Două lozuri (2016)
Regia: Paul Negoescu; Scenariul:
Paul Negoescu, Ion Luca Caragiale;
Cu: Dorian Boguţă, Dragoş Bucur,
Alexandru Papadopol; Genul filmului:
Comedie; Durata: 86 minute; Premiera
în România: 07.10.2016; Produs
de: actoriefilm.ro, Papillon Film,
Kirkland, Studio Indie Production;
Distribuit în România de: Ro Image
2000.
Două lozuri, comedia
mizerabilistă a lui Paul
Negoescu trimite prin
titlu la celebrul „moment”
caragialesc, Două
loturi, ecranizat cu acelaş
i titlu în 1957 de către
Aurel Miheleş şi Gheorghe
Naghi cu memorabilul Birlic
în rolul lui Lefter Popescu.
Comedia lui Negoescu nu este o
ecranizare, regizorul preia de la
Caragiale doar intriga, iar din storyul
iniţial mai rămân foarte puţine
repere. De pildă, nu avem un Lefter
Popescu, ci trei lefteri anonimi, adică
popeşti, dintre care numai unul este
funcţionar, Pompiliu Borş (Alexandru
Papadopol), pe când ceilalţi doi sunt
unul mecanic auto, Dinel Petre (Dorian
Boguţă), iar celălalt pare să fie muncitor
necalificat, Sile Grămadă (Dragoş
Bucur). Îi uneşte poverismul, „nevoile
şi neamul”, lipsa de orizont a unui
orăşel de provincie imobilizat parcă
pentru o radiografie canceroasă, şi
o cârciumă unde poposesc pentru
a-şi descărca amarul preţ de o
ţuică şi aceea pe datorie. Pentru Dinel
mai există şi o scadenţă şi anume
Gina plecată în Italia şi aflată în mare
deşă cum ar spune Mateiu Caragiale.
Norocul, versatilul zeu care bulversează
viaţa conformistului amploiat Lefter
Popescu, este invocat şi de Sile pentru
a aduce câştiguri oricât de modeste
la pariurile sportive. Scepticul de
serviciu, Pompiliu, livrează scenarii
conspiraţioniste delirante, însă cei
trei prieteni îşi ştiu fiecare ticurile
mentale şi se tachinează reciproc.
România mică, sordidă, fără viitor se
află la masa unde cei trei dezbat
posibilitatea neverosimilă de a se
îmbogăţi. Nimic nu scoate atât de
bine în evidenţă condiţia de pârliţi,
de looseri, de „sărăcii” ale celor
trei decât încălţămintea pe care o
poartă. Paul Negoescu a ales acest
registru de expresivitate pentru a
marca în personajele sale o inconsistenţă
perenă. Dinel poartă o pereche obosită
de „adidaşi” all seasons după cum
arată, Sile un soi de adidaşi-papuci,
fără călcâi, de o urâţenie patetică,
concepuţi astfel sau ajunşi în această
condiţie prin aplatizare, iar Pompiliu
nişte sandale peste ciorap, ilustrând
prematur moda pensionar burghez,
uşor senil, uşor paranoic. Suntem
departe cu sentimentalul Dinel de
tipul american, maieu murdar, piele
bronzată, muşchi de fier, iar musculatura
de mardeiaş a lui Sile coroborată
cu blugii lui murdari şi barbă e lipsită
de agresivitatea băiatului de cartier
cu mâna pe levier. Nu suntem însă
departe de poetica ciorbei, maieului
şi a bucătăriei din filmele Noului Val.
Însă aventura cu accente picareşti
se derulează după ce Dinel pune
numerele pe biletul de loterie cumpărat
de Sile cu un adaos de 2 lei de la
Pompiliu. Biletul se dovedeşte câştigător,
dar borseta în care se afla ajunge pe
mâna a doi racheţi, en passant prin
oraşul fără nume. Cei trei se angajează
în ceea ce reprezintă aventura vieţii
lor, o călătorie cu savuroase detalii
picareşti la Bucureşti cu o Dacie 1300
stoarsă de puteri sub stratul înşelător
de vopsea neagră pentru a lua cu
asalt cuibul de mafioţi basarabeni şi
a recupera borseta magică. Aventura
este o bună oportunitate pentru a
arunca cu aluzii înspre Cristi Puiu
şi filmul său din 2001 care a lansat
Noul Val, Marfa şi banii, în fapt un
elogiu construit prin antifrază ironică
la limită cu băşcălia. Puţină estalgie
este picurată ici şi colo, ceea ce
aminteşte cumva de Boogie (2008)
al lui Radu Muntean, aşa cum cei trei
prieteni amintesc de prietenii rataţi
ai lui Boogie, trăind din amintiri,
cu un fel de amărăciune veselă
care colorează crepuscular existenţele
lor. Insistenţa cu care camera fixează
clădiri delabrate, cinematografe ieşite
din uz, atacate de eroziune, magazii
şi ateliere cu ceva coşcovit, abandonat,
gări pierdute parcă în timp,
decolorate până la acea nuanţă sepia
a anumitor deşerturi, inclusiv criblura
unui drum care nu ştii de unde
vine şi încotro duce documentează
o lume expirată, cu existenţe larvare,
staţionare, unde timpul se împotriveş
te mersului lui. Acest fundal
obsesiv transcende dimensiunea
comicului reprezentat în toate aspectele
sale facil de recunoscut de la comicul
de limbaj la cel de situaţie. Comedia
lui Paul Negoescu dobândeşte un
aspect gogolian decelabil în enunţul
marelui scriitor: „cu cât priveşti mai
atent o istorioară comică cu atît ea
devine din ce în ce mai tristă”. Acestei
tristeţi care se instalează peste eşecul
previzibil al celor trei patetici argonauţ
i provinciali i se împotriveşte la
final regizorul virând necreditabilrocambolesc
către un happy end scos
în fotoshop. Nu numai că splendida
Gina se întoarce sprintenă şi surâză
toare din Italia de la don Giovanni
pentru iubitul ei falit, dar cinstit, care
mănâncă roşii cu brânză într-o bucă-
tărie mizeră unde tronează în chiuvetă
un maldăr de vase nespălate, dar
Dinel mai completează încă un
bilet la loterie care se dovedeşte
câştigător cu cinci din şase numere,
aducând în universul prăfuit al looserilor
raza de speranţă de care aveau
nevoie. Prefer sfârşitul cu fund dublu
al povestirii lui Caragiale cu toate
ambiguităţile lui, refuzul tragediei
precum şi cel al intervenţiei provindenţ
iale tocmai pentru că viaţa lefterilor
are uneori inefabilul ei pe care
comedia lui Negoescu îl spulberă
deliberat tocmai pentru a rămâne o
comedie când nu e.
