Capitolul 4 din Amantul Colivăresei capătă, în curgerea şi economia simbolică a masivului roman, rol de pivot. În funcţie de culisarea lui se vor modifica nu numai traiectoriile eroilor, ci şi coordonatele lumii ficţionale în care ei evoluează. Iniţial, micşorarea vitezei narative şi schimbarea unghiului de expunere îl deconcertează pe cititorul doritor de noi întâmplări senzaţionale, rulate la fel de rapid ca în capitolele anterioare. Odată sesizată însă intenţia autorului, aşteptările noastre se "adaptează", iar pofta de a înghiţi, pe nemestecate, bucăţi crude de carne epică lasă loc unei degustări a la carte.
În prima treime a romanului, îl vedem pe Mite alergând prin propria viaţă ca un ogar. Boxul, Policolorul, armata făcută la unitatea din Moşneni, trecerea la cărămidăria-batalion disciplinar Viezuroaia, aventurile de acolo parcurse cot la cot cu Bajnorică şi prelungite, după liberare, pe litoral, în compania perversei Atena: toate aceste secvenţe existenţiale se derulează după un ritm alert-cinematografic. Prozatorul pare că se ţine cu camera de filmat după protagonistul său, rotind-o numai într-atât încât să percepem şi mediile în care acesta ajunge. Întâmplarea nudă şi netă e importantă, comentariile fiind reduse la minimum, iar simbolistica lipsind cu desăvârşire.
Cu capitolul 4, aproape totul se schimbă. Mite şi Bajnorică alunecă de pe suprafaţa accidentată a biografiei lor, traversată până acum la vedere, într-un spaţiu şi un timp incerte, cu contururi vagi şi o terifiantă adâncime. Sub un nume comic de sat autohton, Perţihani, se cască o capcană demonică, o gaură neagră în care cele două personaje masculine ajung, fără s-o ştie, asemenea unui lung lanţ de victime. Oferta este ispititoare: două surori nemăritate şi tânjind după bărbat, rostuite de o mamă întreprinzătoare cu două case impunătoare, mai ales prin comparaţie cu şandramalele din sat. Cât despre lăcaşul mamei înseşi, acesta e o adevărată "fortăreaţă lacustră, pe jumătate îngropată în pământul unui crâmpei de zăvoi de sălcii şi arini dintre două coturi ale râului". Oricât s-a învârti unii şi alţii prin preajmă, nimeni nu poate ajunge la casa Grazielei-doamna fără să-i iasă ea în întâmpinare. Un armăsar focos şi opt bivoliţe productive completează decorul acesta umid şi ceţos, în care însă, odată intrat, descoperi exalaţii oribile. Pe scurt: aici e un cuib al Diavolului pe Pământ, un loc al pierzaniei sufletelor şi împuţinării trupeşti. Mite, cu trupul lui masiv şi elastic, cu pumnul necruţător şi rezistenţa de câine sovietic, simte, treptat, cum se moleşeşte şi se diminuează fizic, pierzându-şi forţa şi vitalitatea. În constituţia atletică şi construcţia betonată a eroului a apărut o primă fisură: "Şi totuşi acolo, după cum Mite începuse deja să simtă, ceva părea fisurat. N-a plecat el din Perţihani din cauza asta, ci de bună seamă că din pricina lui Bajnorică, fiindcă, în vremea din urmă, devenise din cale-afară de lacom şi de disperat pentru banul lui şi nu mai vroia să-l împartă cu nimeni, aşa că până aicea ne-a fost, cumnate, iar Mite n-a apucat să vadă până la capăt. Cu timpul, fisura se transformă într-o crăpătură, căscându-se pe zi ce trece. Bajnorică, vai de steaua lui, făcuse nişte fălci ca genunchii de capră şi mai erau şi bivoliţele alea cu uitături de diavoliţe vădane, întristate şi lacome, bărbătoase şi cu bărbile încleiate de bale şi nămol, şi tot într-o sâsâială neîndurătoare îşi legănau capetele romboidale pe sub uşa lui Bajnorică şi pe la ferestre, iar de-acum nimic nu-i mai cădea bine şi doar un pahar cu lapte de bivoliţă era mâncarea lui pe o zi întreagă şi se trezea în puterea nopţii vomând şuvoaie de fiere şi-n vremea din urmă numai încuiat îl ţineau, încât abia a reuşit să fugă, cu puţin înainte de a fi prea târziu, spărgând geamul şi strâmbând drugii ferestrei cu bruma de vlagă ce-i mai rămăsese." (pp. 166-167).
Când îl revedem, după vreo şapte ani, pe Bajnorică, acesta e o ruină. Cel Rău a intrat în el şi l-a supt de aproape toată substanţa, făcând dintr-un personaj atât de viu, imprevizibil, cuceritor, o căzătură alcoolică şi mitomană: "El e blond, mărunţel, sfrijit şi veştejit, dar n-a fost întotdeauna aşa, fiindcă a fost şi scund şi trainic legat şi agil ca o panteră, alunecos de n-apucai să-l atingi şi ţapăn de spărgea uşa cu pumnul şi îndoia burlanul cu capul, şi pe urmă a tot muşcat spurcăciunea din el, s-a sfrijit şi i-au căzut o grămadă de dinţi, încât la douăjopt de ani a rămas o umbră a ceea ce a fost." (p. 196). Nici Mite nu se simte prea bine în urma apropierii de spurcăciunea oacheşă şi roşie-n obraz, cu duhoarea ei infernală şi privirea încleiată de duhori otrăvite. Întorcând camera către cel ce o manipulează, observăm că autorul, la rândul lui, este afectat de această prezenţă malignă, care se insinuează în roman şi ajunge să i-l contamineze. Subtilitatea lui Radu Aldulescu constă nu doar în redirecţionarea surprinzătoare a conflictului, ci şi în conversiunea operată cu artă. Oamenii nu mai sunt aceiaşi, după ce au respirat aerul Demonului; iar lucrurile încep să iasă din rosturile lor, printr-o drăcească trepidaţie. Privirea naratorului e deodată obosită şi tulbure, episoadele ce urmează fiind văzute ca printr-un geam murdar. Faptele se succed, de acum încolo, fără noimă - şi cu o lentoare exasperantă. Distanţa dintre subiectul cunoscător şi obiectul descris va apărea, de multe ori, ca înşelătoare. După ce a obţinut, cu rezultate atât de bune, efectul de real, romancierul procedează, cu o comparabilă dexteritate, la alterarea lumii create şi înceţoşarea perspectivei din care aceasta este privită. Mite, eroul ce părea indestructibil, descoperă că răul e în afară, dar mai ales în el însuşi. Tot ceea ce se întâmplă în jur are o strânsă legătură cu un alien monstruos, familiarizat cu celulele şi rănile noastre.
Aventurile şi avatarurile personajelor nu mai sunt expuse direct şi descrise la scara de 1/1. Eroul central începe să nareze pe spaţii largi, amestecând propriile convulsii cu suferinţele altora, captate şi amplificate. Mite se transformă într-o cutie de rezonanţă socială; în timp ce braţele, moleşite, le ridică tot mai rar şi mai apatic, ochii şi urechile, corpul întreg înregistrează cu acuitate dramele realităţii înconjurătoare. Atenţia cititorului e astfel obligată să se împartă: între succesiunea de noi întâmplări, din sferă personală (Mite şi familia lui, tovarăşii de muncă, prietenii de pahar, eterna dragoste, Colivăreasa, şi noua descoperire erotică, Norica); şi modulaţia interioară a protagonistului, adâncit înlăuntru şi analizându-se cu o crescândă disperare. Accentul psihologic şi cel moral devin predominante. Miza romanului nu mai este evenimenţială. Nota de spectaculos a episoa­delor de până acum se va şterge cu totul, înecată fiind într-o senzaţie de năclăire, înnămolire fără scăpare. Scenele se lungesc şi "băltesc", iar personajele nu se mai încaieră. Sunt, toţi, prea osteniţi şi dezabuzaţi pentru a mai arunca mănuşa.
Radu Aldulescu face dintr-un roman al energiilor individuale unul al colapsului social, tot mai vizibil cu fiecare capitol. Lentila prozatorului dilată cenuşiul comunist, descoperind în societatea "multilateral dezvoltată" porii singurătăţii în suferinţă şi mizerie. Mite este nevoit să renunţe la un serviciu şi, în căutarea altuia, să facă foamea luni întregi. Raţionalizarea e dusă până la absurd: fostul luptător îşi suspendă, una câte una, funcţiile vitale, transformându-se într-o legumă chircită şi amară. Câinele sovietic a ajuns o jigodie costelivă şi zdrenţuroasă, cu ochii aprinşi de febră şi limba atârnând de-un cot, pe căldurile îngrozitoare de afară. Lumea românească a lui Mite Cafanu şi a romancierului care l-a creat este o lume făcută de câini pentru câini, un spaţiu şi un timp prin care bate un vânt de pustiu, sărăcie şi moarte. Arşiţă, praf, o tristă mizerie, hoţie generalizată, un climat fizic şi moral de nesuportat. Radu Aldulescu e un veritabil artist al descompunerii, un pictor al dezagregării lente şi ireversibile. De remarcat însă că romanul său - mare la propriu şi la figurat - nu ia niciodată aspectele ori structura unui manifest anticomunist. Sistemul ticăloşit, demonizat nu e demontat teoretic-acuzator, ci făcut să se umfle din propriile drojdii, pentru a se revărsa apoi într-o maree urât mirositoare. O coadă, la plăcinte înainte, este o adaptare a lui Goya la realităţile româneşti anterevoluţionare: "Sudoarea picura din nasuri şi bărbii, topindu-se-n aburi. Se scutura mătreaţa pe sub batice albe fugite pe cefe, învârtoşând brânza degresată, dreasă cu saramură, hipnotizată de zeci de respiraţii gâfâite, precipitate de foame. El cutreiera prin ceaţa încinsă, fript de foame." (p. 299). Iar demolările făcute în ultimii ani ai ceauşismului sunt prinse, de asemenea, în pagini excepţionale, animate de frenezia distrugerii: de la Aşezămintele Brâncoveneşti şi până la Morga cu aerul ei "despletindu-se în efluvii de formol şi-n damfurile măruntaielor frăţiorilor şi surioarelor noastre pe care le mâncau câinii"...
O proză a eşecului individual şi a marasmului social, o carte scrisă cu vână epică şi virtuozitate stilistică de cel mai puternic romancier apărut la noi după 1989.