Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Viaţă şi sens de Ioan Holban

De la Pavel Dan au rămas două caiete cu titlurile însemnări de viaţă şi O viaţă de om cu toate peripeţiile ei. Jurnal început în 26. VII. 1925, Clipe trăite; reunite într-un volum selectiv de Sergiu Pavel Dan, în 1974, aceste texte marchează intim prin chiar titlurile lor zodia nouă sub care intră specia jurnalului intim după 1920; cu Geo Bogza, Pavel Dan, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, jurnalul se "sincronizează" cu momentul literar al anilor ^30 ai secolului trecut, păstrînd, desigur, caracteristicile generale ale speciei, fixate încă din prima jumătate a veacului XIX, dar, în aceeaşi măsură, ilustrînd noul orizont literar şi, în fond, noua viaţă a scriitorului, cu realităţile şi fantasmele sale atît de diferite de lumea lui Rosetti, Cipariu, Hasdeu, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Ispirescu, Ioan Artemie Anderco, Traian Demetrescu şi ceilalţi autori din secolul Junimii. Iar cea dintîi realitate a vieţii scriitorului este ceea ce aş numi conştiinţa profesiunii sale: iat-o în primele însemnări din jurnalul lui Pavel Dan: "în 8/I ^926 am compus nuvela O răzbunare sîngeroasă pe care am vîndut-o în schimbul Fraţilor Karamazov şi o sută optzeci de lei lui Todea. Am vîndut-o cu multă părere de rău fiindcă nuvela aceasta e o amintire intimă, un echo pe mormîntul dragostei mele. Dar ce puteam să fac? Sărăcia mă strînge de gît. Am mai scris la un roman intitulat Mizeria. Roman pe care niciodată nu-l voi termina; va avea şi el aceeaşi soartă pe care o au miile de nuvele şi poezii care stau de ani de zile în vrafuri pline de praf. Am făcut astăzi un tîrg cu amicul Eugen Giurgiu să-mi transcrie toate lucrările în schimbul a 200 lei".
Un "document" care relevă precaritatea existenţei? Parţial numai, da. în fapt, acest început dezvăluie mirajul textului, valoarea sa; cînd poate vinde un manuscris pentru nişte bani şi o carte dorită, cînd energiile sînt dirijate, toate, spre scriere, lăsînd operaţiile "secundare" pe seama "amicilor", scriitorul - se poate spune - are sau, mai exact, dobîndeşte conştiinţa profesiunii sale, a propriei valori care intră, iată, într-un regim de schimb cu celelalte valori (bani, marfă), aflate în circulaţie. Nici un jurnal al anilor ^30 nu mai fixează procesul de formare a scriitorului, ci dă seamă despre viaţa sa: Pavel Dan, asemeni lui Bogza, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Şuluţiu, nu ţinteşte să devină, ci chiar este scriitor, cu drepturi depline asupra folosirii "bunului" său cel mai de preţ, talentul: "Cînd am început să-i scriu (domnişoarei Vlassa Maria - n.n.), am rupt trei scrisori una după alta, eu care în viaţa mea n-am scris o scrisoare de două ori. în urmă, disperat, îmi blestemam talentul şi toate poeziile mele de necaz; atunci, luînd un creion, am scris pe o foaie de hîrtie, cea dintîi care mi-a căzut în cale, o scrisoare scurtă de o pagină. Şi această scrisoare a fost cea care mi-a plăcut mai mult (...) Am mai scris 3 poezii bune şi am copiat nuvela Răzbunare sîngeroasă (...) Am mai scris şi două poezii sau trei, bune chiar. Am de gînd să încep ceva care să facă senzaţie": tot ce produce elevul Pavel Dan este "bun", "place", satisface exigenţele celui ce scrie: mai rămîne de cucerit gloria şi de consolidat, prin manevrarea valorilor create, o faimă şi un statut social: acestea sînt obiectivele care orientează viaţa autorului şi, implicit, textul acestuia: probleme de rezolvat şi pentru "consacraţii" Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, de altfel.
între colegii săi de generaţie, Pavel Dan îşi scrie jurnalul ca pe o operă, genul "intim" fiind ţinta de atins a scriitorului; printre proiectele literare ale anului 1926 ("o piesă teatrală pentru cercetăşie, un roman al vieţii mele, Tot şi nimic, o nuvelă, romanul Toiei, pe deasupra nişte analize literare a lui Ion şi Purgatoriul-ui"), două aparţin în chip explicit literaturii "subiective" (romanul vieţii şi cel al Toiei, iubita de atunci), la care se adaugă deja invocata "amintire intimă" din nuvela O răzbunare sîngeroasă: jurnalul şi epistola sînt speciile preferate, cele care compun "romanul vieţii", pentru că, în expresia lor, se produce conexiunea dintre scriere şi trăire: "fără să scriu, pentru mine nu există viaţă" şi "eu nu trăiesc cu adevărat decît cînd scriu", notează autorul la începutul jurnalului său, proiectîndu-şi textul de identificare în perspectiva concepţiei moderne asupra literaturii, în deplin consens cu ceea ce se scria (se gîndea) în anii ^30: jurnalul intim este opera "sufletului uriaş" şi a "vieţii", textul care cuprinde "totul în sine" şi care, modelînd existenţa protagonistului, (re)produce valoarea de schimb de pe piaţa unde se licitează gloria. Pentru Pavel Dan, jurnalul nu e doar confesorul, "singurul prieten adevărat" care primeşte toate secretele fără a dezvălui nimic; textul intim reprezintă mai mult, opera. Sergiu Pavel Dan, în prefaţa ediţiei din 1974 a jurnalului, se lasă înşelat de aparenţele însemnărilor, ignorînd destinaţia lor reală şi, implicit, valoarea pe care i-o conferise autorul: "Redactat între 1926-1929 (la Turda, în satul natal, la Tulcea sau Cluj) dintr-o singură trăsătură de condei, textul - este de precizat dintru început - nu atestă, desigur, statornica preocupare pentru expresie a prozatorului de mai tîrziu. Nu vom întîlni aici, prin urmare, acea cochetărie cu posteritatea care se remarcă uneori, printre rînduri, în paginile altor jurnale". Dar preocuparea pentru expresie nu era faptul specific literaturii contemporane lui Pavel Dan, care punea accentul pe autenticitate şi intensitate; autorul jurnalului contrazice, pe fiecare filă, observaţiile editorului său: "M-am gîndit cum aş putea face din trecutul meu, din jurnalul acesta, o operă care să cuprindă în sine o bucată din timp, s-o cristalizeze şi s-o eternizeze într-un ce armonic, puternic şi durabil ca o stîncă de granit. Aş face o operă de bună seamă nepieritoare (...) Dau din cap şi nu ştiu ce să mai scriu; mi-e frică să nu mă plictisesc de mine însumi înşirînd mereu pe hîrtie slăbiciunile sufletului meu. Şi mai cu seamă am început să mă gîndesc că din jurnalul acesta să fac o operă nemuritoare; el să fie cărămida pentru construcţia castelului". La nici un alt autor de jurnal din anii ^30 nu este atît de evident proiectul literar al jurnalului intim şi, mai cu seamă, rolul său în construirea edificiului operei, a "castelului". Temelie a unei viitoare şi himerice construcţii, jurnalul este o operă "în sine", spaţiul care, o dată creat, oferă toate dramele şi toate "deliciile" (con)vieţuirii eului cu sine, ale raportului acestora cu lumea pentru că textul la persoana întîi singular răspunde unei concepţii de o frapantă modernitate: literatura este acum (şi pentru Pavel Dan) multiplicare a eului, expansiune a sa în real.
înainte de a se dispersa pe suprafaţa reflectorizantă a scenei sociale, eul caută în propriul scris oglinda, imaginea sa strălucitoare: textul se reflectă pe sine însuşi, fiinţa se redescoperă în "icoana" creatorului: "scriu repede ca o maşină, scriu cu fruntea încruntată, cu capul plin de gînduri şi cu mîna tremurîndă. Scriu şi peniţa aleargă în galop: două, trei pagini. Citesc apoi ce am scris, o dată, de două ori sau mai multe ori. Nu pentru ca să corectez ceva ci fiindcă-mi place, fiindcă simt mirosul, parcă, a unei bucăţi delicate. Nu m-admir, dar îmi place mult să-mi recitesc mie însumi scrisorile mele. A altora cu greu şi rar le citesc de două ori, dar ale mele le ţin trei zile neexpediate şi neînchise ca să le recitesc, iar dacă sunt închise se întîmplă să rup plicul şi să-mi recitesc scrisorile. Nu fac filozofie multă într-însele, dar scriu ce simt. Şi asta e. Cînd le scriu îmi descarc sufletul de poveri grele şi nu ştiu de ce fac aceeaşi operaţiune din nou citindu-le şi de ce o fac cu atîta plăcere sălbatecă. Nu ştiu!": în "plăcerea sălbatecă" de a se reciti nu e numai semnificaţia unui gest narcisic, ci procesul în plină desfăşurare al concentrării lăuntrice, al constituirii centrului structural. Lui Pavel Dan, ca, de altfel, şi colegului său de generaţie, Octav Şuluţiu, i-a lipsit ştiinţa (şi răgazul) acţionării mecanismului care transferă energiile acumulate înlăuntru în cercul luminii orbitoare care transferă energiile acumulate înlăuntru în cercul luminii orbitoare a reflectoarelor: jurnalul tînărului scriitor înregistrează doar prima etapă a acestui proces, echivalentul "intervalului vienez" al lui Maiorescu: aceeaşi voinţă şi aceeaşi concentrare prin care "firul vieţii" se împleteşte doar "în suflet", într-o mişcare centripetă, angajînd numai forţele exterioare "ca şi cînd nici n-ar exista o altă lume afară de mine însumi": textul lui Pavel Dan este istoria elaborării acestui centru structural al fiinţei şi, deopotrivă, a secţionării unui proces în prima jumătate a parcursului său. Cartea repetă întocmai scenariul vieţii, este chiar acest scenariu, în care exterioritatea nu poate fi nici măcar simplu decor: "Ce de nebunie presărată printre foile acestei cărţi! O găsesc printre file ca un praf uşor care-mi gîdilă nările şi mă face să rîd. Rîd de nebunia mea, de mine însumi. Ce pot să fac altceva, sunt atîtea cotituri în viaţa mea cîte pagini sînt în cartea asta şi atîtea idei răzleţite, cîte slove. Plictiseală multă. Paginile acestea sunt ca nişte zile înăbuşitoare de toamnă. Ai vrea să fugi de căldura lor dar te gîndeşti la nopţile senine şi răcoroase. De aceea te opreşti. Şi eu ar trebui să mă opresc. Cîteva vorbe banale, idei bizare e tot ce pot scrie acum. Nici măcar un crîmpei din viaţa care mă înconjoară, nici măcar un om nu pot fotografia": faptele relatate sînt pagini, evenimentele vieţii sînt slove, actul scriptural substituindu-se celui existenţial. Majoritatea secvenţelor jurnalului se organizează în jurul unor presupuse iubiri (pentru Maria Vlassa din Ticud, Toia "fetiţa din Lupşa", Puiţa Găzdac, Lenuţa), care furnizează materia epică a textului; în fapt însă, acestea sînt doar proiecţii ale dorinţei de a iubi şi de a se şti admirat, sclipiri de blitz ale lumii interioare în "pulberea neagră de realism plictisitor". într-o altă ordine, textul jurnalului ilustrează modul special al noii "picturi", fixat în această notă din 1927: "Scriu nişte impresii inexistente, pictez un tablou monoton pe o pînză decolorată"; lipsesc fondul, culoarea, conturul, tuşele ferme: a scrie înseamnă a exprima inexprimabilul, a da formă inexistenţei: nimic real, în afara imaginilor de pe ecranul interior, cu himerele, speranţele şi deznădejdea lor.
"Ce cîntec dulce: bani, bani şi iar bani": problemă esenţială pentru dispersarea personalităţii deja constituite prin concentrare lăuntrică şi pe care nu o poate rezolva simpla circulaţie a manuscriselor: două valori care nu se pot substitui, mecanismul social acţionînd, pentru Pavel Dan (ca şi pentru Rebreanu, Camil Petrescu, Geo Bogza, Şuluţiu, Mihail Sebastian) după vechile reguli pe care încerca să le înţeleagă (şi să le exploateze) Titu Maiorescu în urmă cu şaptezeci de ani. "Capitalul" scriitorului se compune din texte, autenticitate, lipsa stabilităţii, viteză, intensitate: un capital ineficient la bursa valorilor sociale, în anii ^30. Şi nu numai atunci. Dar ceea ce aş numi momentul jurnalului intim de la 1927 dezvăluie "legăturile primejdioase" dintre evoluţia formelor literare, a destinului scriitorului şi specificul etapei istorice: text de criză prin excelenţă, jurnalul intim este practicat intens în perioade de criză a societăţii: între 1840 şi 1870 sînt scrise aproape toate jurnalele secolului XIX, pentru ca acelea din secolul XX să "corespundă" crizelor economice, politice şi ale valorilor spirituale din deceniile trei şi şase. Pentru a mă referi doar la jurnalele publicate pînă în prezent, Geo Bogza, Pavel Dan, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Octav Şuluţiu, Tudor Muşatescu îşi redactează textele "intime" începînd cu anii 1923, 1926 şi 1927, iar Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor }opa, Alexandru George îşi datează însemnările în jurul anilor ^50 (Mihai Zamfir deosebeşte "jurnalul de criză" de "jurnalul de existenţă", bazîndu-se pe "diferenţa de substanţă dintre C. A. Rosetti şi Şuluţiu, pe de o parte, şi Maiorescu-Radu Petrescu, pe de altă parte"; nu există, la noi şi în alte literaturi, decît jurnal de criză; sau, altfel, ar fi şi "jurnal de existenţă", dar numai în măsura în care el constituie totdeauna expresia unei crize). Această corelaţie nu este deloc întîmplătoare; dimpotrivă, ea motivează, în bună măsură (dar nu exclusiv!), problematica textelor, structura lor şi circulaţia temelor de la un jurnal la altul, în pofida diferenţelor mari dintre personalităţi precum Bogza şi Rebreanu, Pavel Dan şi Camil Petrescu. Iar "problema financiară" a scriitorului ocupă un loc foarte important în jurnalele anilor ^30; diferă doar semnificaţia şi poziţia acesteia în structura de ansamblu a textelor. La Pavel Dan, ea structurează planul ficţional al jurnalului, determinînd sensul raportului cu oglinda, al eului cu sine; ceea ce frapează în "clipele trăite" ale tînărului scriitor este forţa de a se imagina în ipostaza "castelanului", a stăpînului edificiului impunător la baza căruia se află "opera nemuritoare" pe care va fi scris-o sufletul său "uriaş": fantasma, mereu prezentă şi mereu activă, este o figură care nu are nimic comun cu insul din faţa paginii pentru că lumea sa se găseşte în interiorul acesteia, între "slove": omul puternic este "specia" nouă în care se metamorfozează, prin scris, fiinţa: "voi ajunge: trebuie să ajung odată deasupra tuturor" - acesta este strigătul continuu repetat în paginile jurnalului: "Sunt bolnav, bolnav greu dar nu-mi pasă cîtuşi de puţin; trebuie să trăiesc, să mă fac sănătos: să scriu şi să mă înalţ. Trebuie, trebuie. Strigătul acesta zace în mine în adîncul sufletului meu; e un strigăt, o poruncă pe care o rosteşte vocea imperativă a fiinţei mele. Trebuie..."; trebuie, vreau sînt cuvintele "străine", aparţinînd acelei "specii", pe care protagonistul le strigă fără istov, ca pentru a le învăţa şi, parcă, pentru a pune în mişcare un mecanism înţepenit.
Momentele de avînt, alternînd dramatic cu cele de cădere, dau relief secvenţelor jurnalului, stabilind ceea ce aş numi relaţia fantasmatică a omului cu lumea: de la oglinda textului la aceea pe care i-o oferă "celălalt", destinatarul epistolei, personajul-narator caută cu disperare resortul ascuns care să transforme himera în realitate: "Dragul meu, cînd ţi-am primit scrisoarea tocmai mă întorsesem de la doctor; am citit pînă la jumătate, pînă acolo unde pomeneşti de tine care mă iubeşti atît, de sănătatea mea neglijată, de mama şi de măreţia mea; am citit-o pînă aici şi m-au podidit lacrimile - am luat apoi o foaie de hîrtie - pe care-ţi scriu - şi am închis uşa cu cheia": măreţia este valoarea indusă destinatarului ("amicul" Eugen Giurgiu, cel care, contra sumei de 200 de lei, transcria manuscrisele elevului), ficţiunea care structurează relaţia de forţă a eului cu ceilalţi: "mare scriitor, profesor la Universitatea din Cluj", omul "gata de luptă" dispersîndu-şi energiile în social precum "şuvoiul care se strecoară printre stînci", insul pu­ter­nic "hotărît să meargă departe, departe" netemîndu-se de nimic, călăuzit de apriga dorinţă de a ajunge "pe cele mai înalte culmi ale scrisului" - acestea sînt elementele din scenariul existenţei "castelanului" pe care nu arivismul îl caracterizează, căci acesta se leagă de calcule şi intrigi, destinate a modela un plan precis al relaţiilor sociale, ci o extraordinară voinţă şi putere de a se imagina în centru: prin text - oglinda de-formatoare -, personajul transfigurează realul, îl fictivizează pentru a ajunge la ceea ce Bachelard numea contemplare monarhică: "Vreau să fie cîrma voinţei mele; să muncesc, aripile maşinei mele în goana nebună spre glorie. Deci muncă şi voinţă, suflete şi minte, ca să zbori departe, omule. Şi în zborul tău, strecoară-te, maşină uriaşă printre miile de păsări călătoare, du cu tine pe cele binevoitoare şi striveşte cu aripile tale cele ce se împotrivesc mersului tău. Şi vei ajunge acolo unde te duce cîrma, acolo unde "vreau" vrea să te ducă. Să nu-ţi pese de oameni, sufletul meu, să nu-i vezi, să nu simţi ocările sau osanalele lor, să treci peste dînşii ca peste muşuroaie de furnici. Să-i priveşti în mişcarea lor uriaşă şi minusculă, să-i vezi cum se zbat şi se calcă-n picioare şi, vrînd să scape de lanţurile care-i înconjoară, se strivesc unii pe alţii. Să vezi tragedia lor. Dar să nu cauţi să le rupi lanţurile de care se plîng şi care apasă şi-i strîng în cutele lor de fier; căci, precum unui furnicar strivindu-i muşuroiul se tulbură furnicile şi se urcă pe picioare, aşa şi oamenii. Se plîng de legile convenţionale ale vieţii lor, căci ele le încercuiesc viaţa, îi fac nenorociţi; dar rupîndu-le aceste legi îţi sar cu toţi în cap ca ciorile pe putregai sau ca furnicile pe piciorul omului care le-a strivit cuibul! Să priveşti de sus, din înălţimea visurilor tale, să-i vezi cum se zbat, să auzi plînsetele şi ţipetele lor de jale de sus. Şi dacă din zborul tău ai ceva bun pentru oameni, să le arunci: se vor năpusti cu toţii asupra bucăţii aruncată de tine, sufletul meu (...) Deci nu te mai pogorî o clipă, întinde-ţi aripile şi înalţă-ţi zborul tot mai sus spre înaltul cerului albastru. Fereşte-ţi cîrma de patimi şi aripile de stropii nimicniciei omeneşti (...) Vreau şi muncesc, îmi întind aripile, vreau să mă înalţ, să nu mă mai vedeţi, vreau să merg deci înainte. Zbori, suflete, peste tot ce-i omenesc, rupe lanţurile, treci şi te înalţă dacă vrei". Zborul planat, dominator, din aceste pagini, surprinde prin conexiunile interne (urmînd o paradigmă literară la constituirea căreia autorul lui Urcan bătrînul a avut un rol important) cu "înălţarea" Milionarului, demiurgul lumii metopolisiene a lui Ştefan Bănulescu. Mai mult încă, asemeni "urmaşului" său, pentru personajul-narator din jurnal, prezenţa în lume e, totdeauna, un ritual al coborîrii acolo (din "castel" sau din "casa de marmoră"): fascinaţia zborului din jurnalul lui Pavel Dan va deveni, la Ştefan Bănulescu, ceea ce am numit un complex simbolic ascensional.
Sigur că, într-o primă instanţă, "problema financiară" şi dorinţa de glorie reprezintă reflexe condiţionate de starea materială a mediului unde a crescut protagonistul: mama - o altă Fefeleaga -, "nenorocită de muncă şi mizerie", lucrînd "la satul întreg pentru o coajă de pîine", cărînd "saci ca un bărbat" este imaginea din oglinda retrovizoare, de pe ecranul unde se mişcă haotic umbrele unei lumi întunecate: ficţiunea personajului are, ca prim resort, eliberarea de imaginea de coşmar: "înălţarea" e predestinarea tuturor celor din familie: "Se vede că toţi din familia noastră s-au născut cu gîndul să scape de mizerie; toţi au ochii aţintiţi spre steaua fericirii, dar nici unul nu o atinge: şi eu am visat altă lume, altă viaţă!": o temă specifică literaturii ardelene, cum vor mai fi şi altele în jurnalul lui Pavel Dan: invocarea "rădăcinilor", supravieţuirea, voinţa de a răzbate, tonul vituperant la adresa celor "ajunşi". Toate acestea, însă, doar în primă instanţă. Structura de profunzime a textului depăşeşte pragul "realist" pentru a se organiza în jurul scenariului amintit. Ceea ce îl caracterizează pe protagonistul textului este intensitatea, deloc străină de lecturile din Papini şi Eminescu, care vor constitui şi pentru Octav Şuluţiu, de altfel, un stimulent şi un reper; intensitatea e autentică (trăsătură comună naturilor "penetrantiste" ale anilor ^30), dar şi "jucată", provocată de aceste lecturi: "Eu sunt ceva, sau un mare nimic. în mintea mea se zbuciumă atîtea gînduri, mă gîndesc la deşertăciunea visurilor şi gîndurilor mele, aceste gînduri care au fost hrana mea pînă acum, care singure m-au sprijinit, mi-au dat îndemn la muncă pentru ţelul meu. Sunt deşarte aceste visuri? Voi fi ceva în lumea aceasta, mi-e dat să scriu, să-mi văd cumva glorii pe frunte, să mă văd strălucind, adorat şi zeificat de oamenii aceştia strîmţi la minte? Să văd ridicîndu-mi-se monumente, statui, să văd o pleiadă de cititori ai mei aducîndu-mi osanale? Sau poate o boală crudă mă va lovi, mă va trînti la pat, o tuberculoză galopantă mă va trece dincolo de poarta de lemn a unui cimitir din sat. Şi voi adormi... O, dar gîndul acesta mi se pare prea crud: să tai aripile unei păsări care începe să zboare, nu, nu e greu să mori, e greu să trăiesc mort - şi eu dacă nu voi scrie voi fi mort: eu nu trăiesc cu adevărat decît cînd scriu; şi dacă nu voi fi totuşi nimic? Mă îngrozesc la gîndul acesta - a nu fi nimic în lumea asta mare. Nu ştiu nimic încă, citesc mult şi văd în arta unui Papini sau Eminescu suflete care au fost bătute, suflete ale căror dureri, zguduiri şi plînsete au vibrat aşa de tare că omenirea întreagă le-a auzit. Sufletul meu vibrează puternic dar vibraţiile lui mă distrug pe mine - întîi".
Poza şi conştiinţa genialităţii aparţin unei structuri esenţial romantice, ce se închipuie mereu în relaţie cu lumea; singurătatea (şi aceasta îl deosebeşte pe Pavel Dan de marii "nefericiţi" ai secolului XIX!) este un mijloc, o cale de a impune: el nu este singur, ci "ceea ce lumea numeşte un solitar", imaginîndu-se totdeauna în centrul scenei: "}in la glorie aşa, fără motiv, instinctiv, îmi place să stau în colţul uliţelor şi să vorbesc lumii, să fac gesturi, să dezvolt teorii şi să înşir argumente, să mă ştiu admirat, să văd lumea bătînd din palme şi să aud osanalele mulţimii". Omul adoptă singurătatea pentru a-şi pregăti evoluţia pe scena publică pe care trebuie s-o domine conform scenariului din vis: "Visam, visam. Visam... societate, preşedinte, bani, o odaie curată, linişte puţină şi un morman de cărţi". Omul în centru - aceasta este ficţiunea pe care o construieşte relaţia fantasmatică din jurnalul lui Pavel Dan; iar "realitatea" sa rămîn scrisul şi cititul, adică forma şi croiala fiinţei; fapt semnificativ, contrapunctul visului de glorie nu este realul, ci aspra realitate a profesiunii, "albia" fragilă în care se metamorfozează canionul, apa molcomă care nu mai e "şuvoi": "Iarăşi am revenit la mine, la tristeţea mea obişnuită, la mine, ca la o apă care-şi revine la albie. Am revenit la mine, la singurătatea, la munca şi la arta mea. Scriu şi citesc"; acesta este scriitorul, ipostaza în real a omului puternic din scenariul tuturor visurilor: cel care scrie şi citeşte este primul, tînărul, adevăratul Urcan.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara