E uimitor cu câtă severitate priveşte prozatorul Mircea Horia Simionescu poezia. Mai abitir ca un poet de meserie.

De nici o săptămână, acesta a publicat, se pare că la insistenţele editorului mai curând decât din propriu orgoliu, un surprinzător volum de versuri, Versete de unică folosinţă. Că Mircea Horia Simionescu nu e cu totul străin de asemenea tentaţii lirice, se cam ştia (mulţumită lui Al. Cistelecan, care a reuşit să obţină, pentru revista Vatra, câteva mostre), dar că, însumate, ele vor alcătui o carte de peste patru sute de pagini, nu cred să-i fi dat cuiva prin gând. Chiar şi aşa, autorul se arată emoţionat: nu numai titlul, dar şi cuvântul înainte, pe care-l intitulează, farmaceutic, prospect, o mărturisesc. Înalta lui părere despre poezie în genere îl determină să-şi ia măsuri de precauţie şi să ferească cititorii încă de la început de eventuale reacţii adverse:

„A arunca volumul presimţit toxic”, scrie Mircea Horia Simionescu aici, „poate fi un act salutar pentru pacientul deloc deranjat de acapararea poeziei de astăzi de către film, poveste, retorică, istorie ocazională, pictură, industriile sunetului muzical, senzaţionalul jurnalistic, starea civilă, sociologie, articulaţiile dichisite ale erotismului, altor tincturi alterând prin excese trăirea poetică prin care, de altfel, şi-au tras sevele începuturilor lor.”

La o poezie, aşadar, nu pură, dar epurată visează autorul Ingeniosului bine temperat. Pentru un prozator, şi mai ales pentru unul luat drept model de o întreagă generaţie personistă, aşa cum este generaţia optzeci, lucrul pare cel puţin straniu. Să nu luăm, însă, afirmaţia chiar în litera ei. Cred că e vorba doar de un detaliu de orchestrare, toate poemele de aici fiind rezultatul unor constante exerciţii de dicteu automat. (Din acelaşi prospect reiese chiar că au fost înregistrate de-a lungul câtorva decenii pe bandă de magnetofon şi transcrise apoi, selectiv, în urma unui examen critic riguros.) Intenţia e clar suprarealistă. Doar că efectul e mai greu de catalogat conceptual. Nu numai epicul şi corolarele sale, de altfel, sunt izgonite din poezie. Odată cu ele e dezavuat sentimentalismul:

„exclude ca netrebnice povestirea/ anecdota comparaţia învăţătura/ – le aflăm în altă parte// fereşte-te să cazi în sentimentalisme/ în prea întinsul lamento/ al generaţiilor de agitatori de inimi/ inimi robotizate cu rotiţe ale bucuriei părerii de rău exhibare/ a durerii de-o mulţime de acumulări de/ apocalipsă şi lacrimi în sticle ale/ sfântului duh sau văduvei.” (p. 35)

Istoriceşte, aceste Versete de unică folosinţă sunt extrem de interesante. Căci în acelaşi timp cu Gellu Naum, Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu (nu i-am ales întâmplător), Mircea Horia Simionescu scria, iată, fără să publice, o poezie care semăna de departe cu a lor. Dar numai de departe. Fiindcă, până şi atunci când congruenţele sunt flagrante, atmosfera rămâne autonomă. Imaginea îndrăgostitului care fetişizează marginea unei ceşti trimite la Comentariul perpetuu al celui de-al treilea. Iat-o, în interpretare proprie, la Mircea Horia Simionescu:

„vai vai domnul dumnezeul meu/ picătura aceea de cafea pe buza ceştii.../ ei micuţule ce e cu ea?/ a stat doamne tăcută parcă vinovată/ o jumătate de ceas acolo.../ domnul dumnezeu: care să-i fi fost scopul?/ (întrebare învăţată şi nedezvăţată)/ la asemenea întrebare n-am răspuns doamne/ sau mai exact: răspund (doar) cu capul.” (p. 62)

Faţă de suprarealismul pe care jură, Mircea Horia Simionescu face, totuşi, un pas înainte. Nu numai în sensul livrescului, ci al unui întreg complex expresiv care cuprinde cam tot ce ţine de perfecta stăpânire a limbajului. De aceea, o matrice stilistică limpede nu prea poate fi delimitată. (Amprenta stă, cum anticipam, în atmosferă.) Versetele de unică folosinţă sunt operă de imaginaţie la toate nivelurile. Diferă între ele ca dimensiune, ca frazare, ca ton, ca sonoritate, ca normă. Când o anume formulă pare a se instaura, e imediat contrazisă. Cartea s-ar putea defini ca succesiune de lovituri de stat(u quo).

Un poem începe aşa: „alege una din cele zece mii de cuvinte frunză/ şi îmbarcă-te sub nervuri pe luciul clorofilei/ simţi monotonia şi plictiseala şi întâmplătorul?” (p. 74) Ultimul termen schimbă, practic ecuaţia.

Bibliografia generală capătă un pandant particular „din stânga lui blaga/ la amintita nuntă/ domnul notar curcubătă:/ declară zice împotriva firii azi de sâmbătă// dar în lumea noastră/ numită prea bine că e de apoi/ considerând-o albastră/ spune după arghezi toate zilele sunt joi// adevărurile omului la mijloc sunt ciobite/ bacovia de sub ploaie le găseşte vechi şi ude/ mesenii în picioare intonează cuvinte potrivite/ doar dumnezeu drăguţul le aude// din verticale diferenţiale mama/ cârpeşte pentru barbilian roţi de bicicletă/ cu o năframă în vârf de băţ/ vin la neica să te-nvăţ – zice ea.” (p. 32)

Nu ştiu când a fost scris poemul acesta (doar cele mai recente, din 2008 încoace, fiind datate), dar mi se pare că avem, prin el şi prin altele ca el, veriga lipsă a evoluţiei către poezia de aluzie culturală a deja amintitei generaţii optzeci. Aşa, inedite cum sunt astăzi, versetele lui Mircea Horia Simionescu au fost totuşi în felul lor poezia potrivită la timpul potrivit.

În continuarea ideii, afinităţile clasice nu sunt nici ele de neglijat. Un poem, heliadescă, se încheie fulminant: „avea dreptate bătrâna cu pălăria roasă/ să spună-n gura mare că vremea-i dangeroasă.” (p. 328) Dar heliadesc într-adevăr, măcar prin italienisme, e abia un altul, marină : „să vezi drăcie: deschid dicţionarul petrocchi/ şi mă opresc la imperialul acceditore/ după care trec la jumătatea tomului şi/ sub vechi peron vivaldian descopăr cristalleria// rămân pe pagină până trec gondolele un/ gard închipuit şi-ajung curând în pragul/ planşei marina mercantile unde pozează/ un veliero o tre alberi// sentimentele şi garderoba deşi ude/ nu le-am schimbat (era uşor)/ va trece un secol până ce costumele de-a gata/ îmi vor fi trimise de la sovata.” (p. 323)

Simpla indexare a acestui plan aluziv de adâncime ar necesita un spaţiu de câteva ori mai întins decât cel al unei cronici. Şi, ca orice astfel de demers detectivistic, şi-ar vădi, în cele din urmă, slăbiciunea. Cine mai stă să decripteze, în subteranele acestui galimatias eterat, un clin d’oeil către Moartea lui Ivan Ilici, cel care, aflat pe ultimul prag, pronunţa iată-mă pe post de iartă-mă, convins că, totuşi, se va face înţeles de cine trebuie:

„abia aştept ziua când concetăţenii mei/ vor spune creiol în loc de creion/ maristul în loc de magistrul/ şi parmec în loc de farmec/ atunci voi zice luaţi gumină şi tergeţi/ trecumpănitor şi velectorat/ ba calendac 2009 şi îmi pare tame bostim că/ vunta n-a mai avut loc în palilea/ nu vă alintaţi în papară fericol de moarte// atunci când vremea va zice scrumbie/ tot ce a fost până ieri se reia ca la acaderie şi/ pinematograd (alb negru şi golor)/ partida şcolită va striga de pe scara hărţii/ adio şi n-am un dinte.” (p. 224)

Ca să nu mai spun că titlul e la rândul lui descumpănitor: să nu te temi de arnoteni.

Apropo de titluri: înainte de a se numi Versete de unică folosinţă, volumul acesta s-a intitulat, provizoriu, Versuri de folosinţă limitată. (În programul de lansări al Târgului de Carte aşa era trecut.) Personal, nu l-aş fi schimbat.