precum în moralităţile medievale. Arta prozatorului român se vede însă tocmai din amestecul savant al substanţelor caracterologice şi din fărâmiţarea conflictului central într-o sumedenie de particule epice elementare, frânturi de scene, crâmpeie de episoade, gesturi mărunte şi "întâmplătoare" împrăştiate de un suflu puternic pe pânza albă a tabloului. La sfârşit, abia, cititorul constată cu surprindere că toată această pulbere fină s-a aranjat, parcă de la sine, de-a lungul liniilor simbolice trasate de Autorul omniscient.

Prima dintre cele două părţi ale romanului face una cu prima zi a lumii lui. Ea se suprapune solstiţiului de iarnă, adică acelei date (21 decembrie) la care "culmea" hibernală, a nopţii celei mai lungi, a întunericului celui mai dens, trece înspre creşterea insesizabilă a zilei. Comutând persoana a III-a (a descripţiei neutre, detaşate) cu a II-a, ca pentru a putea empatiza mai mult cu personajul său favorit, George Bălăiţă surprinde în mişcările uşoare, de noctambul odihnit, ale lui Antipa clipele miraculoase ale acestei transformări: "Aprinzi o ţigară. Felicia doarme, respiraţia este calmă, liniştitoare, te aşezi în fotoliul Baroni. Este trecut de miezul nopţii. În marele cosmos ceva s-a schimbat. Să prinzi esenţa acestei schimbări, trecerea întunericului spre lumină. Frigul spre căldură, adâncul spre înalt. Să fii întrebat: de ce? Şi să nu răspunzi." (p. 216).

De unde vine oare liniştea surâzătoare a lui Antipa, de unde aburul veseliei şi al nepăsării care îl învăluie de-a lungul întregului roman? Poate din această înscriere a sa, conştientă, asumată, în orarul cosmic; din credinţa lui (deşi este ateu) într-un indestructibil ax supraomenesc; din pre-ştiinţa sâmburelui solar din noaptea de iarnă şi a dangătului funebru auzit în explozia verii. Vremea însăşi, evoluţiile şi involuţiile de pe frontul atmosferic subliniază emblemele simbolice ale romanului, care sunt şi ale lui Antipa. În plină iarnă, un vânt cald topeşte zăpada şi îi face să transpire pe cei care nu şi-au lepădat hainele groase; după cum, în a doua jumătate a cărţii, se va face frig, incredibil de frig, în toiul verii. Căldură mare în decembrie, grindină furioasă în iunie: nimeni nu înţelege nimic - cu excepţia înţeleptului August pălărierul şi a veritabilului său ucenic, Antipa. Acesta împodobeşte bradul de Crăciun cu trei zile mai devreme decât restul lumii (stârnind mirări, iritări, ironii) anume pentru a suprapune sărbătoarea creştină cu solstiţiul şi a da, astfel, o mai mare coerenţă vieţii din amărâtul orăşel de provincie, vechiul târg de vamă industrializat cu forţa... Se poate spune că Antipa trăieşte cu adevărat nu în prezent, ci sub o stea care luminează şi modelează timpul. Sub hainele acestui tânăr cu gesturi şi zâmbete ambigue, deconcertante, dincolo de ticurile, maniile şi ipohondriile lui, se ascunde un vizionar, un om care reuşeşte să vadă mai departe şi mai exact decât ceilalţi, prin zidul de neguri şi ceţuri al viitorului. Aşezat în uriaşul său fotoliu de piele ori uitându-se, concentrat, la o oglindă veche şi misterioasă ce refuză să-i reflecte imaginea, încăpăţânându-se, până la un punct, să nu iasă afară din casă, cu toate insistenţele preabunei Felicia, Antipa vegetează şi veghează. Aşteaptă parcă să crească din sine însuşi, precum aluaturile gospodinei sale soţii.

Critica a observat dimensiunea casnică, domestică a acestei prime zile din roman - explicată, de altfel, elocvent de către ştiutorul căţel Argus inocentei căţeluşe Eromanga. Domestica şi Infernalia ar fi cele două părţi ale poemului canin şi cele două feţe ale medaliei romaneşti. Aşa stau lucrurile, numai că scena familială pe care evoluează protagonistul de-a lungul zilei de 21 decembrie nu-şi este, astfel zicând, suficientă sieşi; nu se închide perfect etanş într-o simbolistică autonomă. În adâncurile acestei suspecte linişti casnice dospeşte fermentul demoniei eroului masculin, cu inteligenţa sa casantă şi imaginaţia ce deschide orizonturi largi, nebănuite de cumintea lui soţie. Dar care dintre cititori le-am fi putut, la prima lectură a romanului, bănui?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara