Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

versuri:
versuri de Daniel Dăian

din când în când mă reîntorc în peștera mea

mă așez lângă peretele neted al stâncii și
caut imperfecțiuni anxioase
în sălbăticia pietrei
din când în când femeile nu mă mai
caută cu pumnii
se sprijină de lumina ochilor mei
și vomită inimi
sau preferă să îmi lase sms-uri obscene
pe sub ușă
în speranța că vreo propoziție
tot o să ajungă să mă devoreze
după limba română
dar sunt atât de neumblat încât
aud
cum se prăpădesc oasele
pe sub piele


certitudinea vine întotdeauna călare

pe un cal alb
să îți scuipe iluziile direct în ochi
să te invite la o plimbare prin tine
iar apoi să te stingă din întrerupător
ca pe o lumină ieftină
adevărul este că tu încerci să exiști încă
din burta femeii tale
dar nu te ascultă nimeni
nici după ce sapi cu dinții o cale de ieșire
nici aruncat la sân ca un condamnat
să potolești foamea copilului care a mai rămas
în tine
dar dacă vei înfuria funia
crede-mă
poate reușești să scapi
din egoismul ăsta vizionar


ușa prin care urca incoerent o altă ușă

într-un joc al devorărilor feroce
și-a înfipt dinții ruginiți
într-un colț al minții mele
și atunci
parcă au început să moară înăuntrul nostru
tot felul de lucruri


mai bine mergi în pădure

și asculți lupii cum îți dau bună-dimineața
din trup jos cu dinții
apoi faci un pod din privirea ta
aruncată ca un fel de strigăt de ajutor
pe deasupra viului care țâșnește din tine
într-un potop de trandafiri roșii
dar cel mai important lucru
dintre toate lucrurile care se adună
în jurul tău
să se hrănească cu resturi
este rugămintea ei pentru atunci când dormi
să nu te întorci de pe o parte pe alta
pentru că îmi este teamă
să nu îți șifonezi visele
femeia este un lung șirag de cuvinte
înșirate neregulamentar pe o sfoară
pentru a încurca bărbatul care
le rotește între degete
ca pe o rugăciune
de dragoste
iubește-mă
ca pe o voce
din care nu poate evada
nici o gură
dimineață de dimineață
venea să mă îmbăieze în pielea șarpelui
ochii ei străluceau de dragoste
telefonul suna din viitor
să anunțe carnagiul
și eu trebuia să clipesc de două ori
din pleoape
în semn de da
nu răspundeam la fix
preferam să le trântesc tuturor liniștea mea
drept în față
să mimez hainele turbate
să miros a stătut
să se întindă patul în mine ca o boală
îngrozitoare
să desenez cu degetul cel mai fericit
țipetele femeilor care urmăreau să-mi
dezvirgineze viața cu un cuțit
și câte și mai câte spuse și nespuse
bocitoare și curve îmbrăcate în negru
pahare de coniac venite să mă
amprenteze cu cioburile lor
până deveneam nemuritor într-o coadă
de pește
dragostea trasă de aproape
a umplut întotdeauna
orice perete
cu sânge
mă dedic absurdului și înghit mărul
până la rădăcinile bărbatului
care a copilărit în mine
dar nu știu de unde până unde crește
înțelepciunea
probabil hainele astea
au înnebunit 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara