În primele rânduri ale romanului Gabriellei Zevin, Viaţa de poveste a lui A.J. Fikry, tânăra Amelia Loman – unul dintre personajele centrale – îşi vopseşte unghiile cu ojă galbenă, pe bacul ce o poartă de la Hyannis spre Insula Alice (nu căutaţi pe hartă, insula Alice nu există în geografia reală!), iar între timp răsfoieşte notiţele făcute de cel ce a lucrat ca agent de vânzări al Editurii Knighley înaintea sa. La începutul cărţii lui Rabih Alameddine, Femeia de hârtie, Aaliya – personajul-narator –, septuagenară în momentul în care începe să-şi deapene povestea, tocmai şi-a vopsit părul într-o nuanţă extravagantă de albastru, ca urmare a unei supradoze de Bel Argent, şamponul nuanţator care o transformă, după proria-i mărturisire, nu într-un înger cu nimb azuriu, ci mai degrabă în „imaginea Reginei-Mame, cu dâre lăsate de guma de şters a unei şcolăriţe”. Evident că nu acesta este motivul principal pentru care am ales să discut cele două cărţi laolaltă. Ele vorbesc, fiecare în felul său, despre puterea de fascinaţie a lecturii, despre obiectulcarte şi despre personajele ce gravitează în jurul lui – librari, scriitori, traducători, editori – , dar mai cu seamă depun mărturie despre iluziile ce se destramă atunci când proiecţiile dintre paginile cărţilor sunt confruntate cu realitatea, sau – pentru a rămâne în sfera analogiei schiţate mai sus – când poleiala înşelătoare a fardului lasă loc cenuşiului tern al unor destine lipsite de strălucire. Pe scurt, ambele sunt cărţi în care iluzia este construită şi subminată aproape simultan, unde pledoaria în favoarea lumilor inventate face treptat loc scepticismului, iar comicul – tragicului. În Viaţa de poveste a lui A.J. Fikry, cel mai recent roman publicat de Gabrielle Zevin, reputată autoare de best-seller-uri, în special din categoria celor destinate adolescenţilor, (printre care amintim Elsewhere, Memoirs of a Teenage Amnesiac, The Hole We’re In, fără a mai pune la socoteală seria Anya Balanchine), intriga este condusă cu o abilitate ce poate stârni invidia maeştrilor romanului poliţist. Dispariţia misterioasă a lui Tamerlane (o ediţie rară a poemelor de tinereţe ale lui Poe) şi apariţia – cel puţin la fel de enigmatică – a unui „pachet” neobişnuit în librăria lui A.J. Fikry, intervenţiile lui Lambiase, poliţistul pasionat de lectură, şi tribulaţiile Ameliei Loman, toate se armonizează într-o naraţiune alertă şi plină de suspans, pe cât de amuzantă, pe atât de tulburătoare. Nu numai că scriitoarea americană stăpâneşte la perfecţie tehnica dialogului (de altfel a scris şi scenarii de film, recompensate cu prestigioase distincţii), şi pe aceea a intersectării mai multor fire narative, dar nu face niciun secret din preocuparea pentru formă, pentru construcţia poveştii, (dovadă că pomeneşte în carte faimosul adagiu cehovian, adesea invocat de teoreticienii literaturii, conform căruia dacă în primul act al unei piese de teatru o puşcă atârnă pe perete, trebuie să fim siguri că în actul al III-lea acea puşcă va fi folosită). De altfel nu este dificil să constatăm că romanul mizează din belşug pe mecanisme specifice genului dramatic, (coincidenţe, lovituri de teatru, qui pro quo-uri), pe o suită de clişee – subminate însă, de cele mai multe ori, în registru ironic –, şi mai ales pe ingenioase trucuri intertextuale. Comicul de situaţie este şi el prezent (antologic rămâne, în acest sens, episodul lansării de carte la care este invitat presupusul autor al volumului de memorii The Late Bloomer, secvenţă care ne trimite cu gândul la Daniel Pennac şi la farsele din savuroasa sagă a familiei Malaussene, în special din Micuţa vânzătoare de proză). Pe scurt, ca toate scrierile plurietajate, Viaţa de poveste a lui A.J. Fikry se adresează, simultan, mai multor categorii de cititori. Fie că eşti expert într-ale lecturii, un cititor cât de cât avizat sau unul inocent şi manipulabil, nu poţi rămâne indiferent în faţa acestui roman, emoţionant chiar şi pentru cei ce detestă stilul weepie. Şi nu este singurul paradox care merită adus în discuţie. Un altul ţine de modul foarte personal în care autoarea introduce în pagină aluziile intertextuale. Avem de-a face, practic, cu o suită de fişe de lectură alcătuite de A.J.F., proprietarul librăriei Island Books – în aparenţă un banal catalog sau cel mult un inventar al lecturilor lui favorite, în realitate un testament atipic de cititor; scrise cu umor şi vervă, nu foarte lungi (altminteri ar risca să plictisească), aceste fişe care rareori depăşesc şapte rânduri, transformă naraţiunea într-o adevărată bandă a lui Moebius. Viaţa şi cărţile comunică şi îşi întreţes firele (sunt chemaţi, pe rând, la rampă E.A.Poe, F. Scott Fitzgerald, Flannery O’Connor, Mark Twain, J.D. Salinger, Roald Dahl, Raymond Carver şi mulţi alţii), într-o manieră care ne-ar putea trimite cu gândul la Borges, dacă stilul n-ar fi colocvial, accesibil, fără pretenţii. Cu toate acestea punerile în abis nu lipsesc, (ultima fişă este dedicată – et pour cause! – romanului Librarul de Roald Dahl), după cum nu lipseşte nici reflecţia asupra rostului literaturii şi, în general, nu lipseşte nimic din ceea ce ar putea constitui un argument în favoarea devizei lui A.J. Fikry: „Citim ca să ne asigurăm că nu suntem singuri. Citim pentru că suntem singuri. Citim şi nu mai suntem singuri. Nu suntem singuri.” Tot o poveste despre cărţi, memorie şi izolare este romanul scriitorului arab Rabih Alameddine, Femeia de hârtie (An Unnecessary Woman), roman nominalizat la National Book Award în 2014 şi al National Book Critics Circle Award, în 2015. În centrul naraţiunii se află Aaliya, o cititoare împătimită care, ajunsă la vârsta senectuţii, mărturiseşte cum vreme de câteva decenii s-a consacrat unei îndeletniciri cel puţin bizare – a tradus, în fiecare an, în arabă una dintre cărţile care au marcato şi care au marcat, într-un fel sau altul, destinul culturii universale. Este vorba cu precădere de cărţi din canonul occidental (amănunt nu cu totul lipsit de însemnătate), iar ciudăţenia provine din împrejurarea că munca Aaliyei nu este destinată altor ochi: ea traduce, sigilează şi depozitează în apartamentul său din Beirut zecile de cutii preţioase, fără a se gândi să le încredinţeze vreodată tiparului. Este modul său de a încerca să reziste, să dea sens unei existenţe terne, e un ritual prin care celebrează scriitori şi opere faimoase („zeii”cărora li se închină, după propria-i formulă), dar şi o terapie sui-generis (cum sunt, de altfel, şi vinul roşu sau nuanţatorul Bel Argent). După ce a lucrat o viaţă ca librar, ajunsă la vârsta de şaptezeci şi doi de ani, Aaliya cea lipsită de însuşiri remarcabile îşi face, aşadar, bilanţul şi constată că – în pofida aparenţelor – ciudata reţetă a funcţionat: a reuşit să compenseze, măcar în parte, frustrări şi lipsuri, a făcut mai uşor de suportat umilinţele şi decepţiile, atrocităţile războiului civil, ravagiile provocate de timp, sau de prejudecăţile omeneşti. Într-un cuvânt, i-a creat iluzia unei meniri înalte, peste puterea de înţelegere a oamenilor obişnuiţi. Echilibrul acesta precar se zdruncină însă în momentul în care un dezastru neaşteptat ameninţă să distrugă tot ceea ce Aaliya a tezaurizat. Rabih Alameddine mărturisea într-un rând că îşi iubeşte personajul şi că, după părerea sa, aceasta este o condiţie esenţială pentru ca personajul să poată fi iubit şi de ceilalţi (în speţă de cititori). Femeia de hârtie, cu desele-i accese de mizantropie, cu erudiţia de autodidact pe care o etalează cam ostentativ (îi citează pe mulţi, de la Keats, Colleridge şi Yeats, la Tolstoi, Nabokov şi Danilo Kiš, de la Spinoza şi Cioran, la Sebald, Beckett şi Pessoa), nu mi se pare tocmai genul de personaj de care ai putea să te îndrăgosteşti. În schimb, nu încape îndoială, ne aflăm în prezenţa unei figuri greu de uitat, aparţinând familiei ilustre a maniacilor memoriei, putând sta oricând alături de anticarul Mendel al lui Stefan Zweig sau de profesorul Kien din celebrul roman al lui Elias Canetti; ceea ce reprezintă – mai e nevoie să o spunem? – un titlu de nobleţe în sine, nu foarte lesne de trecut cu vederea. Memoria sub toate înfăţişările sale reprezintă, de altfel, una dintre temele centrale ale romanului. Indiferent că este vorba de memoria culturală sau cea a locurilor (Beirutul apare înfăţişat în diferite ipostaze, desfigurat de războiul civil, dar şi aureolat de irizaţiile Mediteranei, un oraş care îşi disimulează suferinţa sub o revărsare barocă de splendori: „Beirutul îşi schimbă accesoriile scânteietoare mai des decât o fac doamnele din lumea bună”, notează undeva naratoarea), persistă pretutindeni presentimentul sfârşitului şi certitudinea că totul va fi, în cele din urmă, acoperit de uitare. Un duh sceptic pare să învăluie locuri, întâmplări şi personaje. Mai cu seamă acestea din urmă sunt desenate de necruţătoarea Aalyia cu o luciditate ce frizează de multe ori cinismul (excepţie face figura luminoasă a lui Hannah, prietena care sfârşeşte prin a se sinucide). În rest – un jalnic bâlci al deşărtăciunilor în care protagonista nu poate şi nici nu vrea să îşi găsească locul. Singura consolare rămâne lumea cărţilor, spaţiu securizant şi refugiu în faţa oricăror dezastre, inclusiv în faţa potopului. Aşadar două cărţi care celebrează, în registre diferite, puterea de seducţie a lecturii şi fragilitatea lumilor inventate, capriciile memoriei şi poleiala orbitoare a iluziei. Gabrielle Zevin, Viaţa de poveste a lui A.J. Fikry, traducere din limba engleză şi note de Ioana Socolescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2015, 272 p., f.p Rabih Alameddine, Femeia de hârtie, traducere din limba engleză şi note de Mihaela Negrilă, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 280 p., f.p.